ALINA MUNGIU-PIPPIDI: După Osama
Credeţi că Osama bin Laden s-a dus în iad? Dar Ceauşescu? Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi întrebat niciodată. O fi acelaşi iad pentru musulmanii fundamentalişti (în Coran e mult despre iad şi de ce se ajunge acolo), ca şi pentru militanţii atei comunişti? Un economist de la Harvard a folosit credinţa în iad ca determinant al dezvoltării şi a găsit o relaţie semnificativă şi pozitivă. Ţările în care lumea crede că răul şi binele sunt până la urmă just recompensate au economii mai de succes, confirmând teza lui Weber cu baza etică şi calvinistă a capitalismului. Partea ciudată este că nu ţările care se declară mai credincioase sunt cele în care asemenea convingeri etice sunt la mare rang. De exemplu, a noastră: e o enormă discrepanţă între cei care spun că Dumnezeu e important în viaţa lor şi cei care văd pe Dumnezeu ca pe un agent etic. Mai degrabă Dumnezeu e popular ca un făcător de minuni şi, cum dezvoltarea nu e un miracol, e clar unde se plasează ţările astea pe scara dezvoltării.
Să ne uităm la egipteni, ultimii noştri fraţi în ale democraţiei! 64% cred că legile trebuie să urmeze strict Coranul şi 56% nu cred că atentatul din 11 septembrie a fost provocat de arabi. Cam tot atâţia spun că democraţia e cel mai bun regim posibil. Ne pregătim pentru nişte democraţii în Orientul Mijlociu (să numim astfel ţările în care oamenii îşi aleg liderii prin vot) ce nu au valorile ţărilor occidentale care au produs primele democraţii moderne. Cum nu le avem nici noi integral, deşi numărul celor preferau un singur partid a scăzut, la noi, de la o majoritate zdrobitoare la sub 20%. Dar e clar de ce, sau poate lumea a aflat că nu acesta e răspunsul corect, aşa cum şcolarii spun papagaliceşte că Pământul e rotund deşi, între ei, la vârsta de zece ani cad de acord că, de fapt, e plat.
Democraţia e învăţare: dar cine spune că înveţi numai lucruri bune? În Ucraina, după o scădere temporară, numărul celor care s-ar lipsi de mai multe partide şi vor în schimb un lider să aibă grijă de ei a revenit în majoritate, un eşec al revoluţiei portocalii. Asta va fi şi soarta democraţiilor arabe? În general, cauzele care produc revoluţii democratice nu sunt aceleaşi cu cele care produc consolidarea sau creşterea calităţii lor. Contractul social între dictatorii acestor ţări şi popor era că poporul capătă orez ieftin (şi televiziune prin cablu) şi nu se bagă în politică. Generaţia precedentă de dictatori de după război a încercat chiar să modernizeze ţările astea, cu succes limitat la câteva oraşe şi evitând mai ales modernizarea politică. Urmele acestor încercări seamănă cu nişte cicatrici. În Maroc, universităţile publice sunt toate în limba franceză şi, cum araba e din ce în ce mai populară în învăţământul secundar, studenţii de nivel social mediu sau submediu au probleme de acces în Turcia, analfabetismul a crescut după ce Atatürk i-a obligat să abandoneze alfabetul arab şi să treacă la cel european. Azi vezi araba reîntoarsă în şcolile religioase, cele mai populare, şi 59% din turci cred şi ei că nu arabii au atacat World Trade Center (americanii singuri, evreii sau alţi oameni răi). Şi astea, într-o ţară moderată, unde grupările teroriste de gen Hamas nu au mai mult de 20% popularitate. Dar în Egipt sau în Iordania au 50%.
Populaţia aspiră la modernizarea politică, dar numai la participarea la procesul politic. Alte elemente indispensabile lipsesc: o penetrare a normelor secular-raţionale în toate păturile importante ale societăţii şi un anumit grad de autonomie personală şi mobilitate socială. Revoltă pentru subvenţionarea orezului - asta nu sună a autonomie. Populaţia asta nu e stofa din care se fac democraţiile. Eu sunt convinsă că există şi aceea - dar, judecând după datele pe care le văd, nu cred că în număr suficient. Adică, cam ca la noi, de la dictatură se trece la cumpărat voturi şi prostit poporul cu televizorul.
