Top 10 cele mai mari BĂTĂLII ale ROMÂNILOR

Foto: descopera.ro
 
Ca orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existență a românilor pare încărcată de acea măreție care prezentului îi lipsește. 
 
Este o luptă care fascinează, deopotrivă, pe cei care își revendică o istorie petrecută în interiorul frontierelor lor și pe cei care trăiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o istorie pasageră, lipsită de evenimente mărețe, așa cum este cea occidentala, istoria românilor se pierde în lupte surde, uneori glorioase, pentru dreptul de a fi prezenți acolo unde destinul ne-a hărăzit... într-unul dintre cele mai „încinse” teritorii ale lumii. În acest scop, vă prezentăm câteva dintre cele mai mari bătălii pe care strămoșii noștri le-au purtat de-a lungul timpului și, cum o cuantificare a importanței acestora este greu de stabilit, criteriul după care au fost clasificate este, simplu, acela cronologic.
 
10) Clanul Asăneștilor împotriva Imperiului Bizantin (sec. XII - XIII)
 
În Bulgaria, nu veți auzi prea multe despre originea valaha a fraților Asan (Asen după unele surse) și asta pentru că, evident, localnicii îi considera unii de-ai lor și îi tratează cu un respect demn de marii împărați ai lumii. Istoria vorbește însă despre cei trei frați valahi care s-au ridicat din Munții Hemus pentru a-și cere drepturile în fața lui Isaac II Anghelos, împăratul Bizantului. Era anul 1185, cu aproape un secol și jumătate înainte ca Basarab I să își asume rolul de prim voievod al vlahilor din Muntenia, atunci când Ioan și Petru Asan porneau răscoala care avea să ducă la înfrângerea bizantinilor și la apariția celui de al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.
 
 
Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care redă destul de exact desfășurarea evenimentelor din acea vreme. Nicetas consemnează că un nou bir, introdus abuziv, a adus multă nemulțumire vlahilor și bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunoștință împăratului nemulțumirea lor, aceștia trimit doi soli, aleși deloc întâmplător. La drum pleacă frații Petru și Ioan Asan, fruntași printre semenii lor. Departe de a fi luați în seamă, cei doi sunt, însă, pălmuiți, umiliți în fața curții imperiale și trimiși acasă. Întorși cu apăsarea eșecului și cu pata rușinii pe obrazul lor, cei doi frați plănuiesc o revoltă a poporului din acea zona, formata în cea mai mare parte din vlahi și bulgari. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioadă tulbure, în care siguranța sa era amenințată serios de hoardele de unguri care năvăliseră cu doi ani în urmă dinspre nord-vest și care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupaseră Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungând până la Sofia.
 
Pe acest fond complicat, țesut din lupte interne și amenințări externe, își pregătesc frații Asănești răscoala. Primele mișcări ale acestora înregistrează câteva victorii notabile dar, la prima înfruntare serioasă cu bizantinii lui Isac Anghelos al III-lea, armata vlaho-bulgară este înfrântă, dar cei doi frați reușesc să fugă peste Dunăre, refugiindu-se la vecinii cumani. Îmbătat de victorie și crezând ca le-a dat o lecție binemeritată moeșilor, împăratul bizantin neglijează sa își ia masurile rudimentare de precauție și se mulțumește să dea foc grânelor. Cum în plan politic, orice greșeală se plătește, Isaac Anghelos avea sa simtă cât de curând consecințele erorii sale. Departe de a-și învăța lecția dorită de bizantini, cei doi frați, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, încep o acțiune largă de prădare a Traciei. O a doua încercare de oprire a campaniei de cucerire inițiată de către conducătorii vlahi și de către aliații cumani va demara în primăvara anului 1187. Petru și Ioan și-au continuat planurile de invadare ale Traciei, forțându-l pe Isaac Anghelos să organizeze o altă campanie împotriva vlahilor dezlănțuiți. Soarta nu s-a arătat prea favorabilă bizantinilor, iar după ce armata lui Isaac a fost surprinsa într-o trecătoare de către răsculați, printre pierderile însemnate era cât pe ce să se numere chiar și viața împăratului. Această ultimă victorie întări și mai mult poziția Asăneștilor, rămași stăpâni peste țara dintre Dunăre și Balcani.
 
