ARHIVELE COMUNISMULUI Basarabenii au fost înfometaţi, la ordinul partidului

O hotărâre inedită arată că foametea din 1946-1947, care a secerat peste 200.000 de suflete, a fost organizată de autorităţile comuniste. La 30 septembrie 1946, Consiliul de Miniştri al RSSM şi Biroul CC al Partidului Comunist din RSSM au pus la cale una dintre cele mai mari crime contra moldovenilor.

Actul secret ce demonstrează culpa nemijlocită a ştabilor bolşevici a lipsit până acum din circuitul ştiinţific şi juridic. Foametea de acum 65 de ani a fost o măsură de „reeducare" şi colectivizare forţată a ţăranilor.

În ultimii 20 de ani s-a scris mult despre foametea din RSSM din anii 1946-1947, care a ucis circa 200.000 de basarabeni. Nu e o noutate că, în pofida secetei, dezastrul putea fi evitat, dacă oamenii ar fi fost scutiţi de aşa-numita „postavka" - norma obligatorie de cereale livrată la stat şi dacă nu era exportată recolta din anii precedenţi, ci era folosită pentru acoperirea necesarului de consum. S-a demonstrat deja că URSS a recoltat în acei ani un surplus de grâne şi chiar a exportat.

INSTAURAREA DICTATURII ÎN AGRICULTURĂ

Apropierea sovieticilor de hotarele Basarabiei în primăvara anului 1944 a însemnat şi reluarea măsurilor de instaurare a dictaturii în agricultură. Iată doar câteva exemple.

Încă la 7 august 1944 (operaţia Iaşi-Chişinău avea să înceapă la 23 august) gospodăriile individuale ţărăneşti situate la o distanţă de până la 18 kilometri de linia frontului au fost supuse obligativităţii de a preda cereale la stat. Ulterior, pe 15 septembrie, asupra judeţelor Bălţi, Orhei şi Soroca a fost extinsă Legea impozitului agricol a URSS din 1939, iar la 16 septembrie ţăranii basarabeni au fost obligaţi la impozitul agricol militar - 150 de ruble pe an.

Click aici să vezi GALERIA FOTO!

În anul următor, la 8 ianuarie, guvernul sovietic adoptă o hotărâre prin care stabileşte cota maximă de teren arabil pe care o poate deţine un ţăran. Astfel, locuitorii din judeţele Bălţi, Chişinău, Orhei şi Soroca puteau avea în proprietate până la 10 hectare, iar cei din judeţele Bender şi Cahul - câte 20 de hectare.

Surplusurile erau naţionalizate. O lună mai târziu, la 8 februarie 1945, guvernul introduce instituţia împuterniciţilor agricoli. Pentru a asigura succesul operaţiunii, un împuternicit trebuia să „deservească" 20-25 de gospodării ţărăneşti.

La 9 aprilie 1945, guvernul a stabilit cota obligatorie de cereale pentru predare la stat din recolta anului 1945. Astfel, ţăranul trebuia să dea 110 de kilograme de grâu pentru fiecare hectar dacă avea până la două hectare de pământ. Cu cât proprietate era mai mare, cu atât şi norma era mai mare: până la 5 hectare - 170 de kg/ha; între 5 şi 10 hectare - 220 kg/ha; de la 10 la 15 hectare - 270 kg/ha; peste 15 hectare - 310 kg/ha. „Postavka" de floarea soarelui ajungea până la 70 de kilograme pentru un hectar.

Taxe mari erau fixate pentru lucrările agricole. Aratul de toamnă efectuat de staţia de maşini şi tractoare trebuia achitat cu 50-70 de kilograme de grâu la hectar, iar pentru cel de primăvară cu 60-84 kg/ha. În total, doar pentru lucrările agricole jăcmăneala ajungea până la 146 de kilograme de cereale pentru fiecare hectar.

