Larry L. Watts, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România”
Romania, intre KGB si GRU. Larry Watts prezinta istoria nerastalmacita a romanilor
Îndelung aşteptată, aprins dezbătută înaintea traducerii şi publicării la Editura RAO, cartea istoricului american Larry L. Watts, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România” – urmăreşte derularea relaţiilor ruso-române, de la Războiul din 1877-1878 până în 1978, cu precădere acţiunile serviciilor de informaţii de pe ambele laturi ale Cortinei de fier. Larry Watts aduce la lumină documente inedite, fiindcă ştie unde sunt îngropate secretele, dar explică şi cine le-a îngropat şi de ce. După ce a colaborat, în calitate de consultant al RAND Corporation, cu mai mulţi miniştri români ai apărării şi şefi de Stat Major, la reforma în domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea României în NATO, între 2001-2004, fiind chiar implicat în reforma serviciilor de informaţii, pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, Larry Watts devoalează teribilele relaţii antagoniste ale României cu „aliaţii blocului răsăritean”. Cartea este incitantă la lectură, luată în seamă de prestigioşi istorici – academician Dinu C. Giurescu, acad. Florin Constantiniu, acad. Dan Berindei, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Mihai Retegan – şi dacă asupra ei planează minore suspiciuni, aceasta se datorează apropierii prea mari a autorului de Ioan Talpeş, istoric, fost director al SIE, 1992-1997, el însuşi autorul unor rememorări „În umbra marelui Hidalgo” (Editura „Vivaldi”, 2009), în care respiră aproximativ identic.
Foştii „aliaţi” ai României, duşmanii ei înverşunaţi
Printr-un mare noroc, spune autorul, demersul pentru această lucrare a fost posibil atunci când s-au realizat extraordinarele breşe în descifrarea, colaţionarea şi punerea la dispoziţia publicului a unor documente ale Tratatului de la Varşovia, de către Institutul Gauck (Comisia Federală pentru Păstrarea Arhivelor Securităţii de Stat a RDG), Proiectul de istorie paralelă pentru cooperare de securitate (fostul proiect paralel pentru NATO şi Pactul de la Varşovia) şi Proiectul de istorie internaţională a Războiului rece (CWIHP). Coroborate datele obţinute cu declasificările periodice făcute de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) au făcut posibilă nu doar descrierea şi analiza mecanismelor interne din alianţa sovietică, dar şi o comparare a modului de gândire şi comportamentului Tratatului de la Varşovia, cu percepţiile din mediul politic şi serviciile de informaţii occidentale. Una din frapantele descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat, în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia, frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul blocului sovietic, nivelul de atenţie şi resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale, şi insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că „opoziţia României era iluzorie, lipsită de consecinţe sau, paradoxal, ambele variante”.
Tabla de şah a lui Nicolae Ceauşescu
Fostul lider comunist de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, este privit de Larry Watts, în perioada 1965-1978, ca un destoinic om de stat, un actor politic, dotat cu mare abilitate. Poate un desăvârşit jucător de şah, care câştigă memorabile partide, fără a omite că la Kremlin şahul este un sport naţional. Adversarii săi înverşunaţi se găseau nu doar la Kremlin, nu doar în capitalele „partenerilor apropiaţi”, ci şi la Bucureşti – bine camuflaţi –, unde au rezistat până în decembrie 1989. Când liderul comunist de la Bucureşti a condamnat, în 1978, în termen uimitori de expliciţi, spionajul blocului sovietic, exercitat cu scopul de a aduce politica României înapoi pe linie, KGB-ul a primit instrucţiuni să transfere România din Departamentul 11 al Direcţiei Generale I, responsabilă de relaţiile cu ţările socialiste, la Departamentul 5, care se ocupa de membrele NATO – Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda şi Spania (care îşi anunţase intenţia, din anul precedent, să adere la NATO) şi „rebelele” Iugoslavia şi Albania. Statele şi serviciile din Departamentul 5 erau toate o ţintă a operaţiunilor ostile ale KGB-ului. Generalul Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al DIE (actualul SIE), defectase în SUA, unde a pus în dilemă CIA prin minciunile debitate. Fusese omul Moscovei şi a rămas al lor, după ce a făcut cât rău i-a stat în putinţă României.
