Miracolul Unirii
Vrăjmaşii noştri stau la hotare —
vrăjmaşi cât frunză şi iarbă,
la spatele nostru şi înăuntrul Ţării noastre,
dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru.
Acesta este NEUNIREA.
Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman
şi noi vom birui totul.
Pan Halippa:
(Din cuvântul rostit la Congresul Ostaşilor Moldoveni - 20 octombrie 1917)
Dacă în Transilvania şi în Bucovina trăia gândul, că odată şi odată ele se vor uni cu România, trebuie să recunoaştem că aproape nimeni nu credea în învierea Basarabiei, care era socotită pentru vecie pierdută în braţele colosului de la răsărit. Cei o sută şi mai bine de ani de apăsare rusească se părea că stinseseră acolo orice urmă de conştiinţă românească, fără vreo nădejde de întremare.
Şi totuşi în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului; Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional, iar ţara clasică a iredentismului daco-roman, Transilvania, fu sortită să fie cea din urmă la ospăţul cel mare al bucuriei.
Onisifor Ghibu
Oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire de la 1918, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi ale istoriei, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.
Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supraveţuirii.
Armatele germane au redus dimensiunea ţării la o bună parte din teritoriul Moldovei de odinioară, prefăcând Iaşul în capitală temporară. Emisarii regali, printre care, la acel moment foarte activ s-a dovedit a fi poetul Octavian Goga, căutau insistent un loc în Rusia, unde s-ar putea refugia Casa Regală în cazul când armata germană ar fi ocupat şi Moldova. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu regele României şi suita sa dacă ar fi nimerit în cazanul revoluţiei ruse…
Frontul Român începuse să dea fisuri grave în urma revoluţiei din februarie, în urma anarhizării treptate a armatelor ruse, fenomen care culmina cu dezertarea în masă a unităţilor militare. Şi aici e cazul să remarcăm alt miracol, refacerea armatei române, care în 1916 suferise o criză, cum mai rar se întâlneşte în istorie. Dar cu ajutorul aliaţilor şi a eroismului ostăşesc, în scurtă vreme oştirile au compensat uriaşele pierderi, răsturnând cumpăna războiului la Mărăşeşti, Mărăşti şi pe râul Oituz. Deci este firesc ca miracolul renaşterii să-l legăm direct de renaşterea armatei române, care a reuşit treptat să acopere golurile create de dezertarea unităţilor ruseşti.
Nici până astăzi nimeni nu poate explica de ce Chişinăul şi de ce anume Basarabia a dat tonul nesperatului act de unire. Cauze sunt multiple şi explicaţii există nu mai puţine, dar sunt momente peste care trecem prea uşor fără să subliniem nişte accente principiale.
Basarabia în 1917 intrase conştient în revoluţie şi, dacă la început lupta era antimonarhică, apoi începând cu luna aprilie accentul s-a schimbat radical spre o mişcare conştientă de eliberare naţională. Orice revoluţie înseamnă, în primul rând, o eliberare de dogme şi convenţii. De aceea emisarii basarabeni cereau guvernului român aflat la Iaşi să unească Basarabia, fiindcă ei nu mai aveau frică de colosul imperial, nu mai aveau teamă de frontierele arbitrare. În sufletul lor deja se degajase acel fior de adevărată libertate. Insistenţa cu care erau refuzate ofertele lor tăgăduieşte faptul că demnitarii de atunci, inclusiv conducerea militară, percepea în profunzime evoluţia evenimentelor care se produc.
Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat. Unul dintre magicienii care a reuşit să facă combinaţia de racordare a intereselor politice, naţionale, sociale la un singur ideal a fost Constantin Stere.
Mulţi participanţi la aceste evenimente, ulterior au încercat să-şi asume lor toată gloria pentru cele produse în martie 1918. Aşa, spre exemplu, ex-prim-ministrul Alexandru Marghiloman în memoriile sale afirma că, de fapt, unirea s-a făcut la Bucureşti, la Chişinău au fost făcute doar formele. Şi asemenea mostre de judecare simplistă a unor fenomene complexe găsim şi în alte cărţi. Datoria noastă este să punem în valoare adevăratele mobile şi resorturi ale fenomenului unificator, care se pare că în această parte a Europei pare să aibă o frecvenţă tot mai mare. De la Mihai Viteazul de la 1600, la 1859, la 1918 ş.a.m.d.
Istoricul Alexandru Boldur în studiul Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor.1918-1928 (Chişinău, 1928) conturează trei teze diferite care au avut susţinători şi care şi-au găsit argumentarea respectivă în literatura de specialitate: „…Unii spun: rolul principal în Unire îl jucau factorii din Regat, adică armata şi acei oameni care reprezentau Regatul, în special Stere, Marghiloman ş.a. Alţii spun: însemnătatea primordială o avea propaganda, pe care o duceau ardelenii. Stere, reprezentantul Regatului, accelerând procesul normal, numai l-a denaturat. În fine, alţii cred, că Unirea se datoreşte mai întâi de toate basarabenilor. Prima părere este reprezentată de Cazacu(dr.Petre Cazacu—Iu.C.).”
Aceiaşi părere este susţinută şi de toţi adversarii Unirii, adăogând, ce-i drept, multe nuanţări negative şi de la ei, şi mai ales modificând înţelesul primordial pe care-şi construieşte argumentarea fostul director general al Directoratului Republicii Democratice Moldoveneşti P.Cazacu .