Datorită importantelor mișcări de ordin politic și militar pe care le-a generat, Ionița Asan (Caloian), cel de al treilea frate, a devenit una dintre cele mai însemnate personalități valahe din Balcani. Acesta a întins granițele statului pe care îl conducea și a obținut recunoașterea oficiala atât a Bizantului, cât și pe cea a papei. De la acesta din urmă a obținut recunoașterea titlului de rege pentru sine și cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. Valahii creaseră, pentru prima dată de la dispariția Daciei, un stat al lor, și asta chiar în coasta celui mai mare imperiu al vremii… Imperiul Bizantin.
 
9) Bătălia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330)
 
Deși vasal al regelui Ungariei, așa cum este numit în mai multe documente ale vremii, Basarab dăduse destule semne de rebeliune față de cel ce ar fi trebuit să îi fie suveran… Carol Robert de Anjou. În anul 1323, Basarab îl sprijină militar pe țarul bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiul Bizantin, o acțiune ce încalcă vasalitatea sa față de regele Ungariei. Șapte ani mai târziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alături de același Mihai Sisman în lupta de la Velbuzd, împotriva regelui sârb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a și fost motivul pentru care regele ungur decide să dea o lecție rebelului valah și să îl îndepărteze de la domnie. La doar câteva săptămâni de la acest ultim eveniment, Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau în Polonia, luptând împotriva cavalerilor teutoni. Este evident că nu toată armata a putut fi strânsă în campania îndreptată împotriva lui Basarab. Însa 30 de mii de cavaleri, cu mult mai mult decât putea strânge valahul, luau drumul Țarii Românești. Severinul cade primul iar Curtea de Argeș este incendiată de regele răzbunător. Bolile și lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab îl silesc pe Carol Robert să ceară retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care și-o dorise, dar era o lecție pe care valahul ar fi trebuit să o înțeleagă odată pentru totdeauna. În misterioasa trecătoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lansează atacul surpriză asupra ungurilor. Și ce mai surpriză a fost pe cei care se considerau învingători. Mii de cavaleri își pierd viața încă din prima zi a luptelor.
 
Măcelul durează până pe 13 noiembrie, iar din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi au sarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor. Regele ungur este salvat cu prețul vieții gărzilor sale personale și scapă doar după ce își schimbă hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime". Aproape toți cavalerii unguri au fost uciși în strâmtoarea Posadei, oferind posterității una dintre cele mai mari și mai rușinoase înfrângeri din istoria Ungariei. Țara Românească se născuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfârșise pentru totdeauna. Pe tronul țării Românești, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astăzi îl bănuim a fi… Negru Voda Întemeietorul.
 
8) Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395)
 
Începutul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, atunci când Mircea îl ajuta cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlelor). Lazăr convocase la lupta împotriva „necredincioșilor” toata creștinătatea, însă răspunsurile au fost întârziate sau absente în cea mai mare parte a lor. La început, sortii au părut a fi de partea creștinilor mai ales că fanaticul sârb, Milos Obilici, l-a ucis pe însuși sultanul Murad. Fiul acestuia însă, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcești și va schimba retragerea inițială într-o strălucită victorie. Creștinii au fost zdrobiți iar cneazul Lazar însuși își va pierde viață. Așteptându-se la răzbunarea turcilor pentru implicarea sa în lupta, Mircea ia masuri, consolidând linia Dunării prin ridicarea cetății de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va încheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianță cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie și de suveranul ungur Sigismund.
 
