REUNIFICARE sau INTEGRARE? RM între România, UE, Rusia și America

INTERVIU cu profesorul Dan Dungaciu
 
Parteneriatul strategic cu SUA rămâne pentru România singurul pivot stabil, de aceea orice tentativă politică de a şubrezi acest parteneriat, în actualele condiţii, este o gravă eroare politică şi strategică, spune prof. Dan Dungaciu. 
 
„Revenirea atenţiei americane spre estul Europei şi vestul Rusiei va redeschide inclusiv dosarul Basarabia (...) Nu e cazul doar să vorbim despre unire acum, ci să ne asigurăm că problema nu vine peste noi şi ne prinde nepregătiţi”, afirmă directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI), într-un interviu acordat Ziare.com. 

-Cum vedeţi disputele politice despre R. Moldova din societatea românească? 
-În mod real nu este vorba despre o tensiune sau o contradicţie. Dar starea de război de la noi şi personalizarea oricăror proiecte ne fac să politizăm inclusiv problematica R. Moldova. În realitate, avem două tipuri de declaraţii, pe de-o parte angajamentul României de a sprijini ferm R. Moldova în drumul ei european, pe de alta, mai nouă, ideea reunificării celor două state. Mi se pare eronat să le punem în opoziţie şi în contradicţie, pentru că nu sunt aşa. Avem în acest moment, ca proiect politic asumat de toată lumea, preşedinte, premier, şef al Senatului, ideea de sprijin european pentru Chişinău. E clar. Şi asta se şi întâmplă în realitate. Pe de altă parte, a apărut, inclusiv ca urmare a unui semnal public consistent, undeva la 62%, ideea că eşecul european al R. Moldova va putea aduce în discuţie inclusiv calea germană de integrare europeană pentru R. Moldova, respectiv perspectiva reunificării cu România. Dar asta ca alternativă, nu ca substitut pentru integrarea europeană! A pune „reunificarea” împotriva „integrării” e greşit şi inutil. „Reunificarea”, repet, este alternativă pe care doar Bucureştiul o poate furniza şi doar Chişinăul poate beneficia de ea. Aceasta este esenţa relaţiei speciale dintre cele două state! 

-Cum vi se par reacţiile internaţionale la aceste declaraţii?
-În realitate, la câtă îngrijorare internă a apărut în urma aşa-ziselor declaraţii unioniste, reacţiile au fost, practic, inexistente. Bruxelles-ul nu a spus nimic, nici Moscova, iar Washingtonul, prin vizita extrem de importantă a Victoriei Nuland, nu a reacţionat explicit la asta, deşi chestiunea a fost pe agendă. Doar după ce a fost întrebat - şi nu din proprie iniţiativă! -, reprezentantul Washingtonului a reiterat, cum era firesc, sprijinul Americii şi al României pentru integritatea şi independenţa R. Moldova, a salutat efortul Bucureştiului, dar şi - atenţie! - suveranitatea R. Moldova şi „dreptul cetăţenilor săi de a-şi alege singur viitorul”. Ce înseamnă asta? Fără să forţăm interpretările, inclusiv că dacă basarabenii doresc reunificarea, cine îi poate împiedica? Iar dacă nu o doresc, cine îi poate forţa? Până la urmă, reunificarea e precum tangoul, se dansează în doi. Bucureştiul ce poate face? Să declare că, dacă se va ajunge la asta, e gata să fie partener... Dar e prematur acum să speculăm. Deocamdată, să spunem doar că nu au fost reacţii adverse pe canalele oficiale, şi asta e semnificativ. Singura reacţie oficială a venit, indirect, dinspre Germania, de la ambasadorul din R. Moldova, care a sugerat că discuţia despre reunificare este „o furtună într-un pahar cu apă”, plus câteva semnale experte tot dinspre Berlin.
 
