Între podul de flori, Rusia şi UE
Prima impresie despre Republica Moldova, pentru un călător român, este cea oferită de avionul Moldova Air de pe ruta Bucureşti-Chişinău. Te-ai fi aşteptat la un număr considerabil de călători dinspre capitala românească spre cea a unui stat vecin în care româna este încă limbă majoritară. Nimic din toate astea: avionul este neverosimil de mic, încît pasagerii se întreabă, la vederea lui, mai în glumă, mai în serios, dacă vor avea loc în interior.
Stewardesa este atît de aproape de călători că se poate închega, ca nicăieri pe alte rute aeriene, o conversaţie. Parcă am sta în aceeaşi odaie. Primii care încearcă să intre în vorbă cu atrăgătoarea moldoveancă, încîntaţi de apropierea ei, sînt cei trei olandezi înarmaţi cu aparate de fotografiat care stau pe locurile din faţă. Un lucru curios, pentru ei, este avionul în sine: îl studiază cu atenţie, ca şi cînd ar face o incursiune în istoria îndepărtată a aviaţiei. Cum aveam să aflu mai tîrziu, legăturile dintre românii de aici şi cei de acolo sînt departe de a fi prea strînse, inclusiv în zona afacerilor şi a turismului.
Studenţii moldoveni care vin în România cu burse preferă călătoria cu trenul, care este mai ieftină, şi, în afară de ei, nu există prea multe „poduri de flori“ concrete. Patriotismul înflăcărat cu care unii români abordează încă problema basarabeană este contrazis de fapte la tot pasul: prezenţa rusească este mai accentuată decît cea românească în toate domeniile, de la mass-media (posturi de televiziune, publicaţii) la business şi evenimente culturale.
Un Chişinău paradoxal
La Chişinău, rusofonii formează aproape jumătate din populaţie – românii sînt net majoritari mai ales la ţară. Ai adesea senzaţia că te afli într-o urbe rusească, mai ales cînd faci o incursiune prin centrul oraşului. În primul „magazin universal“ în care intru – Unic – există şi o librărie. Cu excepţia cîtorva titluri de cărţi pentru copii, toate volumele sînt în ruseşte. Nu că ar fi ceva rău în asta, cîtă vreme vorbim despre a doua comunitate, numeric, a Moldovei: numai că, este limpede, piaţa rusească e mult mai doritoare să pătrundă peste Prut. Iar piaţa decide, într-o măsură importantă, jocurile. Informaţia ajunge în Moldova în primul rînd pe filieră rusească, începînd cu mass-media. Atunci cînd librăriile sînt totuşi preponderent româneşti, la loc de cinste se află volume despre statalitatea şi suveranitatea Republicii Moldova sau Dicţionarul „moldovenesc-românesc“ al lui Stati.
Însă adevăratul şoc a venit cînd am văzut un exemplar din ziarul puterii, Moldova Suverană: o senzaţie de déjà-vu amintind de presa românească pro-Iliescu de la începutul anilor ’90, chiar mai agresivă, pe alocuri. O publicaţie care parcă ţinteşte să fie propria parodie. Preşedintele Voronin face vizite prin ţară şi are puterea şi voinţa să schimbe lucrurile spre bine. Un editorial despre moldovenii care susţin cu abnegaţie Partidul Comuniştilor pentru că „sînt structural oameni de stînga“. Toată această propagandă se desfăşoară pe fondul prezenţei firmelor occidentale în centrul capitalei moldovene sau al înfăţişării occidentale a tinerilor şi adolescenţilor, români şi rusofoni deopotrivă. Nimic ciudat, însă: cum avea să spună un basarabean, e un partid care-şi spune pe faţă „al comuniştilor“ ce ştie, cînd este cazul, să arate şi o faţadă creştină, bisericoasă, şi una capitalistă. Bineînţeles, totul se opreşte la aparenţă: aceeaşi putere se pricepe să refuze licenţa unui post de televiziune sau de radio cînd se arată potenţial periculos pentru conducere sau să-l toace mărunt, de cîte ori are prilejul, pe primarul liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Însă – spun moldovenii – la fel de dificilă se arată opţiunea politică pentru opoziţie, în perspectiva alegerilor din primăvara anului viitor: o opoziţie care, din cauza conflictelor interne fără sfîrşit, face involuntar jocurile partidului lui Voronin.
