Polonia s-a plictisit sa se opuna Rusiei
Pe parcursul ultimelor 12 luni, atmosfera dintre Moscova şi Varşovia pare să fi suferit schimbări importante. În noiembrie anul trecut, aflat în plin turneu la Washington, ministrul polonez de Externe, Radosław Sikorski, avertiza Administraţia Obama asupra mesajului pe care şenilele tancurilor ruseşti tocmai îl transmiseseră Varşoviei. În Belarusul vecin, la mai puţin de 250 de kilometri de Varşovia, avuseseră loc unele dintre cele mai ample manevre militare de după sfârşitul Războiului Rece, reunind sute de tancuri, şi chiar exerciţii cu arme nucleare tactice. Categoric un exerciţiu de PR destinat unei audienţe europene, întreaga operaţiune fusese simbolic botezată „Zapad“ (adică „Vest“). În ciuda asigurărilor, formale şi neformale, primite atunci din partea Casei Albe, discursul lui Sikorski părea să proiecteze un profund sentiment de insecuritate, similar celui resimţit în Vestul Berlinului, în anii 50: „Sunt fost ministru al Apărării şi ceea ce mă convinge cu adevărat nu sunt cuvintele, ci capabilităţile.
Planificatorii NATO obişnuiau să spună că Dumnezeu a creat Polonia pentru războiul de tancuri. Nu ştiu ce mesaj a vrut Federaţia Rusă să ne trimită, dar vă puteţi imagina ce am auzit noi. Ceea ce i-a liniştit pe germani în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care în esenţă este destul de vag, ci prezenţa a 300.000 de militari americani. Astăzi, putem număra în jur de 6 militari americani în afara Ambasadei. Dacă aveţi, pe de o parte, 900 de tancuri, iar pe de alta, 6 militari, voi aţi fi convinşi?“.
După august 2008, Polonia, prin vocea ministrului său de Externe „neoconservator“ (în trecut, Sikorski a fost foarte apropiat de American Enterprise Institute - fieful neoconservatorilor americani), a devenit unul dintre cei mai aprigi critici ai comportamentului Rusiei în „străinătatea apropiată“. El a mers până acolo încât a definit o doctrină informală ca răspuns direct la celebra doctrină Medvedev, avertizând Moscova, în noiembrie 2008, că „orice viitoare încercare de redesenare a graniţelor Europei prin forţă sau subminare ar trebui percepută de Europa ca o ameninţare la securitatea sa şi ar trebui să conducă la un răspuns proporţional din partea întregii comunităţi euroatlantice“.
Şi totuşi, astăzi asistăm, fără îndoială, la o îndulcire a retoricii, dar şi o încălzire a temperaturii dintre cele două capitale. Într-un editorial recent apărut în International Herald Tribune, Sikorski încerca să justifice necesitatea unei colaborări bazate pe încredere reciprocă între UE şi Rusia. O colaborare din necesitate, pe fondul unor provocări şi constrângeri comune. Un astfel de exemplu este demografia: „Până în 2030, populaţia Rusiei va fi cu 20 de procente mai mică, în timp ce populaţia UE va intra şi ea în declin. Aşadar, avem o problemă comună - de a rămâne competitivi, într-un moment în care India şi mai ales China“ devin noi copii teribili ai economiei globale. Totodată, faţă de discursul consacrat al fraţilor Kaczyński, noul preşedinte al Poloniei, Bronisław Komorowski, semnalează şi el o schimbare de ton şi de prioritate: „Nu va exista o dezvoltare stabilă a acestei părţi a Europei în absenţa unei cooperări cu Rusia. Voi sprijini procesul de reconciliere dintre Polonia şi Rusia, precum şi formarea de relaţii apropiate“, declara acesta la 6 august, chiar în momentul depunerii jurământului în faţa Seimului. Mai mult, unul dintre „uliii“ politicii externe poloneze, Adam Rotfeld, pleda într-un articol din Gazeta Wyborcza pentru depăşirea trecutului, a prejudecăţilor şi idiosincraziilor tradiţionale dintre Varşovia şi Moscova, dar şi pentru crearea unor mecanisme comune de eliminare a neîncrederii.