A doua părere este apărată de ardeleanul Onisifor Ghibu, participant nemijlocit la evenimentele unirii în sectorul cel mai greu –Basarabia. Şi, în fine, a treia părere o găsim elucidată în cărţile istoricului bucovinean Ion I.Nistor, participant şi el la evenimentele ce s-au petrecut mai întâi la Chişinău, apoi la Cernăuţi. Dar calitatea de martor ocular nu este şi argumentul forte că deţii poziţia cea mai obiectivă. De aceia e bine să examinăm opiniile unui analist imparţial, care în situaţia noastră, este istoricul Alexandru Boldur şi cităm din studiul menţionat anterior:
„…D.(P.)Cazacu în cartea sa Moldova dintre Prut şi Nistru apără punctul de vedere că rolul hotărâtor este jucat de armata română şi calităţile personale ale lui Stere(vezi pag. 264,316-317). În mod foarte hotărât a declarat dânsul aceasta la banchetul din 29 martie 1918, unde a spus: „ Unica revoluţie ce s-a ţinut în Basarabia a fost Unirea. A fost un act revoluţionar, dar naţional. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt: dl.Stere şi armata română(//Sfatul Ţării, 1918, din 3 aprilie). Şi ca un corolar arată nehotărârea basarabenilor, „ atitudinea îndoielnică a unor elemente faţă de intrarea armatei române”, tendinţa de a crea o republică neatârnată etc.(Moldova dintre Prut şi Nistru, pag.272, 273, ş.a.)
Dacă la Cazacu ideea de prevalare a factorilor regăţeni asupra celorlalţi se toceşte prin însăşi expunerea mersului evenimentelor acelui timp, în schimb la adversarii Unirii această idee se ascute până la limită. După părerea lor, (Miliukow şi autorii din lagărul stâng), Basarabia a fost cucerită, anexată şi totul ce se petrecea în Sfatul Ţării ar fi fost numai o comedie şi trădare.
Onisifor Ghibu apără ideea că însemnătatea principală în evenimentele Basarabiei o avea propaganda ofiţerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev. Acest element el denumeşte „ motorul principal şi hotărâtor al evenimentelor din viaţa Basarabiei(Onisifor Ghibu.De la Basarabia rusească la Basarabia Românească.—Cluj, 1926). Basarabenii de la Kiev s-au pus repede pe punctul de vedere naţional, pur românesc. „Dacă în Basarabia – continue dânsul – n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-avu norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale…Şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor „ basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea d-lui Inculeţ”. Dar totuşi mai la vale dânsul recunoaşte, că însuşi înfiinţarea Sfatului Ţării purta caracterul naţional şi chiar românesc. Sufletul Basarabiei se îndrepta spre marea idee naţională datorită „înţelepciunii şi patriotismului armatei române pe de o parte, iar pe de alta a unirii sfinte plămădite în jurul României Nouă”. Mersul de mai departe al evenimentelor dânsul îl redă în modul următor: în ziua de 5 martie regele a primit demisia guvernului Averescu. Stere a crezut că e momentul favorabil „pentru a ruga puterile centrale să se milostivească a întări ele drapelul românesc pe zidurile Chişinăului”. Puterile centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului şi a Dobrogei să-şi anexeze „sub o formă convenabilă şi localnicilor” Basarabia. Restul era făcut de Stere. „Ajutat de marea putere de persuasiune pe care o posedă, izbuti în timp de două zile să determine pe deputaţii moldoveni ai Sfatului Ţării să voteze Unirea. Autorul personal crede, că Unirea a fost „forţată”. Ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc unirea Ardealului şi a Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului -sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Atunci şi Unirea ar fi fost votată în unanimitate, şi nu cu 2/3 din voturi, după cum a avut loc la 27 martie 1918(Onisifor Ghibu.Cum s-a făcut Unirea Basarabiei.—Sibiu, 1925).”
Şi în fine, cea de a trei teză este expusă de un istoric doct, care are la activ o Istoria Basarabiei, opus care în 1924 era deja la a patra ediţie.
Părerea lui Ion I. Nistor este următoarea. „De formă Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Unica cale de a rezolva problema era numai Unirea. „Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat…La privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi şi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi în deosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce în sânul patriei-mame.(Nistor, Ion.Istoria Basarabiei.—Cernăuţi, 1923). Despre rolul lui Stere nu este nici un cuvânt.”
Toate aceste idei, care se completează şi se contrazic, converg spre un singur numitor comun. Marele rol în înfăptuirea Unirii la jucat o generaţie întreagă, care şi-a asumat toate responsabilităţile pentru acest pas fundamental în destinul României şi al provinciilor înstrăinate; generaţie care a lipsit la apelul istoriei la începutul anilor ‘90 ai secolului XX, când conjunctura istorică, politică, diplomatică a fost extrem de favorabilă pentru repararea marilor nedreptăţi comise împotriva Basarabiei şi Bucovinei de Nord de Colosul Roşu din Est..
Revenind la perioada Unirii din 1918, suntem obligaţi să fim obiectivi şi să spunem lucrurilor pe nume. Catalizatorul principal al acelor fundamentale evenimente a fost C.Stere, care era conştient de apropierea unor faze istorice propice pentru întregirea ţării. Anticiparea evenimentelor dovedeşte că marele om politic basarabean era conştient de evoluţia dramatică a evenimentelor.
Argumentarea necesităţii de Unire a românilor într-un stat naţional C.Stere o expune consecvent şi curajos, chiar în ziua de 27 marie 1918, în şedinţa care urma să voteze Unirea. Trecutul lui revoluţionar, deportarea, ocna, puşcăriile ţariste, drumul lung al pătimirilor îi acordau un drept moral prioritar să judece traectoria istorică a Basarabiei:
„Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia, şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea Statul Român, dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea unirii?
Domnilor, se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiar la dreptul de viaţă, fiindcă fără a avea acces la mare, România nu poate trăi. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor Guvernul Român, devenind trădătorul întregului trecut al poporului românesc, ar renunţa la aceasta. Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod inevitabil la aceea, că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa unei necesităţi crude: să fie ruptă în bucăţi de către vecini.
Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice, nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care-i dictează să-şi găsească ieşire la mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru sau bazându-se pe alte elemente ale societăţii, anume acele elemente, care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singuri dreptul de a vorbi în numele ei. Şi dacă unirea s-ar face sub auspiciile elementelor doborâte de noi, la ce ar duce aceasta?
Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă ar fi zadarnice.
Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toată groaza trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare un pretext oarecare, o oarecare creaţiune logică să justifice această răspundere?
Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre!”.
Această alocuţiune C.Stere a rostit-o în limba rusă, ca minoritarii să n-aibă dubii că n-au înţeles corect ceva din cele expuse. Indirect factorul lingvistic a fost utilizat ca un argument suplimentar al unei poziţii bine chibzuite şi echilibrate, care nu mai lasă loc pentru echivoc. Partea a doua a cuvântării sale el a rostit-o în româneşte, pe înţelesul clar al consângenilor:
“Unul din reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că, dacă se va face unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu această ţară sunt atât de slabe şi şubrede, poate să aibă acelaşi mod de judecată, ca şi populaţia băştinaşă?
Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.
Un veac fără sfârşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale.
Şi acuma, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale, cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiunile acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta, că mâine voi veţi putea avea această posibilitate.
“Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lumineze”.
După o sută de ani putea fi redresată o greşeală istorică şi acestei generaţii îi revenise greaua misiune s-o facă.
Procesele verbale stenografiate fixează obiectiv o realitate dintr-o şedinţă, dar adevăratele trăiri şi emoţii nu ating pana stenografistelor şedinţei, pe când noi dorim să cunoaştem reacţia firească a unui om din sală, a unui personaj din mulţime căruia, în rând cu alţii, se adresa profesorul ieşean.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a lui Constantin Stere, ţăranul Ion Codreanu, prietenul şi pământeanul lui de la Soroca, peste aproape douăzeci de ani îşi amintea, mărturisindu-i avocatului şi publicistului R.Marent, impresiile sale. Acesta la rândul său le-a dat publicităţii: „Nu-l văzusem pe Stere din primăvara anului 1906, când iată evenimentele anului 1918 mă aduc la Chişinău, fiind ales deputat în Sfatul Ţării. După cum se ştie, Stere a ţinut, înainte de săvârşirea unirii, numeroase cuvântări, care au făcut asupra tuturor luptătorilor o impresie profundă. Erau două partide în joc. Unul “Blocul Moldovenesc” care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: “Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din “Fracţia Ţărănească” şi să-i alipească la “Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribui la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata Română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi mărturii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere.
…Şedeam într-un colţ şi ascultam cu evlavie, cum Stere, vorbea şi cum argumenta pentru reuşita votului, iar, după ce şi-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut şi, întinzându-mi mâna, m-a întrebat, ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte şi anume: - “Bine, bine”.
Răposatul mi-a răspuns, la rândul său: - “Ştiu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră; cu alte cuvinte, refrenul”.
I-am răspuns din nou: Am să vă spun altă dată şi refrenul.
Mulţi ani după această întâmplare, Stere, aducându-şi aminte de această scurtă convorbire, mă tachina, întrebându-mă “refrenul”.
Am luat parte la toate şedinţele Sfatului Ţării în care s-a votat reforma agrară atât de necesară şi de dorită pentru ţărănimea basarabeană. Am putut să cunosc, şi cu acest prilej, şi alte însuşiri pe care le avea Stere, nu numai acelea de orator, de mare omenie şi l-am admirat şi mai mult şi l-am respectat pentru felul lui de a fi, admiraţie pe care i-am păstrat-o şi o păstrez cu sfinţenie, înainte. ”
(R.Marent Cu moş Ion Codrenu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere.// Viaţa Basarabiei. , 1939.- Nr. 4)
Lecţia basarbeană mai are şi o altă semnificaţie. La Chişinău erau concentraţi foarte mulţi intelectuali :bucovineni, bănăţeni, regăţeni, macedoneni
şi transilvăneni. Istorici, publicişti, profesori, ei au fost acea curea de transmisie care a înlesnit exportarea şi exploatarea experienţei unificatoare basa-
rabene şi la ei momentul ruperii de la imperiul austro-ungar s-a produs
cu mult mai uşor, dat fiind solul naţional mai prielnic şi conştiinţa naţională mai puţin infectată de virusul imperial.
Unirea Basarabiei cu România a început odată cu formarea biroului de înfiinţare a Sfatului Ţării. Adică odată cu ideea de a forma un legislativ propriu, care ar dirija procesele revoluţionare din provincie şi care le-ar canaliza treptat de pe un făgaş strict social pe unul naţional şi apoi social.
Începând cu 21 noiembrie 1917 fiecare pas al Sfatului Ţării a fost îndreptat în această direcţie, deşi opoziţia cerea o apropiere de oricare altă faţă, de alt partener, dar numai nu de România.
Data 27 martie 1918 a fost pasul cel mai important în procesul unirii, dar nu şi definitiv. Dacă acest proces a fost sabotat de fracţiunea minorităţilor şi o parte din fracţiunea ţărănească, cele 11 condiţiuni anexate la actul unirii au menţionat unitatea în rândurile fracţiunii majoritare moldoveneşti şi a susţinătorilor lor. Pe când unirea din 27 noiembrie 1918, fără condiţiuni, a provocat mari animozităţi şi mulţi dintre cei care au votat unirea cu condiţiuni au rupt rândurile şi au trecut de partea opoziţiei.
