Vladimir Beşleagă despre români şi România
Fragmente de interviu:
"În 1979 aţi fost prima dată în România, în 1980 aţi fost într-o croazieră pe Mediterană. Aţi făcut concesii pentru a ieşi din ţarcul sovietic?
Nu. Era foarte complicat să ajungi într-o delegaţie de asta. Eu ceream de ani de zile, încă din timpul doctoratului, o vizită în România, că aveam interes de studiu. Călătoreau unii scriitori, dar puţini. M-a mirat cum de am ajuns în delegaţia pentru România. Ştii care a fost explicaţia? Aveam un reprezentant al Uniuni noastre la Moscova, Nicolae Romanenco. Graţie lui cred că am fost inclus într-o echipă de patru inşi. Era un fel de schimb de delegaţii, nu numai cu România, dar cu mai multe ţări. În grupul care a mers în România era un poet din Ucraina, fost combatant în al Doilea Război Mondial, un azer şi un ovreu original din Ismail, care în 1940 a fost transportat clandestin la Moscova. El era un fel de agent de legătură, cunoscător al realităţilor româneşti. Mi-a povestit pe tren cum a fost luat de la gazda lui şi pus să traducă declaraţia de abdicare a lui Carol al II-lea de la radio. Am avut o rută extraordinar de frumoasă la mănăstiri din nordul Moldovei. Am văzut Putna (!). Acolo exista un muzeu al lui Ştefan cel Mare, făcut în stil comunist, dar avea piese interesante. La muzeul ăsta am scris în condica de impresii ceva în latină. M-am ridicat să plec, ceilalţi se duseseră, dar banditul de evreu s-a uitat peste umăr şi a văzut ce am scris. „Ce, dumneata n-ai scrisul dumitale, de ce scrii româneşte?", îmi zice. M-am întors şi am scris dedesubt aceleaşi lucruri cu litere ruseşti. După aceea, în 1980, am vrut să vizitez America, dar mi-au făcut o călătorie pe Mediterană.
Ne spuneaţi acum câteva luni, când v-am vizitat la Mălăieşti, că aţi murit de trei ori. Aceste „decese" v-au influenţat procesul de creaţie?
Cred că da. Uneori şi eu îmi pun întrebarea asta. Când cineva vrea să ştie ce e cu vârsta asta a mea, le spun că pentru a trăi mai mult e musai să mori, atunci când se închide orizontul şi vezi că gata, s-a terminat, nu mai ai nimic, şi ca prin miracol te trezeşti şi trăieşti mai departe. Cine duce o viaţă liniştită, fără zdruncinări, nu evoluează. Asta nu depinde de om, depinde de Dumnezeu. Mai are el vreun plan cu tine. Cele trei decese sunt legate de dispariţia persoanelor mele dragi - mama, tata şi fiul. Întâi mama în 1965, apoi tata - în 1971, şi la urmă fiul, în ianuarie 1987. Au fost şocuri mari. Am avut şi şocuri mai mici, de altă natură, când am fost concediat în două rânduri, am rămas pe drumuri, cu familia împrăştiată, sau când mi s-a blocat cartea. Mulţumesc destinului, pentru că prin acestea hopuri omul renaşte, începe o viaţă nouă.
Aţi fost ataşat de părinţi?
De mama cel mai mult. Toată copilăria şi adolescenţa am fost sub tutela mamei. Tata era mereu plecat, mereu nu ştiu unde.
Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
Mama a fost fiică de ţăran înstărit. N-a fost deportată deoarece era măritată. Dar tatăl şi fratele ei mai mic au fost duşi, în 1933, în Siberia, acolo au şi murit. Tatăl meu era dintr-o familie mare, mai sărăcuţă. A făcut şcoală, iar după armată a devenit contabil în cooperativa sătească. A lucrat toată viaţa contabil. Deci cum ar fi o familie mixtă, mama - roabă la colhoz, tatăl meu - un fel de mic funcţionar la cooperativă.
Şi tatăl dumneavoastră tot a fost condamnat?