CUM A FOST ORGANIZATĂ FOAMETEA

La 13 septembrie 1945, guvernul instituie o nouă taxă: impozitul pentru Armata Roşie. Acesta era de la 40 de kilograme la hectar (pentru cei care aveau 2-5 hectare) până la 100 kg/ha (pentru cei cu peste 15 hectare). În 1945 autorităţile au deschis 115 puncte/depozite de colectare a cerealelor, aşa-numitele „Zagotzerno". A fost numit câte un responsabil de colectare în fiecare judeţ, care era ajutat de 3-4 persoane, în total 36 de funcţionari în toată republica, la care se adăugau împuterniciţii agricoli din sate.

Click aici să vezi Hotărârea „Cu privire la economisirea pâinii în alimentare", care a pus bazele foametei în Basarabia!

Drept dovadă că în ţară erau destule grâne e şi faptul că la 15 decembrie 1945 Guvernul RSSM a constatat că la „Zagotzerno" se aflau 25.825 tone de grâu, iar la 20 decembrie anunţa despre îndeplinirea planului de predare a pâinii la stat, permiţând colhozurilor şi ţăranilor să-şi vândă liber surplusurile. Între timp, se transporta grâul de la „Zagotzerno" la gară pentru a fi exportat.

În aprilie 1946, guvernul observă prima deficienţă de făină în ţară şi solicită Guvernului URSS 200 de tone de grâu, rugăminte repetată în luna mai, pentru alte 150 de tone. Primul semnal de alarmă privind malnutriţia populaţiei este tras de către autorităţile de la Chişinău la 27 august 1946, când aprobă transmiterea de urgenţă către colhozuri şi agricultorii individuali a 750.000 de puduri de grâu şi tot atâtea puduri de porumb. Se stabileau şi norme pentru o gospodărie individuală - de la 4 până la 10 puduri. Nu se cunoaşte efectual acestei hotărâri. Cel mai probabil, a rămas doar pe hârtie, or, dacă ar fi fost aplicată, consecinţele foametei n-ar fi fost atât de grave.

LIPSIŢI DE RAŢIA DE PÂINE

Înfometarea cu bună ştiinţă a fost comisă o lună mai târziu. Consiliul de Miniştri al RSSM şi Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist (b) din RSSM adoptă, la 30 septembrie 1946, Hotărârea nr. 945 „s" (secretă - n.a.) „Cu privire la economisirea pâinii în alimentaţie".

Prin hotărâre, se reducea de la 1 octombrie 1946 consumul de făină cu 910 tone, echivalentul a peste 21% din necesarul de făină pe republică sau 56% din necesarul pentru locuitorii de la sate (consumul pentru o lună pe republică era de circa 4.300 de tone, iar la sate necesarul a fost redus de la 1.272 tone în aprilie la 1.606 tone în august). Cele 910 tone excluse vizau, în cea mai mare parte, locuitorii de la sate.

În primul rând, micşorarea consumului s-a efectuat prin reducerea de la 180.900 la 70.000 a numărului de persoane care erau aprovizionate cu pâine de către stat, prin sistemul de cartele. Astfel, din start, 110. 900 de oameni au fost sortiţi la înfometare.

Au fost lipsiţi de cartele salvatoare în special locuitorii de la sate: muncitori şi slujbaşi din sovhozuri, personalul mediu din spitale, din casele de copii şi toţi cei care nu aveau cote de pământ. A fost redusă raţia de pâine pentru maturi de la 300 la 250 de grame pe zi, pentru copii - de la 400 la 300 de grame, iar persoanele aflate la întreţinere cu vârsta între 15 şi 55 de ani au fost lipsite totalmente de raţie.

Guvernul a stabilit că pot fi aprovizionaţi cu pâine doar 151.000 de oameni care lucrează, 48.000 dintre cei aflaţi la întreţinere şi 70.000 de copii, în total 269.800 de persoane pe ţară.

Totodată, au fost impuse restricţii la comercializarea pâinii pe piaţă şi interzis comerţul cu grâne. Hotărârea stabilea şi alte măsuri de reducere a consumului, în fapt, de înfometare. Se solicitau pedepse aspre pentru cei care încălcau regulile draconice stabilite de autorităţi. În pofida secetei, pentru RSSM a supraîmplinit în 1947, cu 1,5 %, planul de 161.000 de tone de cereale fixat de Moscova.

