Prin cetatea asta, la margine de ţară, suntem acasă

Îi spune Nicolae Bulat. De 20 de ani este directorul MuzeuluideIstorie şi Etnografie, ghidul şi sufletul Cetăţii Soroca. Absolventalfacultăţii de limbi moderne, a devenit unul dintre cei mai maricunoscători ai istoriei regiunii Soroca, fiind şi autor de cărţi. Numele său se regăseşte în lista cu primii o mie de intelectuali din Europa, elaborată de Centrul Internaţional de Biografii Cambridge. Este cavaler al Ordinului «Steaua României».

— De câţiva ani lucraţi la un proiect de restaurare a cetăţii. Despre ce este vorba?

— Am vizitat America de 3 ori, în cadrul unor proiecte diverse. Aşaam stabilit relaţii de colaborare cu Ambasada SUA din Chişinău. Odată,ambasadorul mi-a zis că ambasada ar dori să ajute cetatea, dar e nevoie de un proiect. Pentru că suma nu era foarte mare, m-am gândit la unlucru mai pământesc. Beciurile fuseseră afectate în urma reparaţiilorsovietice din 1970 şi am decis că este nevoie de hidroizolarea lor. Două beciuri au fost stricate complet de sovietici, le-au tencuit cuciment,iar în consecinţă ele nu respiră, apa care se formează stăîntre cimentşi piatră. Într-un cuvânt, ele se distrug. MinisterulCulturii, când ampropus ideea, ne-a sugerat să facem un proiect derestaurare. E o maredurere de cap. Trebuie să lucreze un institutîntreg, specialişti pecare noi într-adevăr nu-i avem. Am găsit unbăiat tânăr din Soroca, i-amdat toate documentele pe care le aveam. Îndoi ani a fost gataproiectul, doar că, în această iarnă, MinisterulCulturii ni l-arespins. M-am conformat, în aşteptarea timpurilor maibune, dar uite căau ajuns şi la noi proiectele transfrontaliere lacare avem acces. Amtrecut două etape şi acum aşteptăm rezultatele.

— Cât costă acest proiect?

— Este un proiect transfrontalier, al Consiliului Europei. Se numeşte «Perle medievale: cetatea Suceava, cetatea Hotin şi cetatea Soroca» şi va costa trei milioane de euro. Noi suntem principalii.

— De fapt, ce lucrări intenţionaţi să efectuaţi?

— În primul rând, săpături arheologice. Ne interesează stareacetăţii. Este extrem de importantă restaurarea cetăţii, ajustareabeciurilor la anumite condiţii şi, desigur, conservarea monumentului.Cetatea e afectată de vreme rea, de ploi, de ninsori. Au trecut deja 30 de ani şi cimentul cade. Vrem să aducem la normalitate şi parculadiacent, care este unul foarte frumos. Îmi amintesc, când am venitprima dată la muzeu, mergeam prin parc cu directorul de atunci, VictorPatraşcu. El mi-a spus, printre altele: «Nicolae, uite au sădit parculacesta lângă cetate, dar va trece timpul şi cetatea nu se va vedea».Într-adevăr, cetatea nu se mai vede. Vrem să corectăm acest lucru.Cetatea e punctul central în Soroca. De fapt, Soroca înseamnă cetatea.Ea a altoit în noi demnitate, mândrie, ripostă — totul.

— Cum va arăta acest parc în viitor?

— După ce am văzut mai multe locuri frumoase, m-am întrebat de cen-am face în acest parc, cu ajutorul băieţilor noştri de la arhitectură şi construcţie, un muzeu al cetăţilor noastre, în miniatură: cetateaAlbă, a Hotinului, a Orheiului, a Tighinei. Vom insista să avem un wcmodern, curat, de care să nu ne fie ruşine. Omul civilizat este remarcat prin cimitire şi toalete.

— Dacă proiectul ar fi acceptat, din anul viitor cetatea va fi închisă?

— Mă gândesc că doi ani, cât vor dura lucrările, n-o putem închide.Ar trebui să gândim un sistem care le-ar permite oamenilor s-o viziteze, indiferent de săpături. Turiştii vin încoace încontinuu.

— Cine va implementa acest proiect?