Fiind om de viaţa căruia îi plăcea un pahar de vin, tata a avut o neplăcere. Se ducea la oraş şi încasa banii pentru funcţionarii cooperativei şi, într-o geantă, îi aducea acasă. Şi dacă satul era mare şi vinul bun, mai mergea pe la un prieten, pe la altul şi câte un pahar, câte un pahar, a ajuns într-o grădină şi l-a doborât somnul. Şi i-au furat banii. Mai-marii lui i-au făcut un control. În afară de banii ceia, s-au descoperit şi alte lipsuri. Atunci funcţiona o lege stalinistă drastică, pentru doi-trei ştiuleţi luaţi de pe lanul colhozului îţi dădeau cinci-şapte ani. Au fost condamnaţi în grup: preşedintele, contabilul şi încă un ajutor de contabil. Tata a fost condamnat la 20 de ani. Asta era în 1951. Am fost şi eu la proces.
Erau buneii şi părinţii dumneavoastră atât de periculoşi pentru societatea de atunci?
Bunelul de pe mamă, Andrei Ciocârlan, era gospodar, muncea zi şi noapte. Prin 1928-1929 a început procesul colectivizării. Pe cât am auzit de la mătuşile mele, că' mama nu prea voia să vorbească despre lucrurile astea dureroase, bunelul s-a dat şi el în colhoz. A lucrat acolo o lună-două, a văzut că gospodarii lucrează serios, dar golănimea a venit numai să bea, să fumeze şi să tragă chiulul. A ieşit din colhoz. Atunci l-au judecat pe un an de zile. Şi-a ispăşit pedeapsa în sovhozul „Frunze" de la Tiraspol. După ce a venit acasă, dar gospodarii de atunci nu erau proşti, a vândut grâul ascuns în gropile de pământ din gradină şi şi-a cumpărat alţi cai şi a pornit iar să gospodărească. Asta i-a înfuriat tare pe activişti. L-au arestat şi, în iarna lui '33, l-au deportat împreună cu familia.
Până în 1941, ce ştiaţi dumneavoastră, copilul de atunci, despre românii care erau peste Nistru? Acum este un cuvânt de batjocură acolo.
Nu ştiam mare lucru, n-aveam de unde să ştiu. A fost un caz când am mers cu tatăl meu la Tiraspol, care e chiar pe Nistru, era înainte de 1940, înainte de a fi cedată Basarabia. Ţin minte că mă uitam de pe malul cela spre malul ăsta. La un moment dat, văd o persoană care trece de la un tufar la altul, ţinea arma cu patul sus. I-am arătat tatălui, i-am zis: „Tatăi, tatăi, ia uite-un român!". El mi-a dat peste deget: „Nu arăta, c-amuş ne-or împuşca, ne-or aresta". Dar când a venit de-acuma administraţia română, a fost cu totul altceva.
Câte clase aţi făcut în perioada administraţiei româneşti? Ce vă aduceţi aminte?
Am făcut clasa a patra primară, prima şi a doua de liceu. Până în aprilie, când au venit ruşii, aproape trei ani am învăţat la şcoala românească. A fost foarte interesant. În 1990 am fost la tratament. Mi-am luat un reportofon şi am dictat memorii, 18 sau 19 casete. Aceste casete au stat ani la rând, după care eu am hotărât să le descifrez şi să le trec pe hârtie. Asta e dintre cărţile nepublicate. Nu ştiu dacă vor mai fi publicate vreodată, dacă mai interesează pe cineva... Acolo este totul, ceea ce ţin eu minte acum, dar mai mult ce nu ţin minte. Goethe zice că dacă vrei să-ţi scrii memoriile, trebuie să începi la 50 de ani, pe urmă memoria slăbeşte. Eu am început la 59. Sunt multe lucruri pe care le-am uitat.
Dar ce va amintiţi astăzi?