Osama mort şi revoluţiile democratice în plină desfăşurare sunt lucruri pozitive. Dar conflictul civilizaţiilor nu a luat sfârşit. Terorismul arab nu era decât vârful înarmat al unei frustrări mult mai largi. Cum mi-a spus odată un şofer de taxi iranian la Berlin: conduc taxiul câţiva ani până învăţăm cum dracu' s-au dezvoltat ăştia, ca să îi batem cu propriile lor arme. Talk-show-urile lui Tim Sebastian de pe BBC dau o imagine a acestei comunităţi autovictimizate care a aplaudat atacul de la 11 septembrie şi crede că alţii sunt de vină pentru lipsa ei de progres. Nu e clar dacă popularitatea lui Obama scăzuse în ultimii ani pentru că arabii deveniseră mai echilibraţi sau pentru că se lămuriseră că nu e el capabil să le livreze marea victorie. Dacă puteam coopta lideri ca Mubarak, ne va veni mult mai greu să cooptăm omul de pe stradă şi politicienii populişti care îi vor da apă la moară.
Dar odată Osama mort şi aceste ţări în curs de democratizare, ce mai avem de împărţit? Care mai e conflictul, că în funcţie de asta ne vom stabili politicile faţă de ei? Din păcate, unele probleme rămân. Prima e interesul: al nostru, să păstrăm un preţ rezonabil al benzinei; al lor, să ne ia cât mai mulţi bani ca să-şi subvenţioneze orezul. Cu certitudine, suntem dispuşi să le dăm bani - ţări ca Tunisia, Egipt, Maroc au primit sume foarte mari de la UE în ultimii ani, cu scopul de a-i determina să stea acasă şi să nu ia cu asalt frontierele europene. Ce au făcut cu banii e altă poveste. Şi acum va fi la fel; avem dovezi că în ţări corupte degeaba dăm bani, nu se alege nimic. A doua arie de dispute e cea cu adevărat de civilizaţie: atitudinea faţă de femei. Dacă e să avem legi mai puţin seculare şi mai mult coranice, femeile vor fi victimele. Ştim deja de câţiva ani, din World Values Survey şi o carte foarte bună a Pippei Norris cu Ronald Inglehart, că asta e diferenţa fundamentală între Occident şi Islam: tratamentul femeii şi lipsa de egalitate a acestor societăţi. Deja înaintea acestor revoluţii cartea lor ne anunţa că arabii vor alegeri libere - cine nu vrea, că e o formă naturală de guvernământ să alegi pe cine te conduce şi să-l dai jos când nu îţi mai place -, dar că valorile pe care le vor promova în democraţiile lor riscă să fie altele decât ale noastre. Zic ale noastre, dar nu sunt sigură că românii nu sunt mai degrabă de partea arabilor. Câţi români s-au întrebat vreodată de ce femeia nu are voie în altarul unei biserici ortodoxe şi de ce această interdicţie nu se regăseşte la alte confesiuni creştine.
Evident, există două puncte de vedere aici. Unul este acela universalist, care stă la baza noului drept normativ internaţional. Credem că drepturile omului sunt universale şi nu facem excepţie pentru civilizaţii care gândesc altfel. Al doilea este cel multicultural: respectăm colectivele şi culturile, nu oamenii, şi în interiorul lor nu ne amestecăm. Am văzut diverse discuţii despre oportunitatea şi selectivitatea intervenţiei occidentale în diverse ţări. Problema este că nu există un singur criteriu, cel al alegerilor, ci şi cel al secularismului, al destabilizării regionale etc. Francezii au intervenit şi în Coasta de Fildeş, tot pe motive de de¬mo¬cra¬ţie şi prestigiu al co¬mu¬ni¬tă¬ţii in¬ter¬naţionale, nu doar în Libia. Nu intervenim în Siria din cauza frontierelor ei cu Irak şi Liban - am destabiliza cert aceste ţări. Să nu credeţi că are cineva vreo pasiune pentru Assad (în noiembrie trecut, am refuzat invitaţia guvernului german de a preda politici publice guvernului sirian, scriind un memorandum cum că nu există raţionalitate a politicii publice în ţări unde politicienii nu sunt supuşi controlului democratic, deci nu merită să predai analiză; seminarul a fost anulat). Regimurile astea erau corupte, dar măcar nu discriminau femeile pe faţă cum o fac altele, în Afganistan, Pakistan sau Nigeria. Democraţia nu e singura valoare care ne desparte: rămâne egalitatea, şi aici vom avea mari probleme, nu doar cu cea faţă de femei, dar şi minorităţi religioase, de genul copţilor în Egipt, deja o comunitate asediată.