— Cum să vă spun? Nu prea avem specialişti. După socoteala noastră,cei pe care îi avem îi vom trimite la învăţătură, pe vreo lună de zile, probabil, în România, la un atelier de restaurare. Nu vrem ca după asta să mai apară cărămida roşie şi argumentul să fie că era uşor de pus.Intenţionăm să avem şi două căsuţe vechi, din bârne, unde ar fi servite plăcinte, un pahar cu apă, bere, un ceai din ierburi.

— Ce vă ţine aici?

— În primul rând, vârsta. Până acum, a fost o situaţie grea în toată republica şi unde puteam să mă duc? Să mă fac târgoveţ la piaţă, nu am putut, că nu iese din mine. Ori mi-i jale şi dau pe degeaba, ori măfură. Dar pot vorbi frumos şi mă pricep la asta. În perioada sovietică, vorbeam contra cronometru, după scheme, unii spun că asta se învaţă,dareu cred că trebuie să vină de la Dumnezeu.

— Vorbiţi fluent patru limbi, dar vizitatorilor cetăţii le spuneţică ştiţi mult mai multe. Care-i povestea acestui multilingvism?

— De obicei, fac o glumă pe seama celor care vin şi mă roagă să lespun ceva în limba moldovenească. Le spun: mă scuzaţi, vă rog, dar care limbă s-o aleg pentru dvs., că vorbesc 15. Atunci, unii, mai curioşi,pun la îndoială acest lucru şi mă provoacă. Eu le enumăr: limbamoldovenească, de stat, oficială, a ţării, a mamei, a tatei, a luiVoronin, Stepaniuc, Ostapciuc şi compania, limba engleză, franceză,rusă, română şi maternă. Acest banc a apărut pentru că, în cei 8 ani de comunism, limba noastră a fost numită în tot felul, dar nu şi corect – limba româna. O parodie, prin care am fost forţaţi să trecem.

— Mai cu umor…

— Deseori, prin umor apare adevărul, iar oamenii îl primesc mai uşor. Dacă îl loveşti în frunte cu adevărul ştiinţific, devine ca un berbec de munte, sare singur la bătaie, dar aşa, îi lămureşti prin glume şiînţelege.

— Ce salariu aveţi?

— Pentru funcţia de director de muzeu — vreo 950 de lei, pentrustagiu — vreo 250 şi pentru arhivă — 170. Ridic 1200 de lei. Mă gândesc că, la anul, voi fi în stare să-mi cumpăr o bicicletă.

— Pentru fiecare grup, spuneţi acelaşi mesaj, dar diferit. Cum înţelegeţi să alegeţi exact abordarea?

— De cum intră pe poartă, ştiu cu cine am treabă. Văd că intră ungrup de elevi, cu învăţătorul înainte, care mănâncă seminţe defloarea-soarelui, îi pun la punct, fiind mai dur cu ei. Sunt unii carenu înţeleg româna. Noi vorbim mai multe limbi, dar dacă îmi răspund căvin de la Bălţi, Ocniţa, Edineţ, continuăm în română. Le dăm în obraz,că trebuie să o cunoască deja.

— Zi de zi, cu multă pasiune, povestiţi istoria cetăţii. Cum reuşiţi?

— Această istorie a cetăţii este trăită. Când povestesc, văd, simt,de accea şi vorbesc cu emoţie, fără a mă repeta. Istoria Sorocii efoarte bogată. Ce am povestit acum este o anumită pagină, dar sunt şialtele, pe care le povestesc altor grupuri de vizitatori. Dacă văd căsunt veseli şi le place gluma, am transformat adevărul de a se căţăra pe zidurile cetăţii cu un detaliu inventat de mine. Turismul, de fapt, e o minciună. Toţi acei care vin la cetate nu vor să audă conferinţeştiinţifice, dar altceva, inexistent. De aceea, le spun şi legende, casă înţeleagă că noi am construit cetatea, că am fost la margine de ţară şi am rezistat. Oricare altă ţară, cum spune Nicolae Iorga, de mults-arfi împrăştiat prin lume. Noi nu, că am stat cu sabia în mână latoatezările. Au fost vremuri când s-a frânt oţelul, s-a rupt sabia…Atunci,până s-a închegat materialul, am răspuns brutalităţii cuinteligenţă.Suntem la noi acasă. Asta le spun. Prin cetatea asta,aici, la marginede ţară, suntem la noi acasă.

— Dar acum, se mai rupe sabia sau rezistăm?