Când au venit românii ne-au întors pământul şi eu am lucrat la pământul bunelului meu. Odată, când mergeam cu al doilea bunel, cu căruţa, asta era în primăvara lui 1942, când să ajungem la şosea, vedem venind dinspre Dubăsari o limuzină decapotabilă. Bunelul Luca a oprit căruţa. Cei din maşină ne-au făcut semn. Bunelul s-a dus la ei, ceva l-au întrebat. Pe urmă a venit şi-mi spune, da cum de am ţinut eu minte, măi ce memorie, zice „ăsta a fost guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, şi m-o întrebat: „Cum trăiţi voi acuma, aicia, cu noi?". El i-a spus mulţumindu-i „iaca ne-aţi întors pământul, ne-aţi întors credinţa, ne-aţi întors obiceiurile". Iaca ăsta e adevărul.
Cine vă preda la şcoala românească?
Profesorul era mălăieştian, unul care terminase şcoala medie şi făcuse nişte cursuri. A trăit până nu demult. Se numea Vladimir Pelin. Mai târziu a activat în cinematografie. De câte ori ne întâlneam şi voiam să-i aduc aminte, nu voia să-şi amintească. Odată s-a scăpat cu vorba. În timpul administraţiei române, a mers, ca mulţi tineri transnistreni, la studii la Iaşi. Iar la un moment dat echipa asta de transnistreni a fost la Sinaia, la palatul regal. Şi-mi povestea despre întâlnirea cu regele Mihai. Dădeau mâna cu regele şi-şi spuneau numele. Zicea: „Când mi-a venit rândul mie şi mi-am spus numele Pelin, regele Mihai (care era tot de vârsta lor) a spus: «Pelin, ah, pelin amar pelin»". Legat de această familie vreau să-ţi povestesc o păţanie. Acest Pelin era verişor cu vecinul meu, Petrea Pelin. Fiul acestui vecin, prin tradiţie, dacă-i Pelin, a făcut tot posibilul să-şi trimită fata la studii în România. Diana a făcut Farmacie la Iaşi, iar după ce a terminat facultatea s-a căsătorit cu un tânăr din Tulcea şi au făcut nunta la Mălăieşti, acum nu ştiu câţi ani. Am fost invitat la nuntă. Acolo un sătean, care tot şi-a dat băiatul la studii la Sibiu, a cerut lăutarilor să cânte Hora Unirii. Şi la nunta Dianei s-a dansat Hora Unirii. Vezi ce fenomene se întâmplă? "
"În 1979 aţi fost prima dată în România, în 1980 aţi fost într-o croazieră pe Mediterană. Aţi făcut concesii pentru a ieşi din ţarcul sovietic?
Nu. Era foarte complicat să ajungi într-o delegaţie de asta. Eu ceream de ani de zile, încă din timpul doctoratului, o vizită în România, că aveam interes de studiu. Călătoreau unii scriitori, dar puţini. M-a mirat cum de am ajuns în delegaţia pentru România. Ştii care a fost explicaţia? Aveam un reprezentant al Uniuni noastre la Moscova, Nicolae Romanenco. Graţie lui cred că am fost inclus într-o echipă de patru inşi. Era un fel de schimb de delegaţii, nu numai cu România, dar cu mai multe ţări. În grupul care a mers în România era un poet din Ucraina, fost combatant în al Doilea Război Mondial, un azer şi un ovreu original din Ismail, care în 1940 a fost transportat clandestin la Moscova. El era un fel de agent de legătură, cunoscător al realităţilor româneşti. Mi-a povestit pe tren cum a fost luat de la gazda lui şi pus să traducă declaraţia de abdicare a lui Carol al II-lea de la radio. Am avut o rută extraordinar de frumoasă la mănăstiri din nordul Moldovei. Am văzut Putna (!). Acolo exista un muzeu al lui Ştefan cel Mare, făcut în stil comunist, dar avea piese interesante. La muzeul ăsta am scris în condica de impresii ceva în latină. M-am ridicat să plec, ceilalţi se duseseră, dar banditul de evreu s-a uitat peste umăr şi a văzut ce am scris. „Ce, dumneata n-ai scrisul dumitale, de ce scrii româneşte?", îmi zice. M-am întors şi am scris dedesubt aceleaşi lucruri cu litere ruseşti. După aceea, în 1980, am vrut să vizitez America, dar mi-au făcut o călătorie pe Mediterană.
Ne spuneaţi acum câteva luni, când v-am vizitat la Mălăieşti, că aţi murit de trei ori. Aceste „decese" v-au influenţat procesul de creaţie?