ONG-ist în Basarabia
Cam acesta este contextul în care s-a desfăşurat conferinţa „Societatea civilă şi evaluarea procesului de integrare europeană în România şi Republica Moldova“, organizată de Fundaţia Soros de la Bucureşti şi Chişinău, care a plecat de la ideea întîlnirii între organizaţiile societăţii civile din cele două ţări de limbă română. Trebuie spus că, în ciuda împrejurărilor potrivnice, există totuşi structuri ale societăţii civile dincolo de Prut, cu oameni cu atît mai hotărîţi şi bătăioşi, cu cît li se pun beţe în roate sau sînt priviţi chiorîş la tot pasul (cu caracterizări de genul „aceşti aşa-numiţi experţi, cărora nu le-a cerut nimeni să fie experţi“). În ultima vreme, comuniştii moldoveni vorbesc tot mai des despre integrarea europeană ca despre un obiectiv, după ce, acum cîtva timp, erau cei care se opuneau cel mai abitir unei astfel de idei. Poate şi pentru că nu mai au prea multe opţiuni la îndemînă: cu o economie pe butuci, cîteva sute de mii dintre cei trei milioane de moldoveni lucrează în străinătate şi trimit bani în ţară. Unii muncesc în Occident, alţii în Rusia. O realitate de care te izbeşti la tot pasul: printre altele, prin atotprezenţa cunoscutelor reclame Western Union cu tatăl care trimite familiei rămase acasă, pe lîngă bani, şi un zîmbet.
Cîtă sinceritate există în astfel de declaraţii oficiale? Igor Boţan, de la Asociaţia pentru Democraţie Participativă ADEPT, care a monitorizat desfăşurarea procesului electoral în Moldova, crede că guvernanţii ar fi dispuşi să facă eforturi în vederea apropierii de UE, dar numai dacă acest lucru, în perspectivă, nu le-ar ameninţa rămînerea la putere. De altfel, o întrebare-dilemă a revenit cu insistenţă printre basarabenii de la conferinţă: în ce măsură poate fi asistată puterea – presupunînd că eforturile ei sînt reale – fără ca ong-urile să păşească pe calea compromisului? Atitudine de cîine de pază sau colaborare? Din păcate, concluzia ar fi că, la nivel guvernamental, nu există suficientă transparenţă pentru o colaborare fără asperităţi. Experienţa românească în domeniu oferă unele aspecte surprinzătoare. Unul dintre ele a fost menţionat de Diana-Olivia Hatneanu, de la APADOR-CH România: faptul că politicienii români au dovedit un comportament mult mai european cîtă vreme a existat presiunea rapoartelor anuale de monitorizare ale Comisiei Europene, înainte de integrare. După acest moment însă, au început să-şi dea arama pe faţă, inclusiv prin anumite proiecte legislative care, în literă şi spirit, numai europene nu pot fi numite. Un „model românesc“ care n-ar trebui să fie sursă de inspiraţie.
În orice caz, chiar şi atunci cînd îmbină populismul cu lozinci despre o posibilă integrare europeană, guvernanţii de la Chişinău se dezic pe cît posibil de orice colaborare cu România. Propaganda are încă accente furibunde şi ridicole, de tipul pericolului unei Românii burghezo-fasciste. E şi aceasta o măsură de evaluare a sincerităţii demersului european al comuniştilor de la Chişinău.
