România lui Voiculescu a murit, în sfârşit
Condamnarea lui Voiculescu poate constitui momentul ieşirii vieţii publice româneşti din mlaştina morală a tranziţiei, momentul în care putem să începem să sperăm că jaful, ticăloşia, miciuna şi corupţia adică emblemele ultimilor 24 de ani, vor deveni în sfârşit falimentare. O dată cu această condamnare, gheara vechii Securităţi a mai slăbit strânsoarea în jurul gâtului societăţii româneşti, care începe să respire puţin mai liber.
Înainte ca milioane de români indignaţi de condamnarea la cinci ani de închisoare cu executare a lui Dan Voiculescu să iasă în stradă pentru a denunţa această „mascaradă” de Justiţie şi să ceară, de pe baricadele insurecţiei, eliberarea acestui „deţinut politic” victimă inocentă a regimului „scelerat” Băsescu, înainte ca zeci, dacă nu sute de replici ale Cristianei Anghel să declare spontan greva foamei până la exonerarea acestui apostol al omului mic şi foarte mic de orice acuzaţii, înainte ca Gâdea, Grecu, Badea, & Co. să facă apoplexie în direct la Antena 3, deci înainte de toate acestea, permiteţi-ne să le explicăm acestor oameni rătăciţi pe ce lume se vor trezi mâine dimineaţă.
În primul rând, se vor trezi într-o lume care va fi la curent că Dan Voiculescu nu mai este dom’ Profesor, ci „infractorul Voiculescu” condamnat la închisoare de un complet de judecători români. Această împrejurare îmbunătăţeşte cu câteva grade calitatea morală a societăţii româneşti şi a vieţii publice. Faptul că poţi să numeşti un infractor „infractor” este un prim pas spre o limpezire morală absolut necesară, care reprezintă o împropătatare binevenită a stătutului nostru aer public. Pe de altă parte, de mâine toţi oamenii asociaţi cu infractorul Voiculescu se vor vedea degradaţi la nivelul propriei meschinării şi acesta este un efect la fel de benefic.
În al doilea rând, de mâine, oricine va mai spera să îşi subordoneze Justiţia va trebui să se gândească de mai multe ori înainte să încerce. Dacă prin condamnarea lui Năstase, Justiţia a dat primul test major de independenţă, odată cu Voiculescu a dat testul de maturitate, pentru că, din multe puncte de vedere, Voiculescu a fost şi a rămas o nucă mai greu de spart decât Năstase. Este în întregime meritul procurorilor, în special al DNA, şi al judecătorilor care au ales să meargă pe acest drum al independenţei şi asumării demnităţii de magistrat că au avut curajul să spargă vechiul sistem al corupţiei, complicităţilor şi obedienţelor care ţineau legată în întuneric Justiţia română. Acum iese la lumină cu capul sus şi toţi aceşti magistraţi merită o reverenţă din partea noastră. De mâine, Justiţia e mai puternică, mai dreaptă şi mai sigură de ea însăşi. Lumea fetidă a lui Voiculescu în care integritatea magistratului se târguia ca la piaţă a murit. Desigur, ca orice lucru de valoare, nici independenţa şi demnitatea regăsite ale Justiţiei nu sunt eterne, bunuri câştigate pentru totdeauna. Ele trebuie păzite cu gelozie şi cultivate cu fiecare caz şi cu fiecare „Voiculescu” ce va mai îndrăzni să apară. În cazul specific al lui Dan Voiculescu, sperăm ca tacticile sale de tergiversare a termenelor până la împlinirea prescripţiei să fie dejucate şi să ajungă, singur şi disperat, în faţa completului de la Înalta Curte de care fuge de atâta vreme. Nicio altă încheiere nu ar fi mai nimerită pentru Voiculescu.
În al treilea rând, vremea capitalismului de jaf care a caracterizat tranziţia şi care a fost controlat de vechea gardă a Securităţii, s-a încheiat. Privatizarea ICA poartă toate semnele unei astfel de tranzacţii supravegheate şi aprobate de Securitate şi, de aceea, condamnarea lui Voiculescu are, pe lângă valoarea intrinsecă, şi una simbolică, chiar poetică. E semnalul că timpul vechii gărzi securiste s-a scurs şi că vremurile acelea sunt apuse. Nimeni nu s-a zbătut mai mult decât Voiculescu de la câştigarea alegerilor de către USL să aducă România, dacă nu în vremurile de aur ale securismului triumfător ale anilor `90, măcar în perioada securismului bine temperat a lui Adrian Năstase. Nimeni nu s-a străduit mai mult să scoată România de pe orbita europeană, a statului de drept şi a responsabilităţii şi s-o arunce înapoi în izolare, acolo unde totul este permis pentru un grup de iniţiaţi care nu au a se teme de nimic. Asta nu înseamnă că de mâine nu se va mai fura şi că nimeni nu va mai încerca să căpuşeze statul sau că nu există deja o gardă de lupi tineri care abia aşteaptă să îi ia locul celei vechi. Dar nu se va mai fura în halul şi pe scara pe care a făcut-o generaţia lui Voiculescu. În plus, societatea şi-a creat încet şi dureros anticorpi care, atunci când vor avea ocazia, vor reacţiona. Şi asta este o veste excelentă indiferent cum ai privi-o.