Şi totuşi, de unde şi de ce această schimbare cu 180 de grade? Ce s-a întâmplat?
Implicarea lui Adam Rotfeld în reorientarea relaţiei cu Rusia nu este întâmplătoare. Este un personaj simbolic care ne ajută să deconstruim semnificaţia acestui demers. Un „uliu“, conservator, Adam Rotfeld este considerat un arhitect şi un înţelept al politicii externe poloneze. Filosofia sa privind resetarea relaţiei cu Rusia nu poate fi înţeleasă decât dacă este interpretată împreună cu două elemente cheie suplimentare: recentul Raport Albright şi celebra scrisoare adresată anul trecut preşedintelui Obama de către generaţia liderilor atlantişti ai anilor 90, din Europa Centrală şi de Est. Aceasta din urmă critica, în iunie 2009, tendinţa Administraţiei Obama de a neglija securitatea flancului estic în favorea unor „deal“-uri bismarckiene preferenţiale între Washington şi Moscova. Însă ambele conţin recomandări terapeutice extrem de relevante în avanpremiera adoptării Noului Concept Strategic al Alianţei (din noiembrie 2010). În fond, miza lor este corectarea unui deficit de securitate, a unei slăbiciuni structurale care a definit flancul estic chiar din prima rundă a extinderii. În ciuda retoricii, realitatea a arătat că, în NATO, securitatea este profund divizibilă: „lărgirea Alianţei spre Est s-a făcut fără o extindere simultană a infrastructurii de apărare, care a rămas concentrată în Vest. Am lăsat frontierele Estului expuse“, crede Asle Toje, expert în securitate europeană la Institutul Nobel din Oslo. La fel rămân şi astăzi. Or, slăbiciunea poate fi o invitaţie la agresiune. Tocmai de aceea Alianţa are nevoie de un nou contract social, care ar putea să împrumute profilul şi obiectivele diplomaţiei poloneze din ultimul an: o resetare cu dinţi. Acest hibrid, între resetare şi reasigurare, aminteşte de reţeta de succes consacrată de NATO în vremea Războiului Rece - deopotrivă descurajare şi destindere faţă de fosta URSS.
În sine, resetarea anunţă „o schimbare pozitivă a climei“ în regiune. Dar trebuie dublată de prudenţă, de o poliţă de asigurare, de o investiţie atentă în capacităţi de descurajare, „pentru că nu se ştie când vremea geopolitică se poate înrăutăţi. În cele din urmă, ne putem trezi nu în faţa unui început proaspăt şi autentic, ci a unei primăveri false“, avertizează Wess Mitchell, preşedintele CEPA, un influent think tank din Washington DC. În ansamblu, dividendele tactice ale resetării oferă însă oportunităţi imediate care pot fi folosite inteligent: a venit momentul să ancorăm ferm şi periferia estică sub umbrela protectivă a Alianţei, anulând, o dată pentru totdeauna, dilemele de securitate din această parte a Europei. Estul merită să se bucure de acelaşi confort strategic şi siguranţă de care a beneficiat şi Vestul Europei în anii 50. Atâta timp cât Moscova refuză să recunoască prevederile Tratatului privind Forţele Convenţionale din Europa (care instituie mecanisme de transparentizare şi de verificare reciprocă), desfăşurarea unei infrastructuri de descurajare şi reasigurare strategică pe flancul estic rămâne necesară.