Tinerii moldoveni
Un procent destul de redus din populaţia Moldovei se informează prin intermediul presei scrise. Ziarele de opoziţie, ca Timpul sau Jurnalul de Chişinău, sînt citite mai ales la oraş – dar şi aici într-o măsură prea puţin importantă pentru a determina un curent de opinie. În ceea ce priveşte posturile de televiziune, ai de ales între cele cîteva moldoveneşti – pro-guvernamentale – şi cele de divertisment, ruseşti. Tudor Darie – prezent la conferinţă – este unul dintre tinerii care au început, în 2005, Unimedia.md, care se caracterizează, pe pagina de prezentare, drept „platformă multimedia de informare în timp real, cu cele mai tari ştiri, obţinute din surse credibile şi verificabile“. Materialele jurnalistice sînt difuzate în format text, audio, video şi foto. Aşadar, un Hotnews basarabean, care conţine un flux continuu de informaţii din realitatea moldovenească şi internaţională, plus editoriale şi bloguri. Tudor se numără printre cei care n-au aşteptat să se schimbe vremurile sau politica şi a început proiectul Unimedia plecînd de la o constatare: în jur de 22% din populaţia moldovenească are acces la Internet, tinerii fiind primii care utilizează, pentru informare, spaţiul virtual. În scurtă vreme, site-ul de informaţii a devenit popular; atît de mult, încît justiţia aservită puterii a ajuns să ceară IP-urile forumiştilor care comentau nefavorabil prestaţia guvernamentală. Tineri care îi seamănă, deşi cu alte preocupări, pot fi întîlniţi în multe locuri din Chişinău. Restaurantul-bar Foster’s, din centrul oraşului, ar putea să facă faţă, ca servicii şi atmosferă, unor locuri similare din orice capitală europeană. Sufletul lui este un barman abia ieşit din adolescenţă. Povestea lui: născut în Transnistria, din mamă româncă basarabeancă şi tată ucrainean, în plus, a petrecut un an în Statele Unite – de aici engleza lui fluentă şi dorinţa să înceapă o discuţie cu turiştii străini. Ce se consideră el, mai întîi? Moldovean – spune. E mîndru şi de moştenirea românească, şi de cea ucraineană. Nu, nu vrea să plece din ţară, poate doar să călătorească, aşa cum a mai făcut-o. Şi-a găsit rostul aici. E optimist: crede că Moldova va fi o ţară UE la un moment dat, chiar în timpul vieţii lui, pentru că nu există altă cale, şi nici un partid nu poate fi atît de iraţional să nu-şi dea seama de asta. Cînd îl asculţi pe el, aproape că nu te mai îndoieşti de acest lucru.
Stewardesa este atît de aproape de călători că se poate închega, ca nicăieri pe alte rute aeriene, o conversaţie. Parcă am sta în aceeaşi odaie. Primii care încearcă să intre în vorbă cu atrăgătoarea moldoveancă, încîntaţi de apropierea ei, sînt cei trei olandezi înarmaţi cu aparate de fotografiat care stau pe locurile din faţă. Un lucru curios, pentru ei, este avionul în sine: îl studiază cu atenţie, ca şi cînd ar face o incursiune în istoria îndepărtată a aviaţiei. Cum aveam să aflu mai tîrziu, legăturile dintre românii de aici şi cei de acolo sînt departe de a fi prea strînse, inclusiv în zona afacerilor şi a turismului.
Studenţii moldoveni care vin în România cu burse preferă călătoria cu trenul, care este mai ieftină, şi, în afară de ei, nu există prea multe „poduri de flori“ concrete. Patriotismul înflăcărat cu care unii români abordează încă problema basarabeană este contrazis de fapte la tot pasul: prezenţa rusească este mai accentuată decît cea românească în toate domeniile, de la mass-media (posturi de televiziune, publicaţii) la business şi evenimente culturale.
Un Chişinău paradoxal
La Chişinău, rusofonii formează aproape jumătate din populaţie – românii sînt net majoritari mai ales la ţară. Ai adesea senzaţia că te afli într-o urbe rusească, mai ales cînd faci o incursiune prin centrul oraşului. În primul „magazin universal“ în care intru – Unic – există şi o librărie. Cu excepţia cîtorva titluri de cărţi pentru copii, toate volumele sînt în ruseşte. Nu că ar fi ceva rău în asta, cîtă vreme vorbim despre a doua comunitate, numeric, a Moldovei: numai că, este limpede, piaţa rusească e mult mai doritoare să pătrundă peste Prut. Iar piaţa decide, într-o măsură importantă, jocurile. Informaţia ajunge în Moldova în primul rînd pe filieră rusească, începînd cu mass-media. Atunci cînd librăriile sînt totuşi preponderent româneşti, la loc de cinste se află volume despre statalitatea şi suveranitatea Republicii Moldova sau Dicţionarul „moldovenesc-românesc“ al lui Stati.