După cucerirea Bulgariei, care are loc în 1393, Baiazid decide sa întreprindă o expediție împotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediază și cucerește mai întâi Silistra, de pe malul drept al Dunării, traversează fluviul, ocupa Turnu și înaintează spre Argeș. Alături de sultan se aflau vasalii sârbi Marco Cralievici și Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui râu încă necunoscut, în ziua de 10 octombrie 1394. Bătălia a fost cruntă și sângeroasă, ambele oștiri dând dovadă de mare înverșunare și ură în încrucișarea armelor. Deși izvoarele sunt categorice în privința biruinței lui Mircea asupra „păgânilor”, ea nu a putut împiedica înaintarea armatei turcești mult superioara numeric, așa încât românii s-au retras spre Argeș unde o noua luptă a avut loc, de aceasta dată defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opinează că, deși bătălia de la Rovine este privită ca un episod de mare cutezanță a romanilor de sub Mircea cel Bătrân, importanța sa nu s-a ridicat chiar la proporțiile atribuite în manualele de istorie. Cert este, însa, că Mircea era primul european care înfrunta Imperiul Otoman și care ieșea cu capul sus dintr-o asemenea înfruntare.
. 
7) Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș: (17 iunie 1462)
 
Profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapa, tot malul stâng al Dunării, de la Zimnicea în Delta. Cronicarii de curte ai lui Vlad notează cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucitia și Nevoselo 1350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal și Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vârstele. Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atât de mare încât pasalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.
.
Furia lui Mahomed nu întârzie sa se arate. Într-un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordona strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci. Pentru a-și îmbărbăta încercații ieniceri care începuseră să simtă amenințarea vârfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părăsească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod. Ordia cea grozavă s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători. În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Raportul lui Balbi, ambasadorul venețian la Stambul ne spune ca Vlad deținea o armata de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar 22.000 de războinici. Pentru a zădărnici traversarea bătrânului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de-abia în perioada modernă. Vlad intenționa să-l prindă pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman-pădure nebună).
. 
Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București. Atunci, într-o demonstrație de curaj unica în istoria omenirii (niciun alt lider militat înainte sau după el, nu s-a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni osteni se îmbracă în straie turcești și se înfiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de valahi, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, valahii în frunte cu Țepeș scăpând ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Ostenii lui Vlad se retrag în viteza, iar dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armata era în agonie. Vlad continua să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingând numărul de 50.000 de oameni.
. 
În fruntea unei armate distruse, în rândurile căreia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să-și salveze oștenii rămași, retrăgându-se pe Dunăre din orașul Brăila. Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrângerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supușii săi să creadă ca s-a întors victorios. În același timp, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salvează prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc...
. 
6) Lupta de la Baia (14 - 15 decembrie 1467)
 
Lupta de la Baia dintre viitorii aliați în lupta împotriva Imperiului Otoman, Ștefan cel Mare si Matei Corvin, are la bază conflictul dintre Aron Voda, ucigașul domnitorului moldovean, refugiat la curtea regelui maghiar, și dorința Ungariei de a impune pe tronul Moldovei un domnitor aservit intereselor sale. Astfel, Matei Corvin ridica în 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu înainte de a potoli răscoala țăranilor ardeleni de care Ștefan nu era străin. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brașov iar următoarea destinație era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine întărit de către domnitorul muntean, pasul se dovedește o nucă tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecătoare dovedindu-se fatale pentru mulți dintre ostașii săi. Și totuși, regele ungur reușește să treacă. La 19 noiembrie, târgul Trotusului este devastat. Nu sunt cruțați nici măcar copiii și preoții. Urmează Bacăul, Romanul și se părea că armata lui Corvin avea să ia și Suceava.
. 
Anticipând următoare mișcare a ungurilor, la 15 decembrie 1467, Ștefan cel Mare, alături de 12.000 de osteni, asediază Romanul, locul de campare al armatei ungare, după ce incendiase orașul din toate părțile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele părți. În zorii zilei, panicați, ungurii încep să se retragă în dezordine. Până și regele este purtat pe targă, rănit grav de o săgeată cu trei vârfuri și de către o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde îi ordonase Ștefan voievod face ca Matei Corvin să rămână necapturat și să ajungă, alături de rămășițele armatei sale, în Ungaria. Dar nu era decât începutul. Dornic să arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav pătrunde în anul 1468 în Ardeal, prădând și pedepsind trupele ungurești pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decât semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice națiune europeană și că nicio putere medievală nu avea sa ia ușor mica națiune română din mâinile celui mai mare voievod al ei…
. 
5) Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475)
 
