Șapte idei greșite despre criza din Ucraina. De Alina Mungiu - Pippidi

1. Rusia invadează Crimeea.

Greșit. Rusia avea deja controlul Crimeei. Nu doar flota Mării Negre din Sevastopol, acum destul de ruginită (să fie clar, marea bază secretă de la Balaklave de submarine nu mai e demult secretă, e muzeu…), nu doar trupele auxiliare flotei (carele blindate care au manevrat cu mare efect zilele astea pe șosele), cît mai ales autoritățile locale, formate toate din ruși și pro-Rusia și milițiile ”cazace” care se antrenează de ani de zile pentru acest moment (probabil finanțate de la Moscova, pline de agenți ai serviciilor secrete, dar și de foști soldați demobilizați, exact ca în Transnistria). Cine se menţinea acolo prin bunăvoința rusească era Ucraina. Acum Rusia dă pe față sprijin material și militar autorităților locale și va interveni numai dacă Ucraina intervine. Cu cine să intervină însă biata Ucraină la o populație care votase toată cu Ianukovici, niște ofițeri antrenați în rusește și cărora nu le e clar cui trebuie să fie loiali și niște răcani care s-ar putea să fie mai naționaliști ucraineni, dar sînt slab pregătiți, demoralizați și s-au ascuns zilele astea după saci de nisip prin cazărmi de mînia populară. Rusia nu o mai fi o mare putere globală, dar, vorba lui Samuel Huntington, e o mare putere regională, iar din Crimeea nu au plecat niciodată.

2. E în joc suveranitatea Ucrainei și controlul asupra Crimeei.

Nu. Sînt pierdute deja. Ucraina, acest fals stat în frontiere create de Stalin nu putea rezista decît cîtă vreme accepta că e un satelit rusesc. Europa nu se va lărgi niciodată în frontierele lui Stalin, dacă ucrainienii vor în Europa vor trebui să conceapă că vor lăsa Rusiei o parte din teritoriu și populație. Crimeea e pentru Rusia ce e Kosovo pentru Serbia, un leagăn național, mii de autocare vin în fiecare an la Hersonissos (azi, o suburbie a Sevastopolului) din Rusia cu turiști (născuți atei) care află că aici s-a născut națiunea rusă în anul 988 cînd s-a botezat Vladimir cel Mare, deschizînd drumul creștinării Rusiei kievene. Țarii au clădit o catedrală a neamului în stil bizantin în secolul XIX care e vîndută drept autentică azi, cînd rușii merg în pelerinaj așa cum sîrbii mergeau la patriarhia din Pecs înainte să piardă Kosovo. Ce vă imaginați că spune patriarhul la Moscova la slujbă zilele astea, cînd există riscul să ajungă toate astea la papistașii occidentali. Crimeea e a lor, asta e.

Ce mai e în joc demnitatea europeană și capacitatea noastră de a apăra în periferia imediată dreptul la democrație și autodeterminare, care include opțiunea pentru Europa a ucrainenilor. E în joc existența însăși a Ucrainei, țară profund divizată.

3. Națiunea ucraineană nu există.

Fals. Pe cît sînt de false frontierele ucrainene, urmarea ingineriilor sovietice, pe atît de adevărat e sentimentul național ucrainean, care a dus la indepedența Ucrainei în 1991 și la emanciparea de săptămîna trecută. Unii istorici pretind că națiunea ucraineană a fost inventată în secolul XIX. Dacă e așa, împarte acest destin cu majoritatea națiunilor europene, după cum spunea Ernest Gellner și am avut onoarea să învăț zece ani pe studenții de la SNSPA în București. Fapt e că atunci cînd am ținut prima mea conferință la Kiev acum patru ani (despre corupție) am fost dusă cu lacrimi în ochi într-un veritabil pelerinaj al renașterii limbii ucrainene. Democrații și naționaliștii sînt unii și aceiași, oamenii care se adunau în coaliția democratică să lucreze cu mine erau aceiași care făcuseră înainte revoluția portocalie și mai înainte emanciparea contra limbii ruse. Mișcarea de stradă din Ucraina e așa puternică pentru că e combinație de naționalism cu civism, e ce era democrația europeană la 1848 și 1914, o luptă pentru autodeterminare.