În al patrulea rând, de mâine mass-media de tip bâtă (sau tigaie) propagandistă este compromisă. Nu că Antenele nu se vor lamenta şi nu vor încerca să stoarcă şi ultimele rămăşiţe de simpatie sau de ură din telespectatorul zombificat, dar stigmatul patronului-infractor şi al aparatului său de propagandă nu va putea fi şters. După Vîntu, a venit vremea lui Voiculescu. Imperiul său media se va destrăma în irelevanţă, complet ignorat de public ca şi cel al primului. De mâine, oamenii cu aspiraţii de mogul de presă, cum e cazul domnului Ghiţă, care pare că păşeşte hotărât pe urmele primilor doi, ar trebui să înţeleagă că modul acesta de a înţelege presa ca pe un accesoriu personal este falimentar şi nu duce nicăieri.
În sfârşit, în al cincilea rând, avem câteva clarificări morale în politică. Domnul Antonescu, pe care l-am avertizat să nu înfunde PNL în smârcurile abjecţiei voiculesciene, va trebui acum să lase capul în pământ de ruşine, dacă mai are vreuna, şi să facă pasul înapoi. Domnii Ponta şi Antonescu (chiar dacă primul s-a ţinut deoparte) vor trebui să justifice moral şi politic întregul eşafodaj al USL care s-a constituit sub patronajul şi chiar sub acoperişul de la Grivco al infractorului Voiculescu. Alegerile îţi dau legitimitate democratică, dar nu şi morală, iar din punct de vedere moral, USL e şubredă şi murdărită de de mâinile lui Voiculescu chiar de la naştere. Ceea ce reprezintă încă o clarificare necesară.
Ca un Terminator în mizerie, Dan Voiculescu a promis/ameninţat că va reveni. Biet bătrân bolnav de mania grandorii! Nu a înţeles că lumea lui a murit, că nu mai are unde să se întoarcă şi că noua-veche lume pe cale să se nască îi va respinge ca pe un cancer pe cei ca el.
Înainte ca milioane de români indignaţi de condamnarea la cinci ani de închisoare cu executare a lui Dan Voiculescu să iasă în stradă pentru a denunţa această „mascaradă” de Justiţie şi să ceară, de pe baricadele insurecţiei, eliberarea acestui „deţinut politic” victimă inocentă a regimului „scelerat” Băsescu, înainte ca zeci, dacă nu sute de replici ale Cristianei Anghel să declare spontan greva foamei până la exonerarea acestui apostol al omului mic şi foarte mic de orice acuzaţii, înainte ca Gâdea, Grecu, Badea, & Co. să facă apoplexie în direct la Antena 3, deci înainte de toate acestea, permiteţi-ne să le explicăm acestor oameni rătăciţi pe ce lume se vor trezi mâine dimineaţă.
În primul rând, se vor trezi într-o lume care va fi la curent că Dan Voiculescu nu mai este dom’ Profesor, ci „infractorul Voiculescu” condamnat la închisoare de un complet de judecători români. Această împrejurare îmbunătăţeşte cu câteva grade calitatea morală a societăţii româneşti şi a vieţii publice. Faptul că poţi să numeşti un infractor „infractor” este un prim pas spre o limpezire morală absolut necesară, care reprezintă o împropătatare binevenită a stătutului nostru aer public. Pe de altă parte, de mâine toţi oamenii asociaţi cu infractorul Voiculescu se vor vedea degradaţi la nivelul propriei meschinării şi acesta este un efect la fel de benefic.