Cred că da. Uneori şi eu îmi pun întrebarea asta. Când cineva vrea să ştie ce e cu vârsta asta a mea, le spun că pentru a trăi mai mult e musai să mori, atunci când se închide orizontul şi vezi că gata, s-a terminat, nu mai ai nimic, şi ca prin miracol te trezeşti şi trăieşti mai departe. Cine duce o viaţă liniştită, fără zdruncinări, nu evoluează. Asta nu depinde de om, depinde de Dumnezeu. Mai are el vreun plan cu tine. Cele trei decese sunt legate de dispariţia persoanelor mele dragi - mama, tata şi fiul. Întâi mama în 1965, apoi tata - în 1971, şi la urmă fiul, în ianuarie 1987. Au fost şocuri mari. Am avut şi şocuri mai mici, de altă natură, când am fost concediat în două rânduri, am rămas pe drumuri, cu familia împrăştiată, sau când mi s-a blocat cartea. Mulţumesc destinului, pentru că prin acestea hopuri omul renaşte, începe o viaţă nouă.
Aţi fost ataşat de părinţi?
De mama cel mai mult. Toată copilăria şi adolescenţa am fost sub tutela mamei. Tata era mereu plecat, mereu nu ştiu unde.
Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
Mama a fost fiică de ţăran înstărit. N-a fost deportată deoarece era măritată. Dar tatăl şi fratele ei mai mic au fost duşi, în 1933, în Siberia, acolo au şi murit. Tatăl meu era dintr-o familie mare, mai sărăcuţă. A făcut şcoală, iar după armată a devenit contabil în cooperativa sătească. A lucrat toată viaţa contabil. Deci cum ar fi o familie mixtă, mama - roabă la colhoz, tatăl meu - un fel de mic funcţionar la cooperativă.
Şi tatăl dumneavoastră tot a fost condamnat?
Fiind om de viaţa căruia îi plăcea un pahar de vin, tata a avut o neplăcere. Se ducea la oraş şi încasa banii pentru funcţionarii cooperativei şi, într-o geantă, îi aducea acasă. Şi dacă satul era mare şi vinul bun, mai mergea pe la un prieten, pe la altul şi câte un pahar, câte un pahar, a ajuns într-o grădină şi l-a doborât somnul. Şi i-au furat banii. Mai-marii lui i-au făcut un control. În afară de banii ceia, s-au descoperit şi alte lipsuri. Atunci funcţiona o lege stalinistă drastică, pentru doi-trei ştiuleţi luaţi de pe lanul colhozului îţi dădeau cinci-şapte ani. Au fost condamnaţi în grup: preşedintele, contabilul şi încă un ajutor de contabil. Tata a fost condamnat la 20 de ani. Asta era în 1951. Am fost şi eu la proces.
Erau buneii şi părinţii dumneavoastră atât de periculoşi pentru societatea de atunci?
Bunelul de pe mamă, Andrei Ciocârlan, era gospodar, muncea zi şi noapte. Prin 1928-1929 a început procesul colectivizării. Pe cât am auzit de la mătuşile mele, că' mama nu prea voia să vorbească despre lucrurile astea dureroase, bunelul s-a dat şi el în colhoz. A lucrat acolo o lună-două, a văzut că gospodarii lucrează serios, dar golănimea a venit numai să bea, să fumeze şi să tragă chiulul. A ieşit din colhoz. Atunci l-au judecat pe un an de zile. Şi-a ispăşit pedeapsa în sovhozul „Frunze" de la Tiraspol. După ce a venit acasă, dar gospodarii de atunci nu erau proşti, a vândut grâul ascuns în gropile de pământ din gradină şi şi-a cumpărat alţi cai şi a pornit iar să gospodărească. Asta i-a înfuriat tare pe activişti. L-au arestat şi, în iarna lui '33, l-au deportat împreună cu familia.
Până în 1941, ce ştiaţi dumneavoastră, copilul de atunci, despre românii care erau peste Nistru? Acum este un cuvânt de batjocură acolo.