4. Democrația e integral bună și aduce la suprafață ce e mai bun.

Fals. Cum știm din fosta Iugoslavie și istoria europeană de pînă în 1914, regimurile autoritare suprimă identitățile etnice și țin conflictele sub control. Democrația le scoate la iveală. Putin manipulează alegerile, dar dacă nu l-ar vota majoritatea cădea de mult. La fel a fost Milosevic (capitolul principal al cărții mele cu Ivan Krastev despre naționalismul post-comunism se numea semnificativ "Votanții lui Milosevic"). Avem și pe votanții pro-europeni de la Kiev, pe scurt, avem un conflict de masă, cu demonstranți, miliții, medii în care spumegă interesul național și popi care se așează cu crucea în fața neamului. Pe scurt, rețeta dezastrului dacă ucrainienii joacă demn, scot vai de capul lor armata și nu adoptă de la început poziția victimei. Putin nu are scrupule, el nu va trimite tancurile și avionale decît în ultima clipă și atunci în apărarea populației civile rusești. Și aceasta are dreptul la autodeterminare față de Ucraina, tot așa cum și Ucraina are dreptul față de Rusia. Iar în lupta lor cu rușii, naționaliștii ucraineni vor privi minorități precum cea română ca pe niște trădători. Nu e prima dată. Pe de altă parte, a pretinde, cum fac moldovenii noștri și gașca pro-rusă de la Criticatac, că nu există, în criza ucraineană, o parte progresistă și o parte reacționară, una modernă și una retrogradă, una democrat reformatoare și una autoritar conservatoare, ci e doar o bătălie între oligarhi e fals. Strada e mult mai mare decît clienții dnei Timoșenko, într-adevăr o oligarhă. Și cauza statului de drept e ceva mai mare decît ea și noi. Acum șase luni explicam unor tineri democrați ucrainieni că au dreptate că ea e coruptă, dar că nu e închisă pentru corupție, ci pentru că a negociat cu Putin un preț la gaz. Ei luptau pentru ei, nu pentru ea. Kliciko e mai bine decît ea. Numai să nu se așeze în fruntea armatelor, de asta mă tem.

5. În Europa nu schimbăm frontiere.

Fals. Frontierele europene sînt în continuă mișcare. Ultima nou intrată în Europa, Croația, e născută din război și purificare etnică. Fără acest proces de omogenizare ar mai avea încă problemele Bosniei sau Macedoniei, mult în urmă. Sper să nu le iasă, dar scoțienii stau să se separe. Kosovo e cel mai nou stat european, cu perspective de integrare: nu e clar în ce frontiere, în Mitrovica tocmai s-a ales un primar sîrb. Dacă e să mai avansăm cu Europa spre Est nu vă imaginați că Tiraspolul sau Harkovul vor fi la ofertă. I le lăsăm lui Ianukovici, să-și rotunjească el un mic domeniu cu capitala la Rostov pe Don, eventual în simpaticele cazinouri acvatice unde își fac cei ca el veacul. Întrebarea nu e cum păstrăm regiunile problematice, ci cum le separăm fără conflict. Granițele Europei de Est nu vor rămîne cele ale lui Stalin. Nu am luat Iugoslavia decît după ce s-a făcut praf, și la fel va fi și cu estul. Spun eu asta că oamenii politici nu își pot permite să o spună. Dar ei trebuie să o pregătească.