Şi totuşi, de ce ne temem în această parte a Europei? În ultimii ani, Rusia pare să fi căpătat tot mai mult aparenţa „omului bolnav al sistemului internaţional“, a unei puteri în declin, o stare accentuată de criza economică globală. „Vestea bună este că Rusia este o stea căzătoare. Vestea proastă este că Rusia este o stea căzătoare. O supernovă a ordinii anterioare aflată acum în picaj. În acest registru, Europa Centrală şi de Est devine o centură de mici planete aflată în calea acestei supernove în picaj. Nu îmi e teamă de resuscitarea puterii militare a Rusiei, cât de o Rusie care dispune de o ultimă explozie de energie negativă pentru a crea dezordine şi instabilitate în vecinătatea sa“, crede Wess Mitchell. //
http://www.revista22.ro/tango-pe-flancul-estic-o-resetare-cu-din355i-8895.html
Planificatorii NATO obişnuiau să spună că Dumnezeu a creat Polonia pentru războiul de tancuri. Nu ştiu ce mesaj a vrut Federaţia Rusă să ne trimită, dar vă puteţi imagina ce am auzit noi. Ceea ce i-a liniştit pe germani în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care în esenţă este destul de vag, ci prezenţa a 300.000 de militari americani. Astăzi, putem număra în jur de 6 militari americani în afara Ambasadei. Dacă aveţi, pe de o parte, 900 de tancuri, iar pe de alta, 6 militari, voi aţi fi convinşi?“.
După august 2008, Polonia, prin vocea ministrului său de Externe „neoconservator“ (în trecut, Sikorski a fost foarte apropiat de American Enterprise Institute - fieful neoconservatorilor americani), a devenit unul dintre cei mai aprigi critici ai comportamentului Rusiei în „străinătatea apropiată“. El a mers până acolo încât a definit o doctrină informală ca răspuns direct la celebra doctrină Medvedev, avertizând Moscova, în noiembrie 2008, că „orice viitoare încercare de redesenare a graniţelor Europei prin forţă sau subminare ar trebui percepută de Europa ca o ameninţare la securitatea sa şi ar trebui să conducă la un răspuns proporţional din partea întregii comunităţi euroatlantice“.
Şi totuşi, astăzi asistăm, fără îndoială, la o îndulcire a retoricii, dar şi o încălzire a temperaturii dintre cele două capitale. Într-un editorial recent apărut în International Herald Tribune, Sikorski încerca să justifice necesitatea unei colaborări bazate pe încredere reciprocă între UE şi Rusia. O colaborare din necesitate, pe fondul unor provocări şi constrângeri comune. Un astfel de exemplu este demografia: „Până în 2030, populaţia Rusiei va fi cu 20 de procente mai mică, în timp ce populaţia UE va intra şi ea în declin. Aşadar, avem o problemă comună - de a rămâne competitivi, într-un moment în care India şi mai ales China“ devin noi copii teribili ai economiei globale. Totodată, faţă de discursul consacrat al fraţilor Kaczyński, noul preşedinte al Poloniei, Bronisław Komorowski, semnalează şi el o schimbare de ton şi de prioritate: „Nu va exista o dezvoltare stabilă a acestei părţi a Europei în absenţa unei cooperări cu Rusia. Voi sprijini procesul de reconciliere dintre Polonia şi Rusia, precum şi formarea de relaţii apropiate“, declara acesta la 6 august, chiar în momentul depunerii jurământului în faţa Seimului. Mai mult, unul dintre „uliii“ politicii externe poloneze, Adam Rotfeld, pleda într-un articol din Gazeta Wyborcza pentru depăşirea trecutului, a prejudecăţilor şi idiosincraziilor tradiţionale dintre Varşovia şi Moscova, dar şi pentru crearea unor mecanisme comune de eliminare a neîncrederii.
Şi totuşi, de unde şi de ce această schimbare cu 180 de grade? Ce s-a întâmplat?