Astăzi putem evoca diverse motivări, dar dintre cele mai importante sunt: dorinţa de a nu părăsi terenul unei administrări deja formate în favoarea alteia, pe care mulţi o considerau devansată, anumite particularităţi erau o garanţie pentru populaţia minoritară că drepturile lor nu vor fi lezate, ba chiar mai mult, ştiind că ei erau favorizaţi de regimul ţarist situaţia era aceeaşi şi pe viitor în cazul autonomiei preconizate.
Slaba conştientizare a rădăcinilor româneşti îi făceau pe mulţi deputaţi să şovăie în planul naţional. Propaganda ţaristă, care prin şcoală şi prin presă formase o opinie negativă faţă de România şi o menţinea cu perseverenţă, a avut efect. Marea majoritate a deputaţilor erau oameni de bună credinţă, dar cu puţină carte. Cele două sau patru clase parohiale nu puteau înlocui studiile pe care le aveau, spre exemplu, deputaţii Consiliului Naţional al Bucovinei, care în mare parte aveau studii superioare şi, chiar, titlul de doctor. De aceea procesul de unire a Bucovinei cu România s-a desfăşurat aproape fulgerător şi cu o unanimitate perfectă.
Acelaşi lucru se referă şi la momentul unirii Transilvaniei şi Banatului cu România.
Regimul austro-ungar a dat mai multă libertate românilor de acolo, unii dintre ei aveau experienţa parlamentară de la Viena şi Budapesta, întocmai ca şi bucovinenii. Pentru o mişcare politică experienţa parlamentară era o moştenire serioasă. Astfel se şi explică factorul bunei organizări a strângerii de semnături în favoarea Marii Adunări de la Alba Iulia, de înaintare de delegaţi cu confirmări notariale, şi însuşi actul adoptat de Marea Adunare are autentificarea unui notar. Deci fiecare pas s-a făcut conform unor legi unanim acceptate de toată lumea.
Basarabenii n-au avut partide politice proprii, ci doar reprezentanţi în partidele mari din Rusia. Vocea lor era acoperită de politica centrului, care-şi punea scopuri mari: răsturnarea monarhiei, ori îmbunătăţirea monarhiei şi a constituţiei, dar nici un partid politic nu-şi punea sarcina destrămării Rusiei şi revenirii teritoriilor ocupate la formulele lor statale de odinioară. Adică: eliberarea Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Basarabiei, Ucrainei, Bielirusiei, Georgiei etc.
Bolşevicii au speculat perfect această slăbiciune a partidelor istorice ruse. Cum a apărut dorinţa de aşi recăpăta independenţa ei au şi lansat principiul autodeterminării popoarelor care a însemnat pentru ei o creditare de încredere din partea minorităţilor naţionale care într-o Rusie formată doar din minorităţi a fost decisivă.
Cât de bine evitau aceste teme partidele politice, îndeosebi temele eliberării naţionale se poate vedea pe exemplul celor care s-au eliberat. Societăţile naţionale s-au scindat sub povara problemelor sociale şi dorinţa de a înfăptui o revoluţie socială.
Letonia lupta pentru libertate, iar V. Lenin avea la Kremlin garda cea mai devotată formată din puşcaşii letoni.
Acest exemplu mărturiseşte clar că situaţia societăţii ruse în anii 1917-1918 era cu mult mai complicată decât în ţările Europei Centrale.
În Sfatul Ţării era un singur deputat care a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei. Dar experienţa lui parlamentară nu era de nici un folos, fiindcă Duma de Stat era un fel de parlament decorativ, cu un fel de existenţă consultativă. Deciziile mari se luau la nivel de guvern, apoi le aproba sau nu împăratul.
Cu toate acestea remarcăm că fiecare pas al Sfatului Ţării a fost racordat la legile existente atunci, iar structura mare a parlamentului basarabean cu multiple comisii avea şi rolul de a şcolariza deputaţii, de a concentra eforturile lor pe anumite direcţii.
Posibilitatea de aşi exprima nestingherit opinia făcea ca majoritatea deputaţilor să fie activi, să gândească colectiv, şi în rezultat deciziile luate erau rodul unei munci serioase. Dictarea deciziilor din afară nu era admisă. Totul se obţinea prin confruntarea de idei. Evident că, dacă ar fi fost înalt gradul de şcolarizare, dacă marea majoritate a deputaţilor ar fi avut studii superioare şi titlu ştiinţific, calitatea deciziilor ar fi fost alta, viteza de trecere a lor prin comisii şi şedinţe plenare ar fi fost alta şi, desigur, nu ar fi apărut necesitatea de a împărţi procesul de Unire, la Chişinău, în două etape: 27 martie 1918 – 27 noiembrie 1918.
Prima a fost la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România în care erau formulate 11 condiţiuni şi etapa a doua, când la 27 noiembrie 1918 s-a votat Unirea fără condiţiuni. Trebuie să înţelegem că acest proces de reintegrare nu era o paradă a unor patrioţi care făceau ce le trăsnea prin cap, era o luptă acerbă de schimbare a mentalităţii imperiale, de mişcare a unor straturi care odinioară nu fuseseră implicate în mişcările politice. Şi trebuie de menţionat că experienţa revoluţionară a anilor 1917—1918 a avut o influenţă benefică asupra întregii vieţi politice româneşti.
Şi totuşi victoria obţinută în 1918 nu poate fi pusă ca o coroană de lauri doar pe umerii oamenilor politici. Ea este Victoria unei Generaţii care va rămâne în analele secolului XX ca GENERAŢIA UNIRII.
1 decembrie 1918 şi Alba-Iulia au însemnat şi vor însemna în istoria românilor momentul ideal de organizare a statului românesc, indiferent de conjuncturile politice. Chiar dacă hărţile, istoriile şi enciclopediile de moment, tratează un pic altfel formarea României Mari, inimile adevăraţilor români au forma hărţii României stabilită prin actul Unirii de la Alba-Iulia. Şi acesta este poate cel mai mare miracol.
vrăjmaşi cât frunză şi iarbă,
la spatele nostru şi înăuntrul Ţării noastre,
dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru.