— Rezistăm. M-am implicat activ în politică prin 2002, nu eram membru de partid, dar participam la mitingurile de protest ale PPCD.Organizamtransport de aici şi ne duceam organizat, cum se duceau toţi.Pânăîntr-o bună zi, când mi-am zis, staţi, că asta-i o supapă pentru a scoate energia din oameni, până se vor împuţina.

— Aţi fost membru al vreunui partid?

— În 2005, bunii mei prieteni mi-au spus că pleacă la Partidul Social Liberal şi m-au chemat şi pe mine. M-am gândit că trebuie să merg cuaimei, cei cu care mă întâlnesc zi de zi, care sunt personalităţi deaici, de pe loc. De ce trebuie să fiu într-o parte? Am mers la alegeri, am lucrat cu aliaţii de atunci, dar, la un moment dat, Serebrian cuîncăvreo doi au votat pentru candidatul PCRM. M-am dus la preşedinteledeatunci şi i-am spus: am umblat prin sate pentru a chema oamenii sănuvoteze comuniştii, dar ăştia din partid i-au votat. La revedere. Şiamplecat.

— Aţi fost acuzat de câteva ori de comunişti că aţi tot schimbat partidele…

— Da, înainte de alegerile din 2007, iarăşi au venit prietenii mei,care m-au întrebat ce fac, că ei se implică în politică. Bun, merg şi eu dacă voi vă duceţi. Dar nu aveam partid. Hai să alegem unul care încă nu fusese murdărit, ne-am zis, ca să nu dăm cu oiştea în gard. Am mers cu Partidul Naţional Liberal şi am câştigat Primăria Soroca, patruconsilieri şi unul la raion. Atunci am cerut de la ai noştri, de laChişinău, să ne gândim la o forţă mai puternică, ca să ajungem înParlament. Am propus constituirea unei alianţe, i-am chemat pe toţi lanoi, am purtat tratative. Ne-am gândit şi am decis ca întreaga echipăcare eram să mergem cu PLDM-ul, unde sunt şi acum.

— Ce-aţi făcut de 7 aprilie?

— Eram la Soroca. La serviciu. Era prima mea zi de lucru de dupăconcediu. Am primit salariul, m-a sunat mai multă lume, de la Chişinăueram informat periodic ce se întâmplă. După ora 5 am ieşit în Piaţă. Am adus televizorul mare, l-am conectat la Mesager, ProTV, ca lumea săpoată compara. Le spuneam: nu ştim nimic, uitaţi-vă şi analizaţi.

— În filmul «Atac asupra Moldovei», difuzat de NIT, sunteţi arătatdrept un participant activ la acţiunile din Chişinău. Cum a fostposibil?

— Deja la sfârşitul acelei săptămâni, mă sunau prietenii şi măîntrebau: Nicolae, ce, ai distrus Parlamentul? M-au văzut în acel film. Nu înţelegeam cum se face, că nici n-am fost la Chişinău. Mă gândeam că ei fac glume, că cineva o fi semănând cu mine. La 13 iunie, eram cusoţia la cetate. După amiază, mă sună un coleg şi-mi zice că euîntr-adevăr apar în acel film, printre cei care distrug Parlamentul.

— Când aţi vizionat filmul?

— Chiar în acea sâmbătă. De obicei, nu ne uităm la «Rezonans», pentru că e o emisiune care te încarcă cu energie negativă. Atunci am decissăne uităm. Când colo, mă văd pe mine, pe scările Parlamentului, cumânaîn sus, adică fotografia mea, sub care scria: Nicolae Bulat,născut la10 februarie 1952, membru al Consiliului politic. Înainte deasta apăreatextul, în rusă: sredi aktivnîh podstrecatelei iprovokatorov,nekotorîe liderî democraticeskih partii. O acuzaţiedirectă.

— L-aţi acţionat în judecată pe Starîş, în emisiunea căruia era difuzat filmul. La ce etapă este acest dosar?

— Mă judec. La 28 octombrie, va fi următoarea şedinţă. Avocatul luis-a spălat pe mâini, spunând că nu Starîş a făcut filmul, dar eu cred că el este vinovat, pentru că el a făcut emisiunea şi era responsabil de tot ce se difuzează acolo.

— Aţi identificat de unde a fost luată acea imagine?