Implicarea lui Adam Rotfeld în reorientarea relaţiei cu Rusia nu este întâmplătoare. Este un personaj simbolic care ne ajută să deconstruim semnificaţia acestui demers. Un „uliu“, conservator, Adam Rotfeld este considerat un arhitect şi un înţelept al politicii externe poloneze. Filosofia sa privind resetarea relaţiei cu Rusia nu poate fi înţeleasă decât dacă este interpretată împreună cu două elemente cheie suplimentare: recentul Raport Albright şi celebra scrisoare adresată anul trecut preşedintelui Obama de către generaţia liderilor atlantişti ai anilor 90, din Europa Centrală şi de Est. Aceasta din urmă critica, în iunie 2009, tendinţa Administraţiei Obama de a neglija securitatea flancului estic în favorea unor „deal“-uri bismarckiene preferenţiale între Washington şi Moscova. Însă ambele conţin recomandări terapeutice extrem de relevante în avanpremiera adoptării Noului Concept Strategic al Alianţei (din noiembrie 2010). În fond, miza lor este corectarea unui deficit de securitate, a unei slăbiciuni structurale care a definit flancul estic chiar din prima rundă a extinderii. În ciuda retoricii, realitatea a arătat că, în NATO, securitatea este profund divizibilă: „lărgirea Alianţei spre Est s-a făcut fără o extindere simultană a infrastructurii de apărare, care a rămas concentrată în Vest. Am lăsat frontierele Estului expuse“, crede Asle Toje, expert în securitate europeană la Institutul Nobel din Oslo. La fel rămân şi astăzi. Or, slăbiciunea poate fi o invitaţie la agresiune. Tocmai de aceea Alianţa are nevoie de un nou contract social, care ar putea să împrumute profilul şi obiectivele diplomaţiei poloneze din ultimul an: o resetare cu dinţi. Acest hibrid, între resetare şi reasigurare, aminteşte de reţeta de succes consacrată de NATO în vremea Războiului Rece - deopotrivă descurajare şi destindere faţă de fosta URSS.
În sine, resetarea anunţă „o schimbare pozitivă a climei“ în regiune. Dar trebuie dublată de prudenţă, de o poliţă de asigurare, de o investiţie atentă în capacităţi de descurajare, „pentru că nu se ştie când vremea geopolitică se poate înrăutăţi. În cele din urmă, ne putem trezi nu în faţa unui început proaspăt şi autentic, ci a unei primăveri false“, avertizează Wess Mitchell, preşedintele CEPA, un influent think tank din Washington DC. În ansamblu, dividendele tactice ale resetării oferă însă oportunităţi imediate care pot fi folosite inteligent: a venit momentul să ancorăm ferm şi periferia estică sub umbrela protectivă a Alianţei, anulând, o dată pentru totdeauna, dilemele de securitate din această parte a Europei. Estul merită să se bucure de acelaşi confort strategic şi siguranţă de care a beneficiat şi Vestul Europei în anii 50. Atâta timp cât Moscova refuză să recunoască prevederile Tratatului privind Forţele Convenţionale din Europa (care instituie mecanisme de transparentizare şi de verificare reciprocă), desfăşurarea unei infrastructuri de descurajare şi reasigurare strategică pe flancul estic rămâne necesară.
Şi totuşi, de ce ne temem în această parte a Europei? În ultimii ani, Rusia pare să fi căpătat tot mai mult aparenţa „omului bolnav al sistemului internaţional“, a unei puteri în declin, o stare accentuată de criza economică globală. „Vestea bună este că Rusia este o stea căzătoare. Vestea proastă este că Rusia este o stea căzătoare. O supernovă a ordinii anterioare aflată acum în picaj. În acest registru, Europa Centrală şi de Est devine o centură de mici planete aflată în calea acestei supernove în picaj. Nu îmi e teamă de resuscitarea puterii militare a Rusiei, cât de o Rusie care dispune de o ultimă explozie de energie negativă pentru a crea dezordine şi instabilitate în vecinătatea sa“, crede Wess Mitchell. //
http://www.revista22.ro/tango-pe-flancul-estic-o-resetare-cu-din355i-8895.html