Conștient ca atâta vreme cât pe tronul Țării Românești se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, un domnitor vândut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel puțin două părți. Nu rămânea decât ca Ștefan sa impună în Muntenia un domnitor supus cauzei creștine care să îl sprijine în lupta împotriva necredincioșilor. Astfel, au loc luptele cu Radu cel Frumos și înscăunarea lui Laiota Basarab în anul 1471. Trădarea acestuia din urma duce la noi conflicte în care se implică turcii lui Mahomed al II-lea. Înfrângerea acestora și înscăunarea unui nou aliat al lui Ștefan pe tronul Munteniei, Țepeluș Voda, îl convinge pe sultan că doar o acțiune în forță poate opri ambițiile în consecință, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armată imensă, numărând circa 120.000 de oameni, în frunte cu Soliman Magnificul, sa îi aducă mica provincie rebelă sub veșnica ascultare.
 
Ștefan, aflând de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor creștini. Polonia trimite doar încurajări, în timp ce Matei Corvin nu trimite decât 1.800 de cavaleri. În grabă, din Ardeal, domnitorul strânge încă 5.000 de secui, alături de cei 40.000 de moldoveni, atât cât putuse aduna sub arme din mica țară a Moldovei. Urmând vechiul obicei, el pustiește totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora avansul și oferindu-și timp pentru a alege locul ideal pentru bătălia ce avea să vină inevitabil. Iar locul îl găsește în mlaștinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan își adună oastea în negura dimineții și atacă frontal uriașa oaste a turcilor. Încleștarea este una de o rara violență dar, după ceasuri de lupta surdă, moldovenii încep să bată în retragere. Este momentul în care însuși voievodul se avântă în prima linie încurajându-și oamenii și dând turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detașament ascuns în pădurile din apropiere, năvălește asupra otomanilor starnand o panică de nedescris. Turcii nu mai ascultă de ofițeri și încep să se calce în picioare în speranța deșartă de a scăpa cu viață. Totul se transformă în cel mai scurt timp într-o urmărire surdă presărată cu zeci de mii de victime. Fugăriți până la Dunăre, puținii supraviețuitori își pierd viața în apele înghețate ale Dunării. Fusese cea mai mare înfrângere a Islamului din fața unei armate creștine!
. 
4) Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)
 