-Vi se pare realistă perspectiva de integrare europeană pentru R. Moldova?
-Sunt două probleme majore aici. Prima ţine de evoluţiile din UE, a doua de geopolitica Rusiei. În ceea ce priveşte UE, în varianta cea mai fericită, R. Moldova va primi doar acordurile de liber schimb şi liberalizarea vizelor. Adică nu o perspectivă clară de integrare. Sigur, nu e rău, dar nu este integrare europeană, aşa cum este proiectul pentru Balcanii de Vest. Dar vestea cea mai proastă este că nici aceşti paşi - liberalizarea vizelor şi semnarea Acordului de Asociere - nu sunt cerţi pentru 2014. R. Moldova se află acum în situaţia Ucrainei înainte de Vilnius. Aşteaptă acum decizii importante, la nivel de Parlament şi Consiliu de miniştri, pentru a depăşi Ucraina în parcursul formal spre UE. 
Dar va fi greu, din trei motive principale. Primul ţine de tensiunile care există la nivelul UE. Pe de-o parte, Bruxelles-ul instituţional pare să dorească victorii compensatorii, inclusiv în relaţia cu Rusia, aşa că presează pentru semnarea Acordului de Asociere cu RM şi Georgia sau liberalizarea vizelor pentru R. Moldova. Dar UE nu e doar cea a birocraţiei bruxelleseze, ci şi cea a deciziilor statelor naţionale. Şi aici, la al doilea nivel, am impresia că se pot produce blocajele. Nu cred că există neapărat unanimitate, iar agenda preşedinţiei elene a UE, foarte bizar, ignoră aproape complet Parteneriatul Estic sau extinderea. În plus, există state mari, dar şi mici, pentru care o forţare acum cu RM ar însemna riscuri geopolitice majore pe relaţia cu Rusia. Mai mult, atmosfera actuală din UE, în preajma alegerilor, face ca ideea liberalizării vizelor să fie prost prizată. De aceea mă aştept să apară diverse campanii care să vizeze subiectul, deja se pare că au început, mai ales în spaţiul germanic. Iar, în al treilea rând, nu aş ignora nici disputa ierarhiilor din Parteneriatul Estic. Din moment ce Ucraina nu va mai semna nimic, iar R. Moldova şi Georgia o vor face, susţinătorii Ucrainei nu vor fi deloc fericiţi. Cum ar suna pentru Polonia, de pildă, că toate proiectele ei, de genul integrarea Ucrainei sau Belarus, să devină eşecuri, iar R. Moldova, sprijinită de România, să semneze şi să primească vizele? Prin urmare, inclusiv eventuala semnare a Acordurilor de asociere, care nu are cum să se producă până în vară, în opinia mea, rămâne problematica. 

-Vorbeaţi şi despre geopolitica Rusiei...
-Aici e al doilea palier al blocajului. Sigur că va reacţiona, e natural să o facă, iar ca să înţelegem asta ar trebui să vorbim despre ceea ce aş numi „geopolitica oportunităţilor” pe care o practică Rusia. La ce se referă asta? La faptul că Moscova trebuie să fructifice rapid succesele din 2013. Are în 2014 o fereastră de oportunitate şi nu are cum să se oprească. Anul 2013 a fost anul diplomatic al Rusiei, cei care spun asta au dreptate. Rusia are, de pe vremea lui Gorceakov, capacitatea extraordinară de a performa diplomatic inclusiv când situaţia internă e şubredă. Rusia a sprijinit stabilizarea în Orientul Mijlociu, ridicând presiunea de pe SUA, dar, concomitent, îi atrage atenţia în Est prin presiunile pe care le face! Ce va face America? Va continua să se uite în altă parte? Nu cred...
 
 

-Deci Rusia aşteaptă acum reacţia SUA?
-Rusia înţelege foarte bine contextul şi ştie că trebuie să se grăbească. Şi anul 2014 va fi anul consolidării poziţiilor în vecinătate, cel puţin ca intenţie, pentru a putea profita de timpul rămas. Deci, e o dialectică bizară şi inevitabilă care poate, în opinia mea, să ne explice activismul şi graba Rusiei în Est, resuscitarea parteneriatului energetic ruso-german, recentele contracte cu Ungaria - la care UE nu a reacţionat încă limpede - de 10 miliarde de euro pentru extinderea centralei nucleare de la Paks şi prin care Ungariei va aduce în UE şi NATO compania nucleară Rosatom, din care va face un nou „Gazprom”; presiuni în Ucraina şi 15 milioane pentru Kiev; Moldova (Găgăuzia, Taraclia, Transnistria etc. - Rusia va ţine cu dintâi de RM), Bulgaria, Serbia etc. 

