A doua „limbă moldovenească”
Îmi amintesc, la începuturile Mişcării democratice, am avut o discuţie lungă şi dificilă cu şeful meu de atunci, Veaceslav Kutîrkin, preşedintele Gosplan-ului RSSM, în imensul său cabinet din casa guvernului. Mă invitase, după ce aflase că urma să fiu printre vorbitorii primului miting al MD, organizat la teatrul de Vară.
(Conform spuselor sale, fusese informat în privinţa mea de Ivan Petrovici Calin, preşedintele Sovietului Miniştrilor, ceea ce demonstrează că autorităţile urmăreau din strâns noua organizaţie în sprijinul perestroikăi gorbacioviste, şi KGB plasase oamenii săi în grupul de iniţiativă al MD.) Kutîrkin încerca să mă convingă că, în calitatea mea de funcţionar al unei instituţii de stat, nu aveam dreptul să vorbesc la miting. (Întâmplător sau nu, intenţia mea nu s-a realizat. În pofida scenariului discutat la şedinţa grupului de iniţiativă, mie nu mi s-a dat cuvântul, aparent – din cauza afluenţei de vorbitori neprevăzuţi.) În discuţia care a durat aproape două ore, s-a ajuns în mod inevitabil şi la problema alfabetului latin. „Voi (mişcarea) nu sunteţi sinceri, voi spuneţi A, dar nu doriţi să spuneţi şi B: dacă vă permitem să treceţi la alfabetul latin, voi veţi spune că limba moldovenească este limba română."
Ca fiu de enkavedist, Kutîrkin a pus cu precizie degetul pe rana imperiului. Ascunşi după paravanul diferenţei de alfabete, alchimiştii de la Kremlin fabricaseră o nouă limbă literară şi un nou popor sovietic moldovenesc. Reintroducerea alfabetului latin punea în pericol întreaga construcţie etnolingvistică artificială, făcând să dispară principala diferenţă dintre limbile folosite pe ambele maluri ale Prutului, iar cu aceasta dispărea şi „independenţa limbii literare moldoveneşti".
Tactica paşilor mici
Mai mult instinctiv, decât în urma unui calcul, MD, transformată ulterior în Front Popular, adoptase atunci tactica paşilor mici. La 31 august 1989, deputaţii Sovietului Suprem al RSSM au votat legea prin care limba moldovenească era recunoscută drept limbă de stat şi se stipula trecerea ei la alfabetul latin.
Cum a şi prevăzut Kutîrkin, „limba moldovenească" a dispărut ca o ceaţă în zi cu soare. Părea că pentru totdeauna. După alegerile din 1990 şi instalarea guvernului Druc, cu Nicolae Mătcaş la cârma Învăţământului, limba şi literatura română a fost introdusă în programa şcolară şi lucrurile au pornit pe un făgaş normal. Deşi legea din 31 august 1989 privind funcţionarea limbilor nu fusese schimbată, în declaraţia de independenţă a RM, semnată de 278 de deputaţi din cei 380, (inclusiv 60 de deputaţi transnistreni care au lipsit de la şedinţa respectivă) aceasta figura într-o formă „îmbunătăţită", vorbindu-se despre „legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989...".
Duhul revanşard
E ciudat şi regretabil că nu s-a pus problema amendării legii funcţionării limbilor, pentru a o aduce în corespundere cu declaraţia de independenţă. Explicaţia e că nu a existat o forţă politică naţională suficient de consolidată, cu o strategie coerentă în acest sens şi că au existat forţe care nu au dorit acest lucru. În 1994, Partidul Agrar Democrat, care a câştigat alegerile, a insistat ca în prima constituţie a RM articolul referitor la limba oficială se fie redactat în conformitate cu „tradiţia" sovietică: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine." N-a contat pentru deputaţii agrarieni nicio autoritate, apelul somităţilor lingvistice naţionale şi internaţionale lăsându-i reci, neclintiţi în duhul revanşei românofobe.
Totuşi, aceasta era o altă „limbă moldovenească", a doua la număr, deosebindu-se esenţialmente de prima. În primul rând, „limba moldovenească" aprobată de agrarieni, nu diferă, vorba lui Marian Lupu, din punct de vedere lingvistic, ba chiar este „identică" cu limba română, dar se numeşte moldovenească din considerente politice, istorice şi... juridice: 1) pentru că, din punct de vedere politic, moldovenii au dreptul să-şi numească limba după cum doresc, 2) pentru că, de fapt, numele adevărat al limbii române ar fi limba moldovenească, deoarece limba moldovenească este mama limbii române, 3) pentru că aşa scrie în Constituţie.