— Acolo, pe scările Parlamentului, n-am fost niciodată. E un om care seamănă cu mine. Îi spălăcită faţa. Nici aşa haine nu am. Totul e omontare specială. Fiica mea mi-a atras atenţia că tot ce s-a arătat e ca dintr-un dosar. M-am adresat Procuraturii. Mi-au spus că dosar nu afost deschis. Nu-mi vine a crede, pentru că multe au dispărut. Vreau să fac o adresare şi la MAI, poate acolo a fost ceva, pentru că în filmapare fotografia mea, cu datele personale, foaia arătată era cusută caîn dosar. Cred că a fost un dosar penal, care n-a ajuns nicăieri. Euştiu de ce erau în stare şi cum le-au fost făcute dosare multor altora.

— Printre victimele de atunci sunt şi tineri din Soroca. Ce credeţi despre cazul lui Eugen Ţap, care a fost găsit decedat?

— Nu cred că şi-a luat zilele. Am vorbim cu mulţi care au fost peaici şi care l-au cunoscut. Un verişor de-al meu îl ştia. Era un băiatde viaţă.

— Recent, o publicaţie procomunistă v-a acuzat că v-aţi făcutreparaţie pe banii de la muzeu. Cum arată «evroremontul» de care zic ei?

— Am un apartament, aici, aproape. Pot să vă invit. Jurnalişti tv au fost şi au filmat cum e la mine. Ultima reparaţie am făcut-o în1988-‘89. Mi-am reparat cu câţiva ani în urmă wc-ul şi baia, fiindcăacesta e blocul igienic şi îmi era ruşine. Mi-am pus o fereastră dinpartea Nistrului, tot mai demult. Asta mi-am putut permite. În rest,podeaua trebuie reparată, uşile schimbate, toată mobila e veche. N-amniciun fel de euroremont. Dacă urzesc diverse minciuni în jurul numelui meu, înseamnă că ceea ce fac, fac drept.

— De fiecare dată când am vizitat cetatea, am auzit că turiştii vă întreabă de ce a fost construită. Ce le răspundeţi?

— Răspunsul, de fapt, e unul singur. Toate cetăţile pe Nistru au fost zidite pentru a avea o frontieră politică la marginea ţării şicetăţilenoastre au răspuns de securitatea economică şi comercială, căsuntem lavad, la trecătoare. De vreo câteva zile, de când vrem foartemult să neintegrăm în Europa, spun un adevăr: Europa ne datorează nouăfoartemult. Esenţa Europei, aşa cum e ea, creştină, cu toate oraşelebineînchegate, zidite timp de sute de ani, se datorează celor care austatla marginea Europei şi au apărat-o de invaziile tătare din stepasălbatică. Cetăţile de pe Nistru au fost acele cetăţi de pază, de aceea, ar fi un neadevăr ca frontiera Europei să fie azi undeva la Prut, nuacolo unde a fost, la Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă.

— Cum e familia din care veniţi?

— Atât tata, cât şi mama vin din familii numeroase. Buneii din ambele părţi, la vremea lor, au investit în copii. Aproape pe toţi moşii mei i-au trimis să înveţe. Eu ştiam al cui sunt, cine îmi sunt buneii şistrăbuneii. Tatăl meu a avut o voce extraordinară. Din păcate, la vremea când a fost invitat să meargă la filarmonică şi să facă studii, arefuzat, că de, după şapte clase, război, armată sovietică, n-a vrut să se rupă din sat şi a pierdut foarte mult, pentru că într-adevăr a avut un talent pe care Dumnezeu o dată îl dă cuiva. Acum am descoperit că pe linia bunicii mele, Olimpiada, toţi au fost cântăreţi în biserică.Toţiau avut voci excepţionale. Glasul meu nu-i ca al străbunicilor,dar potsă vorbesc o excursie cu câteva sute de oameni şi va fi linişteşiglasul se va auzi clar.

— Am găsit pe Internet informaţia că dvs. sunteţi printre primii o mie de intelectuali europeni. Ce înseamnă aceasta, de fapt?

— În 2003, am primit o scrisoare de la Centrul Internaţional deBiografie din Cambrige, prin care mi s-a solicitat biografia. Eramanunţat că am fost propus să fiu inclus în cartea “O mie de mariintelectuali”. Am citi scrisoarea împreună cu familia şi m-am gândit că trebuie de plătit bani, dar eu nu-i am, şi n-am mai făcut nimic.Băiatulmeu, care vorbeşte engleza probabil mai bine decât româna, acititscrisoarea şi mi-a spus că acolo nu trebuie bani. Atunci, amtrimiscv-ul meu şi ei mi-au răspuns că am fost acceptat şi inclus înaceaenciclopedie. Eu doar vorbesc liber patru limbi, am părerea mea,scriu,citesc, ştiu multe. Nu sunt cel mai bun dintre toţi, că asta-iimposibil, dar sunt un om care într-o anumită ramură mă pricep mai bine, în alta mai puţin, dar tot timpul mă străduiesc să acumulezinformaţii,să studiez. Casa mi-i plină de cărţi. Înainte îmi plăcealiteraturaartistică, acum, literatura ştiinţifică, istorică.