Însă adevăratul şoc a venit cînd am văzut un exemplar din ziarul puterii, Moldova Suverană: o senzaţie de déjà-vu amintind de presa românească pro-Iliescu de la începutul anilor ’90, chiar mai agresivă, pe alocuri. O publicaţie care parcă ţinteşte să fie propria parodie. Preşedintele Voronin face vizite prin ţară şi are puterea şi voinţa să schimbe lucrurile spre bine. Un editorial despre moldovenii care susţin cu abnegaţie Partidul Comuniştilor pentru că „sînt structural oameni de stînga“. Toată această propagandă se desfăşoară pe fondul prezenţei firmelor occidentale în centrul capitalei moldovene sau al înfăţişării occidentale a tinerilor şi adolescenţilor, români şi rusofoni deopotrivă. Nimic ciudat, însă: cum avea să spună un basarabean, e un partid care-şi spune pe faţă „al comuniştilor“ ce ştie, cînd este cazul, să arate şi o faţadă creştină, bisericoasă, şi una capitalistă. Bineînţeles, totul se opreşte la aparenţă: aceeaşi putere se pricepe să refuze licenţa unui post de televiziune sau de radio cînd se arată potenţial periculos pentru conducere sau să-l toace mărunt, de cîte ori are prilejul, pe primarul liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Însă – spun moldovenii – la fel de dificilă se arată opţiunea politică pentru opoziţie, în perspectiva alegerilor din primăvara anului viitor: o opoziţie care, din cauza conflictelor interne fără sfîrşit, face involuntar jocurile partidului lui Voronin.
ONG-ist în Basarabia
Cam acesta este contextul în care s-a desfăşurat conferinţa „Societatea civilă şi evaluarea procesului de integrare europeană în România şi Republica Moldova“, organizată de Fundaţia Soros de la Bucureşti şi Chişinău, care a plecat de la ideea întîlnirii între organizaţiile societăţii civile din cele două ţări de limbă română. Trebuie spus că, în ciuda împrejurărilor potrivnice, există totuşi structuri ale societăţii civile dincolo de Prut, cu oameni cu atît mai hotărîţi şi bătăioşi, cu cît li se pun beţe în roate sau sînt priviţi chiorîş la tot pasul (cu caracterizări de genul „aceşti aşa-numiţi experţi, cărora nu le-a cerut nimeni să fie experţi“). În ultima vreme, comuniştii moldoveni vorbesc tot mai des despre integrarea europeană ca despre un obiectiv, după ce, acum cîtva timp, erau cei care se opuneau cel mai abitir unei astfel de idei. Poate şi pentru că nu mai au prea multe opţiuni la îndemînă: cu o economie pe butuci, cîteva sute de mii dintre cei trei milioane de moldoveni lucrează în străinătate şi trimit bani în ţară. Unii muncesc în Occident, alţii în Rusia. O realitate de care te izbeşti la tot pasul: printre altele, prin atotprezenţa cunoscutelor reclame Western Union cu tatăl care trimite familiei rămase acasă, pe lîngă bani, şi un zîmbet.