Acesta este NEUNIREA.
Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman
şi noi vom birui totul.
Pan Halippa:
(Din cuvântul rostit la Congresul Ostaşilor Moldoveni - 20 octombrie 1917)
Dacă în Transilvania şi în Bucovina trăia gândul, că odată şi odată ele se vor uni cu România, trebuie să recunoaştem că aproape nimeni nu credea în învierea Basarabiei, care era socotită pentru vecie pierdută în braţele colosului de la răsărit. Cei o sută şi mai bine de ani de apăsare rusească se părea că stinseseră acolo orice urmă de conştiinţă românească, fără vreo nădejde de întremare.
Şi totuşi în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului; Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional, iar ţara clasică a iredentismului daco-roman, Transilvania, fu sortită să fie cea din urmă la ospăţul cel mare al bucuriei.
Onisifor Ghibu
Oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire de la 1918, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi ale istoriei, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.
Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supraveţuirii.
Armatele germane au redus dimensiunea ţării la o bună parte din teritoriul Moldovei de odinioară, prefăcând Iaşul în capitală temporară. Emisarii regali, printre care, la acel moment foarte activ s-a dovedit a fi poetul Octavian Goga, căutau insistent un loc în Rusia, unde s-ar putea refugia Casa Regală în cazul când armata germană ar fi ocupat şi Moldova. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu regele României şi suita sa dacă ar fi nimerit în cazanul revoluţiei ruse…
Frontul Român începuse să dea fisuri grave în urma revoluţiei din februarie, în urma anarhizării treptate a armatelor ruse, fenomen care culmina cu dezertarea în masă a unităţilor militare. Şi aici e cazul să remarcăm alt miracol, refacerea armatei române, care în 1916 suferise o criză, cum mai rar se întâlneşte în istorie. Dar cu ajutorul aliaţilor şi a eroismului ostăşesc, în scurtă vreme oştirile au compensat uriaşele pierderi, răsturnând cumpăna războiului la Mărăşeşti, Mărăşti şi pe râul Oituz. Deci este firesc ca miracolul renaşterii să-l legăm direct de renaşterea armatei române, care a reuşit treptat să acopere golurile create de dezertarea unităţilor ruseşti.
Nici până astăzi nimeni nu poate explica de ce Chişinăul şi de ce anume Basarabia a dat tonul nesperatului act de unire. Cauze sunt multiple şi explicaţii există nu mai puţine, dar sunt momente peste care trecem prea uşor fără să subliniem nişte accente principiale.
Basarabia în 1917 intrase conştient în revoluţie şi, dacă la început lupta era antimonarhică, apoi începând cu luna aprilie accentul s-a schimbat radical spre o mişcare conştientă de eliberare naţională. Orice revoluţie înseamnă, în primul rând, o eliberare de dogme şi convenţii. De aceea emisarii basarabeni cereau guvernului român aflat la Iaşi să unească Basarabia, fiindcă ei nu mai aveau frică de colosul imperial, nu mai aveau teamă de frontierele arbitrare. În sufletul lor deja se degajase acel fior de adevărată libertate. Insistenţa cu care erau refuzate ofertele lor tăgăduieşte faptul că demnitarii de atunci, inclusiv conducerea militară, percepea în profunzime evoluţia evenimentelor care se produc.
Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat. Unul dintre magicienii care a reuşit să facă combinaţia de racordare a intereselor politice, naţionale, sociale la un singur ideal a fost Constantin Stere.
Mulţi participanţi la aceste evenimente, ulterior au încercat să-şi asume lor toată gloria pentru cele produse în martie 1918. Aşa, spre exemplu, ex-prim-ministrul Alexandru Marghiloman în memoriile sale afirma că, de fapt, unirea s-a făcut la Bucureşti, la Chişinău au fost făcute doar formele. Şi asemenea mostre de judecare simplistă a unor fenomene complexe găsim şi în alte cărţi. Datoria noastă este să punem în valoare adevăratele mobile şi resorturi ale fenomenului unificator, care se pare că în această parte a Europei pare să aibă o frecvenţă tot mai mare. De la Mihai Viteazul de la 1600, la 1859, la 1918 ş.a.m.d.
Istoricul Alexandru Boldur în studiul Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor.1918-1928 (Chişinău, 1928) conturează trei teze diferite care au avut susţinători şi care şi-au găsit argumentarea respectivă în literatura de specialitate: „…Unii spun: rolul principal în Unire îl jucau factorii din Regat, adică armata şi acei oameni care reprezentau Regatul, în special Stere, Marghiloman ş.a. Alţii spun: însemnătatea primordială o avea propaganda, pe care o duceau ardelenii. Stere, reprezentantul Regatului, accelerând procesul normal, numai l-a denaturat. În fine, alţii cred, că Unirea se datoreşte mai întâi de toate basarabenilor. Prima părere este reprezentată de Cazacu(dr.Petre Cazacu—Iu.C.).”
Aceiaşi părere este susţinută şi de toţi adversarii Unirii, adăogând, ce-i drept, multe nuanţări negative şi de la ei, şi mai ales modificând înţelesul primordial pe care-şi construieşte argumentarea fostul director general al Directoratului Republicii Democratice Moldoveneşti P.Cazacu .