-Cum trebuie să reacţioneze România? 
-Evenimentele care se petrec cu repeziciune în jurul nostru ne arată clar că, în ciuda eforturilor admirabile şi lăudabile făcute de Germania, geopolitica în această regiune rămâne de sumă nulă: ce câştigă Rusia pierde Occidentul, şi invers. România în acest moment are o poziţie, teoretic, privilegiată, doar dacă va reuşi să fructifice parteneriatul strategic cu America. Din moment ce în UE, din punct de vedere energetic, fiecare se cam descurcă cum poate. Parteneriatul strategic cu SUA rămâne pentru România singurul pivot stabil. De aceea, orice tentativă politică de a şubrezi acest parteneriat, în actualele condiţii, este o gravă eroare politică şi strategică. Ar fi iresponsabil să mutăm iarăşi idiosincraziile interne în politică externă şi să sugerăm divergente pe această tema. 

-Aşa cum se întâmpla inclusiv în chestiunea R. Moldova... 
-Din păcate, da. Relaţia cu R. Moldova trebuie şi ea gândită tot în termenii de mai sus. Lectura relaţiei bilaterale trebuie să fie una geostrategică. Deocamdată suntem la faza tatonărilor, jocurilor mici, refulărilor reciproce etc. Relaţia dintre România şi R. Moldova nu este şi nu va fi niciodată doar o relaţia bilaterală, fie şi fraternă, ci va fi una regională şi strategică, cu deschideri spre spaţii externe esenţiale, şi ea trebuie percepută ca atare, de ambele maluri ale Prutului. Ca de fiecare dată în istorie, relaţia Bucureşti - Chişinău va fi din nou una geopolitică. O retensionare a faliei estice va repune chestiunea pe agendă. Asta înseamnă, în traducere, că revenirea atenţiei americane spre estul Europei şi vestul Rusiei va redeschide inclusiv dosarul Basarabia.
 
-Ce poate face Bucureştiul în această situaţie? 
-Să gândească strategic, în ciuda faptului că 2014 va fi, din pricini politice interne, un an risipit. Dar asta nu trebuie să împiedice elitele României să gândească relaţia cu Estul, inclusiv cu R. Moldova, în perspectiva post electorală, mai cu seamă dacă parcursul european al R. Moldova se va bloca. La baza oricărui proiect major trebuie să existe un consens societal, care trebuie construit. Un consens la nivelul societăţii, al clasei politice, al instituţiilor guvernamentale, parlament etc. Singurul proiect major al României reuşit a fost integrarea euro-atlantică şi a reuşit pentru că a funcţionat, fie şi tacit, pe trei paşi. Asta e esenţa Pactului de la Snagov, iniţiat şi patronat de către Academia Română, semnat de toate partidele politice şi asumat politic şi social. Nici atunci liderii politici nu mureau unul de dragul celuilalt, dar s-a reuşit depersonalizarea proiectului euroatlantic, în numele interesului naţional. Atâta timp cât nu va exista ceva similar pentru R. Moldova, nu vom merge corect mai departe şi vom continuă să improvizăm. Dar ar fi păcat să pierdem, ambele state, o oportunitate care, în opinia mea, se întrezăreşte. Şi care poate fi ultimul tren. Nu e cazul doar să vorbim despre unire acum, ci să ne asigurăm că problema nu vine peste noi şi ne prinde nepregătiţi. Indiferent de evoluţiile (geo) politice, geografia nu se schimbă. E timpul, vorba cuiva, să o punem să lucreze în interesul nostru.