Bucureştiul, un mediator cu capacitate maximă
Capacitatea Bucureştiului de a-şi pune în aplicare majoritatea planurilor, în pofida monitorizării sovietice, devenise uimitoare, fiindcă după bunele servicii oferite în estomparea conflictului chino-sovietic, examenul cel mare l-a constituit medierea dintre SUA şi Vietnam, la un moment dat de domeniul evidenţei. Chiar dacă nu este prea clar, şi o spune Larry Watts, în ce măsură Bucureştiul a reuşit să influenţeze liderii SUA şi ai Chinei, a fost limpede, aşa cum a confirmat însuşi fostul ambasador chinez la Bucureşti, Chen Denlai, că România sprijinise „cu entuziasm” apropierea celor două mari ţări. Beijing-ul şi-a exprimat oficial recunoştinţa Bucureştiului pentru sprijinul acordat în primirea la ONU. România a fost promotorul şi mediatorul reconcilierii între China şi SUA, acţionând adesea ca mesager între cele două ţări. Rolul Pakistanului, avut în vedere, a fost doar cel de mesager. Identic, Bucureştiul procedase şi în medierea discuţiilor israeliano-arabe. Cel puţin la sfârşitul anilor ’60, România se afirmase, de departe, drept cel mai constructiv actor internaţional din blocul sovietic, cunoscută pentru capacităţile de mediere în comunitatea internaţională. Nu numai că Bucureştiul participase la rezolvarea paşnică a conflictelor internaţionale şi blocase expansiunea distructivă sovietică, dar refuzase să participe la traficul de droguri şi operaţiunile anti-occidentale, în care serviciile şi conducerile partidelor loiale Moscovei, la comanda Kremlinului, se angajaseră. Dar, în numai câţiva ani, „partenerii apropiaţi” aveau să mutileze imaginea României şi a guvernului său, din cea a unui partener apreciat în occident într-una de paria internaţională. Cu astfel de prieteni, conchide Larry Watts, România nu avea nevoie să-şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara Pactului de la Varşovia. Chiar dacă multora nu le va face mare plăcere această apariţie editorială, fiindcă răstoarnă multe clişee, „Fereşte-mă Doamne de prieteni” reprezintă o fidelă frescă a istoriei recente, nerăstălmăcită, a românilor.
Mircea Canţăr
Citate:
„Nu mai este adecvată o centrală internaţională. (…) Nici unui partid nu-i este permis să treacă peste capetele conducătorilor dintr-o ţară sau alta şi, cu atât mai puţin, să lanseze apeluri pentru înlăturarea sau schimbarea conducerii partidului”. (Scînteia – 23 aprilie 1964 – Declaraţia de Independenţă a PCR)
„Armatele ţărilor socialiste din Europa sunt subordonate (Moscovei) în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a comandamentului unificat. Intenţionăm să schimbăm această stare de lucruri”. (stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Deng Xiaoping – iulie 1965)
„Ceauşescu a rostit numeroase discursuri în care declara că România, alături de celelalte ţări din blocul socialist, va continua să lupte împotriva agresiunii imperialiste. Aceasta este, cu siguranţă, doar o faţadă. Totul pare să indice că românii intenţionează să rupă orice legătură cu ţările din cadrul blocului. Nu putem exclude posibilitatea (…) ieşirii lor din Tratatul de la Varşovia”. (Leonid Brejnev, iulie 1967)
„Care este linia urmată de conducerea României? Contrarevoluţionară, antisovietică? În favoarea cui este o asemenea linie politică, cine le permite conducătorilor României să se joace cu soarta clasei muncitoare din România, cu interesele statului nostru socialist, pentru care s-a luptat atâţia ani? Cine le-a permis asta, cine le-a dat un asemenea drept?”. (Teodor Jivkov, martie 1968)
„Suntem obligaţi să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum şi în România. După aceea vom face ordine şi în Iugoslavia”. (Teodor Jivkov, martie 1968)
„Nu putem exclude posibilitatea ca ruşii să facă pregătiri pentru acţiuni militare rapide împotriva României. (…) Credem că este corect ca românii să fie informaţi despre aprecierile noastre. Acest lucru ar trebui făcut la cel mai înalt nivel şi în strictă confidenţialitate”. (Ministerul de Externe Britanic, noiembrie 1968)
„De la oficialităţile române se scurg informaţii către vest”. (Mareşalul Victor Kulikov, 1978)