Una dintre mame
Însă toate aceste explicaţii au câte un „defect" evident. Limba scrisă folosită de moldoveni este cea care s-a format în România şi s-a numit română. Ca Puşkin la ruşi, Eminescu este considerat modelatorul formei limbii române moderne. Moldovenii au dreptul să-şi numească limba cum doresc, dacă dispun de alta, decât româna, dar nu au dreptul să se folosească de limba română, schimbându-i denumirea. Nu poţi să dai denumire decât propriilor „produse". Graiul moldovenesc este una dintre mamele limbii române, dar nu singurul. Din cauza ocupaţiei ţariste, contribuţia basarabenilor la procesul de formare a limbii române e dintre cele mai modeste. Argumentul „juridic", pe care unii îl vor consolidat printr-un referendum, este pur şi simplu stupid. Dacă ai fixat prin lege că albul este negru, vina pentru nerespectarea unei asemenea legi o poartă cel care a elaborat-o. Vorba regelui din „Micul Prinţ" de Antoine de Saint-Exupery, dacă i-am porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, a cui ar fi vina pentru neîndeplinirea poruncii?
Ajustarea strategiei
Trebuie să distingem aceste două limbi „moldoveneşti", deoarece ele indică o ajustare la situaţie şi, implicit, o lipsă de consecvenţă, un „călcâi vulnerabil" al ofensivei antiromâneşti în regiune. Strategia aşteptării, în speranţa că lucrurile se vor clarifica treptat, se dovedeşte a fi greşită. Chestiunea denumirii limbii se acutizează în loc să se aplaneze în mod firesc. Orice debil politic, din lipsă de idei, se adresează acestei teme „generoase". Oricât de naivi am fi, nu putem să nu observăm că în spatele celei de-a doua „limbi moldoveneşti" stă iarăşi Rusia, că efortul ei în acest sens e în creştere. Scandalul în legătură cu limba română la Comrat, apărut din nimic, ridică suspiciuni de acest fel. Şi această a doua „limbă moldovenească" are acelaşi rol ca şi prima: să menţină hotarul de pe Prut, într-o formă sau alta, aşa încât un gard de sârmă ghimpată să pară la locul său oricând.
(Conform spuselor sale, fusese informat în privinţa mea de Ivan Petrovici Calin, preşedintele Sovietului Miniştrilor, ceea ce demonstrează că autorităţile urmăreau din strâns noua organizaţie în sprijinul perestroikăi gorbacioviste, şi KGB plasase oamenii săi în grupul de iniţiativă al MD.) Kutîrkin încerca să mă convingă că, în calitatea mea de funcţionar al unei instituţii de stat, nu aveam dreptul să vorbesc la miting. (Întâmplător sau nu, intenţia mea nu s-a realizat. În pofida scenariului discutat la şedinţa grupului de iniţiativă, mie nu mi s-a dat cuvântul, aparent – din cauza afluenţei de vorbitori neprevăzuţi.) În discuţia care a durat aproape două ore, s-a ajuns în mod inevitabil şi la problema alfabetului latin. „Voi (mişcarea) nu sunteţi sinceri, voi spuneţi A, dar nu doriţi să spuneţi şi B: dacă vă permitem să treceţi la alfabetul latin, voi veţi spune că limba moldovenească este limba română."
Ca fiu de enkavedist, Kutîrkin a pus cu precizie degetul pe rana imperiului. Ascunşi după paravanul diferenţei de alfabete, alchimiştii de la Kremlin fabricaseră o nouă limbă literară şi un nou popor sovietic moldovenesc. Reintroducerea alfabetului latin punea în pericol întreaga construcţie etnolingvistică artificială, făcând să dispară principala diferenţă dintre limbile folosite pe ambele maluri ale Prutului, iar cu aceasta dispărea şi „independenţa limbii literare moldoveneşti".
Tactica paşilor mici
Mai mult instinctiv, decât în urma unui calcul, MD, transformată ulterior în Front Popular, adoptase atunci tactica paşilor mici. La 31 august 1989, deputaţii Sovietului Suprem al RSSM au votat legea prin care limba moldovenească era recunoscută drept limbă de stat şi se stipula trecerea ei la alfabetul latin.