E primitiv să crezi că Occidentul e condus în atitudinea faţă de arabi numai de interes, sau numai de prejudecată culturală, sau numai de idealism. Avem interesele noastre, dar avem şi valori şi suntem singurii din lume care ne punem uneori interesele în joc pentru a-i apăra pe cei care nu se pot apăra singuri. Mulţi arabi nu au valorile noastre, deşi încearcă să emuleze democraţiile occidentale, ceea ce e un omagiu discret. Undeva există o frontieră ascunsă care ne separă. Anularea ei, atingerea acelui teren comun în care nu mai există civilizaţii, ci doar civilizaţie, trebuie să fie ţinta noastră finală şi de asta nu ne putem uita la revoluţiile astea doar ca nişte neutri. Nu suntem neutri. Dar noi, românii, suntem bine plasaţi să ştim că răul cel mai mare al unui regim nedemocratic e - vorba lui Michnik - cel ce vine după.
Să ne uităm la egipteni, ultimii noştri fraţi în ale democraţiei! 64% cred că legile trebuie să urmeze strict Coranul şi 56% nu cred că atentatul din 11 septembrie a fost provocat de arabi. Cam tot atâţia spun că democraţia e cel mai bun regim posibil. Ne pregătim pentru nişte democraţii în Orientul Mijlociu (să numim astfel ţările în care oamenii îşi aleg liderii prin vot) ce nu au valorile ţărilor occidentale care au produs primele democraţii moderne. Cum nu le avem nici noi integral, deşi numărul celor preferau un singur partid a scăzut, la noi, de la o majoritate zdrobitoare la sub 20%. Dar e clar de ce, sau poate lumea a aflat că nu acesta e răspunsul corect, aşa cum şcolarii spun papagaliceşte că Pământul e rotund deşi, între ei, la vârsta de zece ani cad de acord că, de fapt, e plat.
Democraţia e învăţare: dar cine spune că înveţi numai lucruri bune? În Ucraina, după o scădere temporară, numărul celor care s-ar lipsi de mai multe partide şi vor în schimb un lider să aibă grijă de ei a revenit în majoritate, un eşec al revoluţiei portocalii. Asta va fi şi soarta democraţiilor arabe? În general, cauzele care produc revoluţii democratice nu sunt aceleaşi cu cele care produc consolidarea sau creşterea calităţii lor. Contractul social între dictatorii acestor ţări şi popor era că poporul capătă orez ieftin (şi televiziune prin cablu) şi nu se bagă în politică. Generaţia precedentă de dictatori de după război a încercat chiar să modernizeze ţările astea, cu succes limitat la câteva oraşe şi evitând mai ales modernizarea politică. Urmele acestor încercări seamănă cu nişte cicatrici. În Maroc, universităţile publice sunt toate în limba franceză şi, cum araba e din ce în ce mai populară în învăţământul secundar, studenţii de nivel social mediu sau submediu au probleme de acces în Turcia, analfabetismul a crescut după ce Atatürk i-a obligat să abandoneze alfabetul arab şi să treacă la cel european. Azi vezi araba reîntoarsă în şcolile religioase, cele mai populare, şi 59% din turci cred şi ei că nu arabii au atacat World Trade Center (americanii singuri, evreii sau alţi oameni răi). Şi astea, într-o ţară moderată, unde grupările teroriste de gen Hamas nu au mai mult de 20% popularitate. Dar în Egipt sau în Iordania au 50%.
Populaţia aspiră la modernizarea politică, dar numai la participarea la procesul politic. Alte elemente indispensabile lipsesc: o penetrare a normelor secular-raţionale în toate păturile importante ale societăţii şi un anumit grad de autonomie personală şi mobilitate socială. Revoltă pentru subvenţionarea orezului - asta nu sună a autonomie. Populaţia asta nu e stofa din care se fac democraţiile. Eu sunt convinsă că există şi aceea - dar, judecând după datele pe care le văd, nu cred că în număr suficient. Adică, cam ca la noi, de la dictatură se trece la cumpărat voturi şi prostit poporul cu televizorul.
Osama mort şi revoluţiile democratice în plină desfăşurare sunt lucruri pozitive. Dar conflictul civilizaţiilor nu a luat sfârşit. Terorismul arab nu era decât vârful înarmat al unei frustrări mult mai largi. Cum mi-a spus odată un şofer de taxi iranian la Berlin: conduc taxiul câţiva ani până învăţăm cum dracu' s-au dezvoltat ăştia, ca să îi batem cu propriile lor arme. Talk-show-urile lui Tim Sebastian de pe BBC dau o imagine a acestei comunităţi autovictimizate care a aplaudat atacul de la 11 septembrie şi crede că alţii sunt de vină pentru lipsa ei de progres. Nu e clar dacă popularitatea lui Obama scăzuse în ultimii ani pentru că arabii deveniseră mai echilibraţi sau pentru că se lămuriseră că nu e el capabil să le livreze marea victorie. Dacă puteam coopta lideri ca Mubarak, ne va veni mult mai greu să cooptăm omul de pe stradă şi politicienii populişti care îi vor da apă la moară.