Nu ştiam mare lucru, n-aveam de unde să ştiu. A fost un caz când am mers cu tatăl meu la Tiraspol, care e chiar pe Nistru, era înainte de 1940, înainte de a fi cedată Basarabia. Ţin minte că mă uitam de pe malul cela spre malul ăsta. La un moment dat, văd o persoană care trece de la un tufar la altul, ţinea arma cu patul sus. I-am arătat tatălui, i-am zis: „Tatăi, tatăi, ia uite-un român!". El mi-a dat peste deget: „Nu arăta, c-amuş ne-or împuşca, ne-or aresta". Dar când a venit de-acuma administraţia română, a fost cu totul altceva.
Câte clase aţi făcut în perioada administraţiei româneşti? Ce vă aduceţi aminte?
Am făcut clasa a patra primară, prima şi a doua de liceu. Până în aprilie, când au venit ruşii, aproape trei ani am învăţat la şcoala românească. A fost foarte interesant. În 1990 am fost la tratament. Mi-am luat un reportofon şi am dictat memorii, 18 sau 19 casete. Aceste casete au stat ani la rând, după care eu am hotărât să le descifrez şi să le trec pe hârtie. Asta e dintre cărţile nepublicate. Nu ştiu dacă vor mai fi publicate vreodată, dacă mai interesează pe cineva... Acolo este totul, ceea ce ţin eu minte acum, dar mai mult ce nu ţin minte. Goethe zice că dacă vrei să-ţi scrii memoriile, trebuie să începi la 50 de ani, pe urmă memoria slăbeşte. Eu am început la 59. Sunt multe lucruri pe care le-am uitat.
Dar ce va amintiţi astăzi?
Când au venit românii ne-au întors pământul şi eu am lucrat la pământul bunelului meu. Odată, când mergeam cu al doilea bunel, cu căruţa, asta era în primăvara lui 1942, când să ajungem la şosea, vedem venind dinspre Dubăsari o limuzină decapotabilă. Bunelul Luca a oprit căruţa. Cei din maşină ne-au făcut semn. Bunelul s-a dus la ei, ceva l-au întrebat. Pe urmă a venit şi-mi spune, da cum de am ţinut eu minte, măi ce memorie, zice „ăsta a fost guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, şi m-o întrebat: „Cum trăiţi voi acuma, aicia, cu noi?". El i-a spus mulţumindu-i „iaca ne-aţi întors pământul, ne-aţi întors credinţa, ne-aţi întors obiceiurile". Iaca ăsta e adevărul.
Cine vă preda la şcoala românească?
Profesorul era mălăieştian, unul care terminase şcoala medie şi făcuse nişte cursuri. A trăit până nu demult. Se numea Vladimir Pelin. Mai târziu a activat în cinematografie. De câte ori ne întâlneam şi voiam să-i aduc aminte, nu voia să-şi amintească. Odată s-a scăpat cu vorba. În timpul administraţiei române, a mers, ca mulţi tineri transnistreni, la studii la Iaşi. Iar la un moment dat echipa asta de transnistreni a fost la Sinaia, la palatul regal. Şi-mi povestea despre întâlnirea cu regele Mihai. Dădeau mâna cu regele şi-şi spuneau numele. Zicea: „Când mi-a venit rândul mie şi mi-am spus numele Pelin, regele Mihai (care era tot de vârsta lor) a spus: «Pelin, ah, pelin amar pelin»". Legat de această familie vreau să-ţi povestesc o păţanie. Acest Pelin era verişor cu vecinul meu, Petrea Pelin. Fiul acestui vecin, prin tradiţie, dacă-i Pelin, a făcut tot posibilul să-şi trimită fata la studii în România. Diana a făcut Farmacie la Iaşi, iar după ce a terminat facultatea s-a căsătorit cu un tânăr din Tulcea şi au făcut nunta la Mălăieşti, acum nu ştiu câţi ani. Am fost invitat la nuntă. Acolo un sătean, care tot şi-a dat băiatul la studii la Sibiu, a cerut lăutarilor să cânte Hora Unirii. Şi la nunta Dianei s-a dansat Hora Unirii. Vezi ce fenomene se întâmplă? "