Cîtă sinceritate există în astfel de declaraţii oficiale? Igor Boţan, de la Asociaţia pentru Democraţie Participativă ADEPT, care a monitorizat desfăşurarea procesului electoral în Moldova, crede că guvernanţii ar fi dispuşi să facă eforturi în vederea apropierii de UE, dar numai dacă acest lucru, în perspectivă, nu le-ar ameninţa rămînerea la putere. De altfel, o întrebare-dilemă a revenit cu insistenţă printre basarabenii de la conferinţă: în ce măsură poate fi asistată puterea – presupunînd că eforturile ei sînt reale – fără ca ong-urile să păşească pe calea compromisului? Atitudine de cîine de pază sau colaborare? Din păcate, concluzia ar fi că, la nivel guvernamental, nu există suficientă transparenţă pentru o colaborare fără asperităţi. Experienţa românească în domeniu oferă unele aspecte surprinzătoare. Unul dintre ele a fost menţionat de Diana-Olivia Hatneanu, de la APADOR-CH România: faptul că politicienii români au dovedit un comportament mult mai european cîtă vreme a existat presiunea rapoartelor anuale de monitorizare ale Comisiei Europene, înainte de integrare. După acest moment însă, au început să-şi dea arama pe faţă, inclusiv prin anumite proiecte legislative care, în literă şi spirit, numai europene nu pot fi numite. Un „model românesc“ care n-ar trebui să fie sursă de inspiraţie.
În orice caz, chiar şi atunci cînd îmbină populismul cu lozinci despre o posibilă integrare europeană, guvernanţii de la Chişinău se dezic pe cît posibil de orice colaborare cu România. Propaganda are încă accente furibunde şi ridicole, de tipul pericolului unei Românii burghezo-fasciste. E şi aceasta o măsură de evaluare a sincerităţii demersului european al comuniştilor de la Chişinău.
Tinerii moldoveni
Un procent destul de redus din populaţia Moldovei se informează prin intermediul presei scrise. Ziarele de opoziţie, ca Timpul sau Jurnalul de Chişinău, sînt citite mai ales la oraş – dar şi aici într-o măsură prea puţin importantă pentru a determina un curent de opinie. În ceea ce priveşte posturile de televiziune, ai de ales între cele cîteva moldoveneşti – pro-guvernamentale – şi cele de divertisment, ruseşti. Tudor Darie – prezent la conferinţă – este unul dintre tinerii care au început, în 2005, Unimedia.md, care se caracterizează, pe pagina de prezentare, drept „platformă multimedia de informare în timp real, cu cele mai tari ştiri, obţinute din surse credibile şi verificabile“. Materialele jurnalistice sînt difuzate în format text, audio, video şi foto. Aşadar, un Hotnews basarabean, care conţine un flux continuu de informaţii din realitatea moldovenească şi internaţională, plus editoriale şi bloguri. Tudor se numără printre cei care n-au aşteptat să se schimbe vremurile sau politica şi a început proiectul Unimedia plecînd de la o constatare: în jur de 22% din populaţia moldovenească are acces la Internet, tinerii fiind primii care utilizează, pentru informare, spaţiul virtual. În scurtă vreme, site-ul de informaţii a devenit popular; atît de mult, încît justiţia aservită puterii a ajuns să ceară IP-urile forumiştilor care comentau nefavorabil prestaţia guvernamentală. Tineri care îi seamănă, deşi cu alte preocupări, pot fi întîlniţi în multe locuri din Chişinău. Restaurantul-bar Foster’s, din centrul oraşului, ar putea să facă faţă, ca servicii şi atmosferă, unor locuri similare din orice capitală europeană. Sufletul lui este un barman abia ieşit din adolescenţă. Povestea lui: născut în Transnistria, din mamă româncă basarabeancă şi tată ucrainean, în plus, a petrecut un an în Statele Unite – de aici engleza lui fluentă şi dorinţa să înceapă o discuţie cu turiştii străini. Ce se consideră el, mai întîi? Moldovean – spune. E mîndru şi de moştenirea românească, şi de cea ucraineană. Nu, nu vrea să plece din ţară, poate doar să călătorească, aşa cum a mai făcut-o. Şi-a găsit rostul aici. E optimist: crede că Moldova va fi o ţară UE la un moment dat, chiar în timpul vieţii lui, pentru că nu există altă cale, şi nici un partid nu poate fi atît de iraţional să nu-şi dea seama de asta. Cînd îl asculţi pe el, aproape că nu te mai îndoieşti de acest lucru.