Dar odată Osama mort şi aceste ţări în curs de democratizare, ce mai avem de împărţit? Care mai e conflictul, că în funcţie de asta ne vom stabili politicile faţă de ei? Din păcate, unele probleme rămân. Prima e interesul: al nostru, să păstrăm un preţ rezonabil al benzinei; al lor, să ne ia cât mai mulţi bani ca să-şi subvenţioneze orezul. Cu certitudine, suntem dispuşi să le dăm bani - ţări ca Tunisia, Egipt, Maroc au primit sume foarte mari de la UE în ultimii ani, cu scopul de a-i determina să stea acasă şi să nu ia cu asalt frontierele europene. Ce au făcut cu banii e altă poveste. Şi acum va fi la fel; avem dovezi că în ţări corupte degeaba dăm bani, nu se alege nimic. A doua arie de dispute e cea cu adevărat de civilizaţie: atitudinea faţă de femei. Dacă e să avem legi mai puţin seculare şi mai mult coranice, femeile vor fi victimele. Ştim deja de câţiva ani, din World Values Survey şi o carte foarte bună a Pippei Norris cu Ronald Inglehart, că asta e diferenţa fundamentală între Occident şi Islam: tratamentul femeii şi lipsa de egalitate a acestor societăţi. Deja înaintea acestor revoluţii cartea lor ne anunţa că arabii vor alegeri libere - cine nu vrea, că e o formă naturală de guvernământ să alegi pe cine te conduce şi să-l dai jos când nu îţi mai place -, dar că valorile pe care le vor promova în democraţiile lor riscă să fie altele decât ale noastre. Zic ale noastre, dar nu sunt sigură că românii nu sunt mai degrabă de partea arabilor. Câţi români s-au întrebat vreodată de ce femeia nu are voie în altarul unei biserici ortodoxe şi de ce această interdicţie nu se regăseşte la alte confesiuni creştine.
Evident, există două puncte de vedere aici. Unul este acela universalist, care stă la baza noului drept normativ internaţional. Credem că drepturile omului sunt universale şi nu facem excepţie pentru civilizaţii care gândesc altfel. Al doilea este cel multicultural: respectăm colectivele şi culturile, nu oamenii, şi în interiorul lor nu ne amestecăm. Am văzut diverse discuţii despre oportunitatea şi selectivitatea intervenţiei occidentale în diverse ţări. Problema este că nu există un singur criteriu, cel al alegerilor, ci şi cel al secularismului, al destabilizării regionale etc. Francezii au intervenit şi în Coasta de Fildeş, tot pe motive de de¬mo¬cra¬ţie şi prestigiu al co¬mu¬ni¬tă¬ţii in¬ter¬naţionale, nu doar în Libia. Nu intervenim în Siria din cauza frontierelor ei cu Irak şi Liban - am destabiliza cert aceste ţări. Să nu credeţi că are cineva vreo pasiune pentru Assad (în noiembrie trecut, am refuzat invitaţia guvernului german de a preda politici publice guvernului sirian, scriind un memorandum cum că nu există raţionalitate a politicii publice în ţări unde politicienii nu sunt supuşi controlului democratic, deci nu merită să predai analiză; seminarul a fost anulat). Regimurile astea erau corupte, dar măcar nu discriminau femeile pe faţă cum o fac altele, în Afganistan, Pakistan sau Nigeria. Democraţia nu e singura valoare care ne desparte: rămâne egalitatea, şi aici vom avea mari probleme, nu doar cu cea faţă de femei, dar şi minorităţi religioase, de genul copţilor în Egipt, deja o comunitate asediată.
E primitiv să crezi că Occidentul e condus în atitudinea faţă de arabi numai de interes, sau numai de prejudecată culturală, sau numai de idealism. Avem interesele noastre, dar avem şi valori şi suntem singurii din lume care ne punem uneori interesele în joc pentru a-i apăra pe cei care nu se pot apăra singuri. Mulţi arabi nu au valorile noastre, deşi încearcă să emuleze democraţiile occidentale, ceea ce e un omagiu discret. Undeva există o frontieră ascunsă care ne separă. Anularea ei, atingerea acelui teren comun în care nu mai există civilizaţii, ci doar civilizaţie, trebuie să fie ţinta noastră finală şi de asta nu ne putem uita la revoluţiile astea doar ca nişte neutri. Nu suntem neutri. Dar noi, românii, suntem bine plasaţi să ştim că răul cel mai mare al unui regim nedemocratic e - vorba lui Michnik - cel ce vine după.