— Aţi avut vreodată tentaţia să plecaţi din ţară?

— În perioada comunistă, l-am avut oaspete pe primarul de Rădăuţi,care ne-a făcut cadou o catapeteasmă.  Atunci, am sunat la primărie siam rugat să vină cineva. Am aşteptat, era chiar de hramul oraşului, dar n-a mai venit nimeni, că nu avea cine, ei nu erau de aceia care să seînchine la aşa ceva. Primarul de Rădăuţi mi-a zis atunci: dom’ Bulat,dacă ăştia te-or fugări din funcţie, că pot s-o facă oricând, să ştii că la Rădăuţi vei găsi tot timpul un loc de muncă. E clar că nu m-am dus, că noi suntem aici clădiţi şi poate aici ne afirmăm cel mai mult. Ammaiavut un caz când o zi întreagă am stat alături de marele filologEugenCoşeriu. Mai erau trei academicieni de la Chişinău. Cred că le-amplăcutmult, pentru că unul a zis: măi Nicolae, vino la universitateşi predăistoria. Altul a spus: lasă-l în pace, ce te-ai apucat decapul omului,vrei ca acolo să devină unul din cei mulţi? Este locullui şi el areaici ceea ce noi nu avem acolo.

— Recent aţi primit cu toată familia cetăţenia română? Mulţi spun că este înjositoare această procedură  de redobândire şi că-i absurd sădemonstrezi ceea ce-i de la sine înţeles că eşti…

— L-am întrebat odată pe tatăl meu: dacă prin 1927 spuneai că eştiromân, era ceva extraordinar? Nu, mi-a răspuns el. Era normal. Şi acumar trebui să fie aşa. Tatăl meu nu are niciun document semnat prin care ar fi refuzat cetăţenia română şi nici buneii mei; de jure, noi suntem cetăţeni români, trebuia să facă asta guvernul român, într-o seară,fărămultă vălmăşeală, şi asta trebuia să fie până la integrarea înEuropa.Şi era problema terminată.

— Credeţi că va fi posibilă vreodată unirea cu România?

— Desigur, nici vorbă. Unirea va veni pe neaşteptate. Dumnezeu le va aranja pe toate. El vrea ca toate popoarele să fie unite, nu răzmerite prin lume. «Sfinţii» oleacă încurcă. Mai e şi clasa politică, dar n-oputem învinui, pentru că noi toţi avem rădăcini venite din comunism. De fapt, comunismul nu este Voronin, Tkaciuk sau alţii, ci este însubconştiinţa noastră şi cel mai greu este de a ne debarasa de ceea ceeste acolo. Asta se face prin generaţiile care vin. Moise nu a umblatdegeaba prin pustiu 40 de ani, ci pentru ca să piară robul şi să revină omul liber. Noi am fost o ţară de robi. Totul a fost al nostru şi nimic al meu, de aceea face fiecare ce vrea: îşi scrie numele pe toategardurile, mănâncă seminţe de floarea-soarelui în parcuri şi le scuipăpe jos, aruncă ţigara chiar lângă lada de gunoi. De aceea că am fostrobi ai unui sistem care nu ne-a creat simţul adevărat de comunitate. La noi toţi aşteaptă cârnaţul de 2 ruble şi pâinea de 16 copeici. Până în ziua de azi mai aşteaptă. Asta înseamnă că sentimentul de rob, de a fi hrănit de stăpân, încă mai persistă.

— Moise a mers prin pustiu. Noi cum să devenim liberi?

— Cine sunt părinţii noştri? Cei care au trecut prin război, foamete, deportări, colectivizare. Ce au învăţat ei, câte clase? E vorba deeducaţie şi cultură. Aici trebuie investiţii, în învăţământ. Miza ceamare cred că e reforma educaţiei. Avem nevoie de învăţători tineri, desânge proaspăt şi de o atitudine foarte dură faţă de copiii noştri.