Zeci de mii de distrofici şi morţi

Autorităţile comuniste n-au recunoscut niciodată oficial foametea din RSS Moldovenească. S-au limitat la fraze generale privind „unele greutăţii în aprovizionare", dând vina pe secetă. Până nu demult, statisticile negre ale vremii au fost „secret de stat". Actele desecretizată prezintă cifre înspăimântătoare.

În toiul secetei din 1946-1947, Ministerul Sănătăţii a întocmit rapoarte privind evoluţia foametei în RSSM. Abia acum aflăm din actele de arhivă că la în 1 februarie 1947 Ministerul Sănătăţii recunoştea că republica se confruntă cu o adevărată epidemie de distrofie.

Astfel, conform datelor de la sfârşitul lui ianuarie 1947, în Moldova erau la evidenţă 184. 922 de persoane bolnave de distrofie, dintre care 76.264 copii. În spitale au fost amenajate suplimentar 11. 614 paturi şi internate 16.896 de bolnavi. Totodată, cifra oficială a celor decedaţi în urma foametei era de 6.667 de persoane.

Următoarele date statistice, la 5 februarie, consemnează evoluţia distrofiei. În oraşul Chişinău erau înregistrate 6.494 de persoane distrofice, dintre care 4.057 de copii, în oraşul Bălţi - 436 de persoane, la Bender - 795 şi la Tiraspol - 261. Problema foametei/distrofiei s-a agravat mai ales în judeţe, acolo unde au fost lipsiţi de raţia de pâine cei mai mulţi oameni. Astfel, numărul celor bolnavi de distrofie în judeţul Bălţi a crescut timp de cinci zile de la 3.953 la 15.077, iar numărul total pe republică a ajuns de la 189.924 la 212.940 de persoane. Peste 50% erau copii de până la 14 ani.

DEZASTRUL FACE RAVAGII

Nici datele statistice din 10 februarie 1947 nu erau mai îmbucurătoare. Distrofia era în creştere şi numărul celor bolnavi a ajuns la 215.078 persoane (fără datele pe judeţele Bălţi şi Cahul, care erau cele mai afectate de boală, precum şi fără raioanele Râbniţa şi Camenca). 77.235 dintre bolnavi erau copii de până la 14 ani.

Numărul morţilor ajunsese la 9.292 de persoane. Statisticile din 15 februarie, deşi incomplete, arată că distrofia face adevărate ravagii, numărul suferinzilor ajungând la 218.345 persoane (datele erau incomplete, fără informaţia pentru câteva judeţe şi oraşe).Foametea a făcut aproape 300.000 de victime în Republica Moldova

Într-un raport al Ministerului Sănătăţii referitor la situaţia din 20 februarie 1947, se menţionează: „Numărul bolnavilor de distrofie este de 206.181 (fără datele din Camenca, Grigoriopol şi Tiraspol), dintre care 87.292 sunt copii. Distrofia de gradul II a afectat 65.027 de persoane, de gradul III - 29.450 de oameni.

Judeţele cu cele mai multe cazuri sunt: Chişinău - 53.009, Cahul - 45.691, Bender - 35.135 şi Orhei - 31.654 de persoane. Pentru perioada respectivă Ministerul Sănătăţii nu deţine informaţii privind decesele". Din martie, Ministerul Sănătăţii recurge la un şiretlic. Nu mai totalizează numărul bolnavilor de distrofie, ci anunţă doar „noii descoperiţi".

Astfel, numărul „cazurilor noi" în martie-iunie 1947 constituie 76.043, dintre care 23.891 erau copiii. Numărul deceselor cauzate de distrofie a fost de 18.101 persoane în doar patru luni. Adăugăm ce 76.043 de cazuri noi din martie - iunie la numărul de 218.345 de la începutul anului (fără datele de pe unele judeţe) şi obţinem cifra de 294.388 de cazuri de distrofie. Este cifra oficială, ceea ce constituia circa 15% din locuitori RSSM.

„Administraţia sovietică nu era interesată să dea publicităţii numărul real al celor bolnavi şi decedaţi, care, la sigur, a fost mult mai mare. Amploarea tragediei organiyate arată că foametea trebuie oficial crimă împotriva umanităţii" - Mihai Taşcă, istoric.