6. E un conflict Occident-Rusia.

Fals. Nimeni nu a vrut să aibă vreun conflict cu Rusia, lumea s-a dus cuminte la Soci, și nici rușii nu voiau decît să le iasă olimpiada bine. Pur și simplu Ucraina era falită, Ucraina ajungea la termen, avea nevoie de un binefăcător, avea nevoie de o alegere și aici a intervenit tragedia, faptul că numai rușii și americanii au cu adevărat interese strategice acolo (și cîteva țări europene, Balticele, Polonia) în vreme ce UE mult mai puțin. În Germania gazul va veni din Rusia printr-o conductă care scurtcircuitează pe aliații noștri poloni. Ucraina nu e un candidat european veritabil, prea săracă și prea coruptă pentru asta, și toate reformele au eșuat acolo în ultimii zece ani. Dar au în schimb societatea civilă. Nu glumesc: pe graficul meu care arată legătura dintre societatea civilă și corupție sînt singura excepție, unicul outlier, te-ai aștepta, la ce societate civilă au, să aibă o guvernare mai de Doamne ajută (nu e cazul nostru). La conferința amintită am pus palma pe ecran măsurînd distanța și am întrebat cum umplem golul. Rebeliunea ucraineană, care ne-a adus lacrimi în ochi săptămîna trecută e din vina noastră, noi, UE și USA am vîndut acestor oameni ideea democrației, ”puterea normativă” a Europei cum o numim prin manuale, emulația valorilor democratice europene. Iaca, o reușită a industriei de promoție a democrației, s-au luat după noi, și acum ce facem, că nu avem nimic pregătit pentru ei. Sîntem, cum frumos spunea Heather Grabbe, imperiul care se lasă greu, nu vrem să ne extindem și pace. Nici să nu existe confictul și nu ar fi ușor să facem din Ucraina un caz de succes. Așa, sînt șanse să ne procopsim cu o altă Bosnie, divizată, fără speranță, scumpă pentru contribuabilul european și –coșmar-inflnit mai mare, cu trenul Moscova-Berlin și toate conductele de gaz tranzitînd prin ea.

7. Al treilea război mondial va porni din Ucraina

Vedeți că aveau rușii dreptate să se teamă că ne punem scutul? Dar e fals: rușii nu o duc economic strălucit și nu e momentul să sfideze pe toată lumea. Acestea fiind spuse, războiul rece e peste noi și cu cît îi umplem de mai multe sancțiuni cu atît avem mai mult ce negocia cu ei. Deocamdată ne umplu ei cu propagandă cu fasciștii ucraineni (există și ei, dar mai modești). Trebuie să înțelegem că s-a trecut o barieră pentru ruși, că nu se putea evita secesiunea Crimeei (nu controla nimeni strada) și să ținem spatele ucrainenilor cît putem, nu pentru Crimeea bizantină, oricît o cred eu de europeană, ci pentru Kiev, Liov și Cernăuți. Pentru dreptul acelor oameni de a alege cum vor să trăiască. Negociind cu ei și standardele noastre, desigur, că așa e iubirea noastră, pretențioasă. Dar iubire e! Cred că nu a existat mai multă simpatie vreodată pentru Ucraina în Europa.

De ce îmi dau cu părerea. Am fost ani de zile editorul Early Warning Report pentru UNDP Crimeea și am fost și pe teren acolo de două ori. Iarăși trebuie să îmi cer scuze față de tot felul de impostori invidioși români că mă pricep și la treaba asta mai bine ca ei. Problemă mare, că ei nu se pricep la nimic. Că veni vorba, dacă mai dă vreunul de înețels că tătarii sînt periculoși îl calc cu mașina data viitoare cînd vin la București. Sînt cel mai non-violent grup abuzat de ruși. Nu vor pune ei bombe.

Alina Mungiu-Pippidi este profesoară de politologie la Hertie School of Governance şi preşedintă fondatoare a Societăţii Academice Române (SAR).

În 2004, Alina Mungiu-Pippidi a călătorit în Crimeea pentru UNDP şi la Kiev pentru USAID. Acest rânduri sunt fragmente de jurnal, care nu reprezintă decât puncte de vedere cu totul personale. Puteţi vedea filmul documentar Where Europe Ends aici.

sursa: romaniacurata.ro