Îndelung aşteptată, aprins dezbătută înaintea traducerii şi publicării la Editura RAO, cartea istoricului american Larry L. Watts, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România” – urmăreşte derularea relaţiilor ruso-române, de la Războiul din 1877-1878 până în 1978, cu precădere acţiunile serviciilor de informaţii de pe ambele laturi ale Cortinei de fier. Larry Watts aduce la lumină documente inedite, fiindcă ştie unde sunt îngropate secretele, dar explică şi cine le-a îngropat şi de ce. După ce a colaborat, în calitate de consultant al RAND Corporation, cu mai mulţi miniştri români ai apărării şi şefi de Stat Major, la reforma în domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea României în NATO, între 2001-2004, fiind chiar implicat în reforma serviciilor de informaţii, pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, Larry Watts devoalează teribilele relaţii antagoniste ale României cu „aliaţii blocului răsăritean”. Cartea este incitantă la lectură, luată în seamă de prestigioşi istorici – academician Dinu C. Giurescu, acad. Florin Constantiniu, acad. Dan Berindei, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Mihai Retegan – şi dacă asupra ei planează minore suspiciuni, aceasta se datorează apropierii prea mari a autorului de Ioan Talpeş, istoric, fost director al SIE, 1992-1997, el însuşi autorul unor rememorări „În umbra marelui Hidalgo” (Editura „Vivaldi”, 2009), în care respiră aproximativ identic.
Foştii „aliaţi” ai României, duşmanii ei înverşunaţi
Printr-un mare noroc, spune autorul, demersul pentru această lucrare a fost posibil atunci când s-au realizat extraordinarele breşe în descifrarea, colaţionarea şi punerea la dispoziţia publicului a unor documente ale Tratatului de la Varşovia, de către Institutul Gauck (Comisia Federală pentru Păstrarea Arhivelor Securităţii de Stat a RDG), Proiectul de istorie paralelă pentru cooperare de securitate (fostul proiect paralel pentru NATO şi Pactul de la Varşovia) şi Proiectul de istorie internaţională a Războiului rece (CWIHP). Coroborate datele obţinute cu declasificările periodice făcute de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) au făcut posibilă nu doar descrierea şi analiza mecanismelor interne din alianţa sovietică, dar şi o comparare a modului de gândire şi comportamentului Tratatului de la Varşovia, cu percepţiile din mediul politic şi serviciile de informaţii occidentale. Una din frapantele descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat, în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia, frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul blocului sovietic, nivelul de atenţie şi resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale, şi insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că „opoziţia României era iluzorie, lipsită de consecinţe sau, paradoxal, ambele variante”.
Tabla de şah a lui Nicolae Ceauşescu
Fostul lider comunist de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, este privit de Larry Watts, în perioada 1965-1978, ca un destoinic om de stat, un actor politic, dotat cu mare abilitate. Poate un desăvârşit jucător de şah, care câştigă memorabile partide, fără a omite că la Kremlin şahul este un sport naţional. Adversarii săi înverşunaţi se găseau nu doar la Kremlin, nu doar în capitalele „partenerilor apropiaţi”, ci şi la Bucureşti – bine camuflaţi –, unde au rezistat până în decembrie 1989. Când liderul comunist de la Bucureşti a condamnat, în 1978, în termen uimitori de expliciţi, spionajul blocului sovietic, exercitat cu scopul de a aduce politica României înapoi pe linie, KGB-ul a primit instrucţiuni să transfere România din Departamentul 11 al Direcţiei Generale I, responsabilă de relaţiile cu ţările socialiste, la Departamentul 5, care se ocupa de membrele NATO – Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda şi Spania (care îşi anunţase intenţia, din anul precedent, să adere la NATO) şi „rebelele” Iugoslavia şi Albania. Statele şi serviciile din Departamentul 5 erau toate o ţintă a operaţiunilor ostile ale KGB-ului. Generalul Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al DIE (actualul SIE), defectase în SUA, unde a pus în dilemă CIA prin minciunile debitate. Fusese omul Moscovei şi a rămas al lor, după ce a făcut cât rău i-a stat în putinţă României.