Cum a şi prevăzut Kutîrkin, „limba moldovenească" a dispărut ca o ceaţă în zi cu soare. Părea că pentru totdeauna. După alegerile din 1990 şi instalarea guvernului Druc, cu Nicolae Mătcaş la cârma Învăţământului, limba şi literatura română a fost introdusă în programa şcolară şi lucrurile au pornit pe un făgaş normal. Deşi legea din 31 august 1989 privind funcţionarea limbilor nu fusese schimbată, în declaraţia de independenţă a RM, semnată de 278 de deputaţi din cei 380, (inclusiv 60 de deputaţi transnistreni care au lipsit de la şedinţa respectivă) aceasta figura într-o formă „îmbunătăţită", vorbindu-se despre „legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989...".
Duhul revanşard
E ciudat şi regretabil că nu s-a pus problema amendării legii funcţionării limbilor, pentru a o aduce în corespundere cu declaraţia de independenţă. Explicaţia e că nu a existat o forţă politică naţională suficient de consolidată, cu o strategie coerentă în acest sens şi că au existat forţe care nu au dorit acest lucru. În 1994, Partidul Agrar Democrat, care a câştigat alegerile, a insistat ca în prima constituţie a RM articolul referitor la limba oficială se fie redactat în conformitate cu „tradiţia" sovietică: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine." N-a contat pentru deputaţii agrarieni nicio autoritate, apelul somităţilor lingvistice naţionale şi internaţionale lăsându-i reci, neclintiţi în duhul revanşei românofobe.
Totuşi, aceasta era o altă „limbă moldovenească", a doua la număr, deosebindu-se esenţialmente de prima. În primul rând, „limba moldovenească" aprobată de agrarieni, nu diferă, vorba lui Marian Lupu, din punct de vedere lingvistic, ba chiar este „identică" cu limba română, dar se numeşte moldovenească din considerente politice, istorice şi... juridice: 1) pentru că, din punct de vedere politic, moldovenii au dreptul să-şi numească limba după cum doresc, 2) pentru că, de fapt, numele adevărat al limbii române ar fi limba moldovenească, deoarece limba moldovenească este mama limbii române, 3) pentru că aşa scrie în Constituţie.
Una dintre mame
Însă toate aceste explicaţii au câte un „defect" evident. Limba scrisă folosită de moldoveni este cea care s-a format în România şi s-a numit română. Ca Puşkin la ruşi, Eminescu este considerat modelatorul formei limbii române moderne. Moldovenii au dreptul să-şi numească limba cum doresc, dacă dispun de alta, decât româna, dar nu au dreptul să se folosească de limba română, schimbându-i denumirea. Nu poţi să dai denumire decât propriilor „produse". Graiul moldovenesc este una dintre mamele limbii române, dar nu singurul. Din cauza ocupaţiei ţariste, contribuţia basarabenilor la procesul de formare a limbii române e dintre cele mai modeste. Argumentul „juridic", pe care unii îl vor consolidat printr-un referendum, este pur şi simplu stupid. Dacă ai fixat prin lege că albul este negru, vina pentru nerespectarea unei asemenea legi o poartă cel care a elaborat-o. Vorba regelui din „Micul Prinţ" de Antoine de Saint-Exupery, dacă i-am porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, a cui ar fi vina pentru neîndeplinirea poruncii?
Ajustarea strategiei
Trebuie să distingem aceste două limbi „moldoveneşti", deoarece ele indică o ajustare la situaţie şi, implicit, o lipsă de consecvenţă, un „călcâi vulnerabil" al ofensivei antiromâneşti în regiune. Strategia aşteptării, în speranţa că lucrurile se vor clarifica treptat, se dovedeşte a fi greşită. Chestiunea denumirii limbii se acutizează în loc să se aplaneze în mod firesc. Orice debil politic, din lipsă de idei, se adresează acestei teme „generoase". Oricât de naivi am fi, nu putem să nu observăm că în spatele celei de-a doua „limbi moldoveneşti" stă iarăşi Rusia, că efortul ei în acest sens e în creştere. Scandalul în legătură cu limba română la Comrat, apărut din nimic, ridică suspiciuni de acest fel. Şi această a doua „limbă moldovenească" are acelaşi rol ca şi prima: să menţină hotarul de pe Prut, într-o formă sau alta, aşa încât un gard de sârmă ghimpată să pară la locul său oricând.