A doua părere este apărată de ardeleanul Onisifor Ghibu, participant nemijlocit la evenimentele unirii în sectorul cel mai greu –Basarabia. Şi, în fine, a treia părere o găsim elucidată în cărţile istoricului bucovinean Ion I.Nistor, participant şi el la evenimentele ce s-au petrecut mai întâi la Chişinău, apoi la Cernăuţi. Dar calitatea de martor ocular nu este şi argumentul forte că deţii poziţia cea mai obiectivă. De aceia e bine să examinăm opiniile unui analist imparţial, care în situaţia noastră, este istoricul Alexandru Boldur şi cităm din studiul menţionat anterior:
„…D.(P.)Cazacu în cartea sa Moldova dintre Prut şi Nistru apără punctul de vedere că rolul hotărâtor este jucat de armata română şi calităţile personale ale lui Stere(vezi pag. 264,316-317). În mod foarte hotărât a declarat dânsul aceasta la banchetul din 29 martie 1918, unde a spus: „ Unica revoluţie ce s-a ţinut în Basarabia a fost Unirea. A fost un act revoluţionar, dar naţional. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt: dl.Stere şi armata română(//Sfatul Ţării, 1918, din 3 aprilie). Şi ca un corolar arată nehotărârea basarabenilor, „ atitudinea îndoielnică a unor elemente faţă de intrarea armatei române”, tendinţa de a crea o republică neatârnată etc.(Moldova dintre Prut şi Nistru, pag.272, 273, ş.a.)
Dacă la Cazacu ideea de prevalare a factorilor regăţeni asupra celorlalţi se toceşte prin însăşi expunerea mersului evenimentelor acelui timp, în schimb la adversarii Unirii această idee se ascute până la limită. După părerea lor, (Miliukow şi autorii din lagărul stâng), Basarabia a fost cucerită, anexată şi totul ce se petrecea în Sfatul Ţării ar fi fost numai o comedie şi trădare.
Onisifor Ghibu apără ideea că însemnătatea principală în evenimentele Basarabiei o avea propaganda ofiţerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev. Acest element el denumeşte „ motorul principal şi hotărâtor al evenimentelor din viaţa Basarabiei(Onisifor Ghibu.De la Basarabia rusească la Basarabia Românească.—Cluj, 1926). Basarabenii de la Kiev s-au pus repede pe punctul de vedere naţional, pur românesc. „Dacă în Basarabia – continue dânsul – n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-avu norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale…Şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor „ basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea d-lui Inculeţ”. Dar totuşi mai la vale dânsul recunoaşte, că însuşi înfiinţarea Sfatului Ţării purta caracterul naţional şi chiar românesc. Sufletul Basarabiei se îndrepta spre marea idee naţională datorită „înţelepciunii şi patriotismului armatei române pe de o parte, iar pe de alta a unirii sfinte plămădite în jurul României Nouă”. Mersul de mai departe al evenimentelor dânsul îl redă în modul următor: în ziua de 5 martie regele a primit demisia guvernului Averescu. Stere a crezut că e momentul favorabil „pentru a ruga puterile centrale să se milostivească a întări ele drapelul românesc pe zidurile Chişinăului”. Puterile centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului şi a Dobrogei să-şi anexeze „sub o formă convenabilă şi localnicilor” Basarabia. Restul era făcut de Stere. „Ajutat de marea putere de persuasiune pe care o posedă, izbuti în timp de două zile să determine pe deputaţii moldoveni ai Sfatului Ţării să voteze Unirea. Autorul personal crede, că Unirea a fost „forţată”. Ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc unirea Ardealului şi a Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului -sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Atunci şi Unirea ar fi fost votată în unanimitate, şi nu cu 2/3 din voturi, după cum a avut loc la 27 martie 1918(Onisifor Ghibu.Cum s-a făcut Unirea Basarabiei.—Sibiu, 1925).”
Şi în fine, cea de a trei teză este expusă de un istoric doct, care are la activ o Istoria Basarabiei, opus care în 1924 era deja la a patra ediţie.
Părerea lui Ion I. Nistor este următoarea. „De formă Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Unica cale de a rezolva problema era numai Unirea. „Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat…La privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi şi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi în deosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce în sânul patriei-mame.(Nistor, Ion.Istoria Basarabiei.—Cernăuţi, 1923). Despre rolul lui Stere nu este nici un cuvânt.”
Toate aceste idei, care se completează şi se contrazic, converg spre un singur numitor comun. Marele rol în înfăptuirea Unirii la jucat o generaţie întreagă, care şi-a asumat toate responsabilităţile pentru acest pas fundamental în destinul României şi al provinciilor înstrăinate; generaţie care a lipsit la apelul istoriei la începutul anilor ‘90 ai secolului XX, când conjunctura istorică, politică, diplomatică a fost extrem de favorabilă pentru repararea marilor nedreptăţi comise împotriva Basarabiei şi Bucovinei de Nord de Colosul Roşu din Est..
Revenind la perioada Unirii din 1918, suntem obligaţi să fim obiectivi şi să spunem lucrurilor pe nume. Catalizatorul principal al acelor fundamentale evenimente a fost C.Stere, care era conştient de apropierea unor faze istorice propice pentru întregirea ţării. Anticiparea evenimentelor dovedeşte că marele om politic basarabean era conştient de evoluţia dramatică a evenimentelor.
Argumentarea necesităţii de Unire a românilor într-un stat naţional C.Stere o expune consecvent şi curajos, chiar în ziua de 27 marie 1918, în şedinţa care urma să voteze Unirea. Trecutul lui revoluţionar, deportarea, ocna, puşcăriile ţariste, drumul lung al pătimirilor îi acordau un drept moral prioritar să judece traectoria istorică a Basarabiei:
„Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia, şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea Statul Român, dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea unirii?
Domnilor, se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiar la dreptul de viaţă, fiindcă fără a avea acces la mare, România nu poate trăi. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor Guvernul Român, devenind trădătorul întregului trecut al poporului românesc, ar renunţa la aceasta. Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod inevitabil la aceea, că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa unei necesităţi crude: să fie ruptă în bucăţi de către vecini.
Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice, nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care-i dictează să-şi găsească ieşire la mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru sau bazându-se pe alte elemente ale societăţii, anume acele elemente, care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singuri dreptul de a vorbi în numele ei. Şi dacă unirea s-ar face sub auspiciile elementelor doborâte de noi, la ce ar duce aceasta?
Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă ar fi zadarnice.
Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toată groaza trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare un pretext oarecare, o oarecare creaţiune logică să justifice această răspundere?
Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre!”.
Această alocuţiune C.Stere a rostit-o în limba rusă, ca minoritarii să n-aibă dubii că n-au înţeles corect ceva din cele expuse. Indirect factorul lingvistic a fost utilizat ca un argument suplimentar al unei poziţii bine chibzuite şi echilibrate, care nu mai lasă loc pentru echivoc. Partea a doua a cuvântării sale el a rostit-o în româneşte, pe înţelesul clar al consângenilor:
“Unul din reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că, dacă se va face unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu această ţară sunt atât de slabe şi şubrede, poate să aibă acelaşi mod de judecată, ca şi populaţia băştinaşă?
Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.
Un veac fără sfârşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale.
Şi acuma, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale, cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiunile acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta, că mâine voi veţi putea avea această posibilitate.
“Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lumineze”.
După o sută de ani putea fi redresată o greşeală istorică şi acestei generaţii îi revenise greaua misiune s-o facă.
Procesele verbale stenografiate fixează obiectiv o realitate dintr-o şedinţă, dar adevăratele trăiri şi emoţii nu ating pana stenografistelor şedinţei, pe când noi dorim să cunoaştem reacţia firească a unui om din sală, a unui personaj din mulţime căruia, în rând cu alţii, se adresa profesorul ieşean.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a lui Constantin Stere, ţăranul Ion Codreanu, prietenul şi pământeanul lui de la Soroca, peste aproape douăzeci de ani îşi amintea, mărturisindu-i avocatului şi publicistului R.Marent, impresiile sale. Acesta la rândul său le-a dat publicităţii: „Nu-l văzusem pe Stere din primăvara anului 1906, când iată evenimentele anului 1918 mă aduc la Chişinău, fiind ales deputat în Sfatul Ţării. După cum se ştie, Stere a ţinut, înainte de săvârşirea unirii, numeroase cuvântări, care au făcut asupra tuturor luptătorilor o impresie profundă. Erau două partide în joc. Unul “Blocul Moldovenesc” care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: “Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din “Fracţia Ţărănească” şi să-i alipească la “Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribui la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata Română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi mărturii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere.
…Şedeam într-un colţ şi ascultam cu evlavie, cum Stere, vorbea şi cum argumenta pentru reuşita votului, iar, după ce şi-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut şi, întinzându-mi mâna, m-a întrebat, ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte şi anume: - “Bine, bine”.
Răposatul mi-a răspuns, la rândul său: - “Ştiu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră; cu alte cuvinte, refrenul”.
I-am răspuns din nou: Am să vă spun altă dată şi refrenul.
Mulţi ani după această întâmplare, Stere, aducându-şi aminte de această scurtă convorbire, mă tachina, întrebându-mă “refrenul”.
Am luat parte la toate şedinţele Sfatului Ţării în care s-a votat reforma agrară atât de necesară şi de dorită pentru ţărănimea basarabeană. Am putut să cunosc, şi cu acest prilej, şi alte însuşiri pe care le avea Stere, nu numai acelea de orator, de mare omenie şi l-am admirat şi mai mult şi l-am respectat pentru felul lui de a fi, admiraţie pe care i-am păstrat-o şi o păstrez cu sfinţenie, înainte. ”
(R.Marent Cu moş Ion Codrenu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere.// Viaţa Basarabiei. , 1939.- Nr. 4)
Lecţia basarbeană mai are şi o altă semnificaţie. La Chişinău erau concentraţi foarte mulţi intelectuali :bucovineni, bănăţeni, regăţeni, macedoneni
şi transilvăneni. Istorici, publicişti, profesori, ei au fost acea curea de transmisie care a înlesnit exportarea şi exploatarea experienţei unificatoare basa-
rabene şi la ei momentul ruperii de la imperiul austro-ungar s-a produs
cu mult mai uşor, dat fiind solul naţional mai prielnic şi conştiinţa naţională mai puţin infectată de virusul imperial.
Unirea Basarabiei cu România a început odată cu formarea biroului de înfiinţare a Sfatului Ţării. Adică odată cu ideea de a forma un legislativ propriu, care ar dirija procesele revoluţionare din provincie şi care le-ar canaliza treptat de pe un făgaş strict social pe unul naţional şi apoi social.
Începând cu 21 noiembrie 1917 fiecare pas al Sfatului Ţării a fost îndreptat în această direcţie, deşi opoziţia cerea o apropiere de oricare altă faţă, de alt partener, dar numai nu de România.
Data 27 martie 1918 a fost pasul cel mai important în procesul unirii, dar nu şi definitiv. Dacă acest proces a fost sabotat de fracţiunea minorităţilor şi o parte din fracţiunea ţărănească, cele 11 condiţiuni anexate la actul unirii au menţionat unitatea în rândurile fracţiunii majoritare moldoveneşti şi a susţinătorilor lor. Pe când unirea din 27 noiembrie 1918, fără condiţiuni, a provocat mari animozităţi şi mulţi dintre cei care au votat unirea cu condiţiuni au rupt rândurile şi au trecut de partea opoziţiei.
Astăzi putem evoca diverse motivări, dar dintre cele mai importante sunt: dorinţa de a nu părăsi terenul unei administrări deja formate în favoarea alteia, pe care mulţi o considerau devansată, anumite particularităţi erau o garanţie pentru populaţia minoritară că drepturile lor nu vor fi lezate, ba chiar mai mult, ştiind că ei erau favorizaţi de regimul ţarist situaţia era aceeaşi şi pe viitor în cazul autonomiei preconizate.