Răspunsul turcilor după înfrângerea dezastruoasă de la Vaslui nu s-a lăsat prea mult așteptat. Mohamed venea el însuși, în fruntea a 160.000 de soldați pentru a-l pedepsi pe îndrăznețul Ștefan. Astfel are loc bătălia de la Pârăul Alb, acolo unde domnitorul moldav este înfrânt. Doar pentru scurt timp, caci el revine în fruntea unei noi armate și îl împinge pe cuceritorul Bizantului până la Dunăre. Acesta părăsea Moldova fără să fi cucerit un singur oraș, o singura cetate, asemenea unui învins... Un alt atac turcesc îi ia Moldovei Chilia și Cetatea Albă, poarta lui Ștefan către răsărit și către aurul neguțătorilor. Singura speranță a domnitorului rămâne o alianță militară cu Polonia, alianța ce se încheie în anul 1485, în condiții umilitoare pentru Ștefan. În văzul tuturor, el a fost nevoit sa îngenuncheze și să jure credință mândrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca înțelegerea nu a fost respectată. Polonia nu a trimis lui Ștefan decât 3000 de soldați pentru recucerirea celor doua cetăți. Mai mult, Cazimir încheie pacea cu sultanul, lăsându-l pe Ștefan în voia sorții. În plus, fiul defunctului Cazimir pătrunde în Moldova, la 9 august 1497, în fruntea a 100.000 de oșteni. Pretextul? Recucerirea Chiliei și a Cetății Albe. Adevăratul Motiv? Înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui sau Sigismund.
. 
Prima solie a lui Stefan este primită cu bunăvoință și asigurată de bunele intenții ale polonezilor. Ruta urmată era, însa, alta decât cea către Chilia. Ștefan înțelege planul lui Ioan Albert și vede cum armata acestuia se îndreaptă către Suceava. Trimite o a doua solie și abia când mesagerii săi sunt arestați înțelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Ștefan cel Mare cere ajutorul turcilor și ardelenilor. La 24 septembrie, polonezii declanșează asediul Sucevei, dar încercările lor sunt zădarnice. Cetatea era mult prea bine apărată ca să poată fi cucerită. Turcii trimit doar 2000 de oameni, în timp ce ardelenii se grăbesc prin pasul Oituz cu 12.000 de oșteni. Afectați de lipsuri, polonezii ridică asediul și par deciși să încheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decât în condițiile impuse de Ștefan. Ioan Albert era nevoit să se întoarcă pe aceeași rută secătuită de tactica pământului pârjolit, fără îngăduința de a jefui vreo așezare de pe teritoriul Moldovei.
. 
Demoralizați, polonezii pornesc pe drumul de întoarcere dar nici de aceasta dată nu își țin promisiunea. Conștient de o nouă încălcare a tratatului de pace, Ștefan îi urmărește pe atacatori cu circa 40.000 de oșteni. În „apropiere de făgetul Cosminului”, voievodul îi ajunge din urma pe polonezi și ordonă armatei sale să înconjoare pădurea. Copacii sunt tăiați și lăsați doar atât cât să poată fi prăvăliți și, la 26 octombrie 1497, vârstnicul Ștefan dădea încă odată atacul. Prinsă ca într-un clește, armata polona a fost distrusă, puțini fiind cei care au reușit să fugă. Urmărirea fugarilor continua până la granița cu Polonia, lupte crâncene având loc la Lentesti și apoi la Cernăuți. Ștefan își permite chiar să se lipsească de un corp de oaste pe care îl trimite să lupte împotriva unui detașament de călăreți mazuri veniți în ajutorul polonilor. Și din nou moldovenii ieșeau învingători. Polonia își lingea rănile deschise și zecile de mii de morți lăsați în pământul Moldovei. Suferise una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.
. 
3) Bătălia de la Călugăreni (23 august 1595)
 
Steagul luptei împotriva Imperiului Otoman a fost ridicat de Mihai Viteazul la 13 noiembrie 1594, la București, printr-o răscoală împotriva celor două componente ale combinației străine în capitala țării: creditorii domnești și o mică oaste otomană. Urmează Giurgiul care este asediat, dar rezistă în fața armatei lui Mihai. În schimb, La Hârșova, Silistra și Târgul de Floci, turcii suferă înfrângeri zdrobitoare. În Moldova, Aron Voda măcelărea pe toți otomanii din Iași și dădea semnul unei răscoale generale în cele două țări române. Din Istanbul pornea, însă, temutul ordin. O armată de circa 40.000 de oameni, în frunte cu Ferhat Pașa, pornește către Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu în fața celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se răzgândește inexplicabil și îl înlocuiește pe încercatul general cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Între timp, Mihai nu reușește să strângă mai mult de 8000-14.000 de oșteni, cărora li se adaugă un contingent de 2000 de unguri și circa 200 de cazaci. Se părea ca totul se va sfârși într-o baie de sânge pentru valahi.
 