Bucureştiul, un mediator cu capacitate maximă
Capacitatea Bucureştiului de a-şi pune în aplicare majoritatea planurilor, în pofida monitorizării sovietice, devenise uimitoare, fiindcă după bunele servicii oferite în estomparea conflictului chino-sovietic, examenul cel mare l-a constituit medierea dintre SUA şi Vietnam, la un moment dat de domeniul evidenţei. Chiar dacă nu este prea clar, şi o spune Larry Watts, în ce măsură Bucureştiul a reuşit să influenţeze liderii SUA şi ai Chinei, a fost limpede, aşa cum a confirmat însuşi fostul ambasador chinez la Bucureşti, Chen Denlai, că România sprijinise „cu entuziasm” apropierea celor două mari ţări. Beijing-ul şi-a exprimat oficial recunoştinţa Bucureştiului pentru sprijinul acordat în primirea la ONU. România a fost promotorul şi mediatorul reconcilierii între China şi SUA, acţionând adesea ca mesager între cele două ţări. Rolul Pakistanului, avut în vedere, a fost doar cel de mesager. Identic, Bucureştiul procedase şi în medierea discuţiilor israeliano-arabe. Cel puţin la sfârşitul anilor ’60, România se afirmase, de departe, drept cel mai constructiv actor internaţional din blocul sovietic, cunoscută pentru capacităţile de mediere în comunitatea internaţională. Nu numai că Bucureştiul participase la rezolvarea paşnică a conflictelor internaţionale şi blocase expansiunea distructivă sovietică, dar refuzase să participe la traficul de droguri şi operaţiunile anti-occidentale, în care serviciile şi conducerile partidelor loiale Moscovei, la comanda Kremlinului, se angajaseră. Dar, în numai câţiva ani, „partenerii apropiaţi” aveau să mutileze imaginea României şi a guvernului său, din cea a unui partener apreciat în occident într-una de paria internaţională. Cu astfel de prieteni, conchide Larry Watts, România nu avea nevoie să-şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara Pactului de la Varşovia. Chiar dacă multora nu le va face mare plăcere această apariţie editorială, fiindcă răstoarnă multe clişee, „Fereşte-mă Doamne de prieteni” reprezintă o fidelă frescă a istoriei recente, nerăstălmăcită, a românilor.
Mircea Canţăr
Citate:
„Nu mai este adecvată o centrală internaţională. (…) Nici unui partid nu-i este permis să treacă peste capetele conducătorilor dintr-o ţară sau alta şi, cu atât mai puţin, să lanseze apeluri pentru înlăturarea sau schimbarea conducerii partidului”. (Scînteia – 23 aprilie 1964 – Declaraţia de Independenţă a PCR)
„Armatele ţărilor socialiste din Europa sunt subordonate (Moscovei) în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a comandamentului unificat. Intenţionăm să schimbăm această stare de lucruri”. (stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Deng Xiaoping – iulie 1965)
„Ceauşescu a rostit numeroase discursuri în care declara că România, alături de celelalte ţări din blocul socialist, va continua să lupte împotriva agresiunii imperialiste. Aceasta este, cu siguranţă, doar o faţadă. Totul pare să indice că românii intenţionează să rupă orice legătură cu ţările din cadrul blocului. Nu putem exclude posibilitatea (…) ieşirii lor din Tratatul de la Varşovia”. (Leonid Brejnev, iulie 1967)
„Care este linia urmată de conducerea României? Contrarevoluţionară, antisovietică? În favoarea cui este o asemenea linie politică, cine le permite conducătorilor României să se joace cu soarta clasei muncitoare din România, cu interesele statului nostru socialist, pentru care s-a luptat atâţia ani? Cine le-a permis asta, cine le-a dat un asemenea drept?”. (Teodor Jivkov, martie 1968)
„Suntem obligaţi să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum şi în România. După aceea vom face ordine şi în Iugoslavia”. (Teodor Jivkov, martie 1968)
„Nu putem exclude posibilitatea ca ruşii să facă pregătiri pentru acţiuni militare rapide împotriva României. (…) Credem că este corect ca românii să fie informaţi despre aprecierile noastre. Acest lucru ar trebui făcut la cel mai înalt nivel şi în strictă confidenţialitate”. (Ministerul de Externe Britanic, noiembrie 1968)
„De la oficialităţile române se scurg informaţii către vest”. (Mareşalul Victor Kulikov, 1978)