În al doilea rând, de mâine, oricine va mai spera să îşi subordoneze Justiţia va trebui să se gândească de mai multe ori înainte să încerce. Dacă prin condamnarea lui Năstase, Justiţia a dat primul test major de independenţă, odată cu Voiculescu a dat testul de maturitate, pentru că, din multe puncte de vedere, Voiculescu a fost şi a rămas o nucă mai greu de spart decât Năstase. Este în întregime meritul procurorilor, în special al DNA, şi al judecătorilor care au ales să meargă pe acest drum al independenţei şi asumării demnităţii de magistrat că au avut curajul să spargă vechiul sistem al corupţiei, complicităţilor şi obedienţelor care ţineau legată în întuneric Justiţia română. Acum iese la lumină cu capul sus şi toţi aceşti magistraţi merită o reverenţă din partea noastră. De mâine, Justiţia e mai puternică, mai dreaptă şi mai sigură de ea însăşi. Lumea fetidă a lui Voiculescu în care integritatea magistratului se târguia ca la piaţă a murit. Desigur, ca orice lucru de valoare, nici independenţa şi demnitatea regăsite ale Justiţiei nu sunt eterne, bunuri câştigate pentru totdeauna. Ele trebuie păzite cu gelozie şi cultivate cu fiecare caz şi cu fiecare „Voiculescu” ce va mai îndrăzni să apară. În cazul specific al lui Dan Voiculescu, sperăm ca tacticile sale de tergiversare a termenelor până la împlinirea prescripţiei să fie dejucate şi să ajungă, singur şi disperat, în faţa completului de la Înalta Curte de care fuge de atâta vreme. Nicio altă încheiere nu ar fi mai nimerită pentru Voiculescu.
În al treilea rând, vremea capitalismului de jaf care a caracterizat tranziţia şi care a fost controlat de vechea gardă a Securităţii, s-a încheiat. Privatizarea ICA poartă toate semnele unei astfel de tranzacţii supravegheate şi aprobate de Securitate şi, de aceea, condamnarea lui Voiculescu are, pe lângă valoarea intrinsecă, şi una simbolică, chiar poetică. E semnalul că timpul vechii gărzi securiste s-a scurs şi că vremurile acelea sunt apuse. Nimeni nu s-a zbătut mai mult decât Voiculescu de la câştigarea alegerilor de către USL să aducă România, dacă nu în vremurile de aur ale securismului triumfător ale anilor `90, măcar în perioada securismului bine temperat a lui Adrian Năstase. Nimeni nu s-a străduit mai mult să scoată România de pe orbita europeană, a statului de drept şi a responsabilităţii şi s-o arunce înapoi în izolare, acolo unde totul este permis pentru un grup de iniţiaţi care nu au a se teme de nimic. Asta nu înseamnă că de mâine nu se va mai fura şi că nimeni nu va mai încerca să căpuşeze statul sau că nu există deja o gardă de lupi tineri care abia aşteaptă să îi ia locul celei vechi. Dar nu se va mai fura în halul şi pe scara pe care a făcut-o generaţia lui Voiculescu. În plus, societatea şi-a creat încet şi dureros anticorpi care, atunci când vor avea ocazia, vor reacţiona. Şi asta este o veste excelentă indiferent cum ai privi-o.
În al patrulea rând, de mâine mass-media de tip bâtă (sau tigaie) propagandistă este compromisă. Nu că Antenele nu se vor lamenta şi nu vor încerca să stoarcă şi ultimele rămăşiţe de simpatie sau de ură din telespectatorul zombificat, dar stigmatul patronului-infractor şi al aparatului său de propagandă nu va putea fi şters. După Vîntu, a venit vremea lui Voiculescu. Imperiul său media se va destrăma în irelevanţă, complet ignorat de public ca şi cel al primului. De mâine, oamenii cu aspiraţii de mogul de presă, cum e cazul domnului Ghiţă, care pare că păşeşte hotărât pe urmele primilor doi, ar trebui să înţeleagă că modul acesta de a înţelege presa ca pe un accesoriu personal este falimentar şi nu duce nicăieri.
În sfârşit, în al cincilea rând, avem câteva clarificări morale în politică. Domnul Antonescu, pe care l-am avertizat să nu înfunde PNL în smârcurile abjecţiei voiculesciene, va trebui acum să lase capul în pământ de ruşine, dacă mai are vreuna, şi să facă pasul înapoi. Domnii Ponta şi Antonescu (chiar dacă primul s-a ţinut deoparte) vor trebui să justifice moral şi politic întregul eşafodaj al USL care s-a constituit sub patronajul şi chiar sub acoperişul de la Grivco al infractorului Voiculescu. Alegerile îţi dau legitimitate democratică, dar nu şi morală, iar din punct de vedere moral, USL e şubredă şi murdărită de de mâinile lui Voiculescu chiar de la naştere. Ceea ce reprezintă încă o clarificare necesară.
Ca un Terminator în mizerie, Dan Voiculescu a promis/ameninţat că va reveni. Biet bătrân bolnav de mania grandorii! Nu a înţeles că lumea lui a murit, că nu mai are unde să se întoarcă şi că noua-veche lume pe cale să se nască îi va respinge ca pe un cancer pe cei ca el.