La 13/23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, valahii își încep ofensivă. Primul lor atac are darul de a îi duce până aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor îi face să se retragă peste Nealjlov, lăsând în urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la luptă, preferând să se folosească doar de artilerie împotriva trupelor ce înaintau amenințător. Este momentul în care Mihai alege să pună totul în joc. În fruntea ostașilor rămași el se regrupează și pornește un contraatac fulgerător. Doi pași sunt uciși chiar de către domnitor, în timp ce detașamentul unguresc decide, în final, să lovească din flanc. Cazacii și un mic grup de ardeleni, după ce învăluiseră armata turcească, atacă din spate creând un haos general printre turci. Totul se transformă într-o retragere dezorganizată, însuși Sinan fiind la un pas de a-și pierde viața în tumultul de oameni și animale. 3000 de turci pier în luptă, iar românii reușesc să recucerească tunurile pierdute. Turcii erau, însă, mult prea mulți. Întăririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai îl avertizaseră deja de iminenta sosirii lor. Pierderile în rândul armatei muntene erau uriașe, astfel ca domnitorul alege să se retragă în Transilvania, lăsând liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe câmpul de luptă rămăsese a romanilor, turcii fiind, însa, cei care ocupau Muntenia.
 
2) Bătălia de la Selimbar (28 octombrie 1599)
 
Chiar dacă alianța din 27 mai 1595 a voievodului Mihai cu Sigismund Bathory era clară, între cei doi relațiile s-au deteriorat an de an. În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. În baza unui tratat bilateral, Sigismund Bathory ceda împăratului Rudolf al II-lea Transilvania în schimbul ducatelor Opole și Ratibor din Silezia. Locul sau era luat de cardinalul Andrei Bathory, un susținător deschis al polonezilor și al păcii cu turcii. Susținut de Rudolf al II-lea și de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primește acceptul de a lupta împotriva lui Andrei Bathory cel care, ața cum se temuse domnul muntean, încheiase pacea cu turcii.
 
La 5 octombrie 1599, Mihai pătrunde în Ardeal prin pasul Buzăului. În același timp, pe Olt, o altă armată munteană condusă de frații Buzești și Baba Novac, venea în ajutorul domnitorului. Joncțiunea s-a făcut la 16 octombrie în satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formată din mercenari, secui, valahi si haiduci balcanici număra aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory îi opunea un număr egal de ostași. Primul atac este dat de neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliază și atacă din nou, dar sunt respinși pentru a doua oară și se părea că vor pierde bătălia. Este momentul în care Mihai, la fel ca în bătălia de la Călugăreni, intră personal în luptă, în fruntea propriei armate, moment care decide sorții bătăliei, transformând înfrângerea iminentă într-o victorie răsunătoare. Andrei Bathrory alege să fugă dar este prins de secui și decapitat în coliba unui tăietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai în suspinele soției sale, doamna Stanca. La 1 noiembrie 1599, Mihai pătrundea în Alba Iulia asemenea unui mare învingător. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai rămânea decât Moldova pentru ca Dacia să fie refăcută, și nu formal, ci prin forța armelor.
 
1)Războiul de independență (1877 - 1878)
 
La 4 aprilie 1877, România și Rusia semnau convenția prin care se permitea trupelor rusești să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de război cu Imperiul Otoman, cu mențiunea specială prin care Țarul se obliga să respecte drepturile statului român, și să mențină și să apere integritatea teritoriala a României. La 12 aprilie 1877, țarul Alexandru al II-lea declară război Turciei după ce, cu două zile în urmă, la 10 aprilie 1877, Bucureștiul întrerupsese orice relație diplomatică cu Înalta Poartă, acțiune care se soldează cu puternice represalii otomane asupra localităților românești Giurgiu, Oltenița, Corabia, Bechet si Islaz. Drept răspuns, armata română deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, în același an, era proclamata - la București - independența României.
 
Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata țaristă. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, însa eșuează lamentabil, aducând pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac suferă aceeași soartă. Este momentul în care Ducele Nicolae îi scrie în disperare de cauza domnitorului Carol I să trimită trupele românești peste Dunăre. La 20 august 1877, armata română comandată de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia și înainta victorios spre ceea ce avea să fie cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numărul ostașilor români căzuți în sângerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din întregul război care a avut loc între 1877-1878. Înconjurat, rănit la picior de un srapnel, Osman Pașa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda necondiționat și îi înmâna sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la venirea lui Carol I.
 
Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul și celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române comandate ireproșabil de Carol I. În semn de omagiu, abnegația principelui avea sa rămână imortalizată peste timp de marele poet Geo