Slaba conştientizare a rădăcinilor româneşti îi făceau pe mulţi deputaţi să şovăie în planul naţional. Propaganda ţaristă, care prin şcoală şi prin presă formase o opinie negativă faţă de România şi o menţinea cu perseverenţă, a avut efect. Marea majoritate a deputaţilor erau oameni de bună credinţă, dar cu puţină carte. Cele două sau patru clase parohiale nu puteau înlocui studiile pe care le aveau, spre exemplu, deputaţii Consiliului Naţional al Bucovinei, care în mare parte aveau studii superioare şi, chiar, titlul de doctor. De aceea procesul de unire a Bucovinei cu România s-a desfăşurat aproape fulgerător şi cu o unanimitate perfectă.
Acelaşi lucru se referă şi la momentul unirii Transilvaniei şi Banatului cu România.
Regimul austro-ungar a dat mai multă libertate românilor de acolo, unii dintre ei aveau experienţa parlamentară de la Viena şi Budapesta, întocmai ca şi bucovinenii. Pentru o mişcare politică experienţa parlamentară era o moştenire serioasă. Astfel se şi explică factorul bunei organizări a strângerii de semnături în favoarea Marii Adunări de la Alba Iulia, de înaintare de delegaţi cu confirmări notariale, şi însuşi actul adoptat de Marea Adunare are autentificarea unui notar. Deci fiecare pas s-a făcut conform unor legi unanim acceptate de toată lumea.
Basarabenii n-au avut partide politice proprii, ci doar reprezentanţi în partidele mari din Rusia. Vocea lor era acoperită de politica centrului, care-şi punea scopuri mari: răsturnarea monarhiei, ori îmbunătăţirea monarhiei şi a constituţiei, dar nici un partid politic nu-şi punea sarcina destrămării Rusiei şi revenirii teritoriilor ocupate la formulele lor statale de odinioară. Adică: eliberarea Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Basarabiei, Ucrainei, Bielirusiei, Georgiei etc.
Bolşevicii au speculat perfect această slăbiciune a partidelor istorice ruse. Cum a apărut dorinţa de aşi recăpăta independenţa ei au şi lansat principiul autodeterminării popoarelor care a însemnat pentru ei o creditare de încredere din partea minorităţilor naţionale care într-o Rusie formată doar din minorităţi a fost decisivă.
Cât de bine evitau aceste teme partidele politice, îndeosebi temele eliberării naţionale se poate vedea pe exemplul celor care s-au eliberat. Societăţile naţionale s-au scindat sub povara problemelor sociale şi dorinţa de a înfăptui o revoluţie socială.
Letonia lupta pentru libertate, iar V. Lenin avea la Kremlin garda cea mai devotată formată din puşcaşii letoni.
Acest exemplu mărturiseşte clar că situaţia societăţii ruse în anii 1917-1918 era cu mult mai complicată decât în ţările Europei Centrale.
În Sfatul Ţării era un singur deputat care a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei. Dar experienţa lui parlamentară nu era de nici un folos, fiindcă Duma de Stat era un fel de parlament decorativ, cu un fel de existenţă consultativă. Deciziile mari se luau la nivel de guvern, apoi le aproba sau nu împăratul.
Cu toate acestea remarcăm că fiecare pas al Sfatului Ţării a fost racordat la legile existente atunci, iar structura mare a parlamentului basarabean cu multiple comisii avea şi rolul de a şcolariza deputaţii, de a concentra eforturile lor pe anumite direcţii.
Posibilitatea de aşi exprima nestingherit opinia făcea ca majoritatea deputaţilor să fie activi, să gândească colectiv, şi în rezultat deciziile luate erau rodul unei munci serioase. Dictarea deciziilor din afară nu era admisă. Totul se obţinea prin confruntarea de idei. Evident că, dacă ar fi fost înalt gradul de şcolarizare, dacă marea majoritate a deputaţilor ar fi avut studii superioare şi titlu ştiinţific, calitatea deciziilor ar fi fost alta, viteza de trecere a lor prin comisii şi şedinţe plenare ar fi fost alta şi, desigur, nu ar fi apărut necesitatea de a împărţi procesul de Unire, la Chişinău, în două etape: 27 martie 1918 – 27 noiembrie 1918.
Prima a fost la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România în care erau formulate 11 condiţiuni şi etapa a doua, când la 27 noiembrie 1918 s-a votat Unirea fără condiţiuni. Trebuie să înţelegem că acest proces de reintegrare nu era o paradă a unor patrioţi care făceau ce le trăsnea prin cap, era o luptă acerbă de schimbare a mentalităţii imperiale, de mişcare a unor straturi care odinioară nu fuseseră implicate în mişcările politice. Şi trebuie de menţionat că experienţa revoluţionară a anilor 1917—1918 a avut o influenţă benefică asupra întregii vieţi politice româneşti.
Şi totuşi victoria obţinută în 1918 nu poate fi pusă ca o coroană de lauri doar pe umerii oamenilor politici. Ea este Victoria unei Generaţii care va rămâne în analele secolului XX ca GENERAŢIA UNIRII.
1 decembrie 1918 şi Alba-Iulia au însemnat şi vor însemna în istoria românilor momentul ideal de organizare a statului românesc, indiferent de conjuncturile politice. Chiar dacă hărţile, istoriile şi enciclopediile de moment, tratează un pic altfel formarea României Mari, inimile adevăraţilor români au forma hărţii României stabilită prin actul Unirii de la Alba-Iulia. Şi acesta este poate cel mai mare miracol.