O rusoaică din Siberia a învățat româna și a emigrat la Cluj-Napoca
Deloc imposibil. O rusoaică din Siberia a învățat româna și a emigrat la Cluj-Napoca
O tânără din orașul siberian Tomsk a reușit să se stabilească în România în pofida nenumăratelor greutăți.
Perseverența și cunoștințele au ajutat-o să învețe limba română și să se angajeze la un spital din Cluj-Napoca. Mai jos, citiți povestea ei incredibilă.
„Când aveam 6 ani, am mers la mare și mi-am spus atunci că voi locui neapărat undeva la sud. Studiile mi le-am făcut la Universitatea de Medicină din Tomsk, specializarea biochimie. După absolvirea facultății nu am putut să-mi găsesc un loc de muncă din mai multe motive, pe care le cunoaște fiecare locuitor din Rusia (nici eu, nici părinții mei nu aveau pile ca să mă „aranjeze” undeva).
Drept rezultat, am început să mă gândesc serios la emigrare. Pentru început am examinat mai multe destinații, care s-ar potrivi visului meu din copilărie de a locui într-o regiune de sud: Krasnodar, Stavropol, Kuban etc. Chiar am reușit să mă angajez pentru o lună și jumătate în orașul Soci, dar nici salariul, nici condițiile de muncă nu m-au satisfăcut. Din orașul Soci am plecat la mare în Ucraina, lângă Odesa. Acolo am făcut cunoștință cu un grup de moldoveni care plecau la muncă în Europa cu pașapoarte românești. Am devenit curioasă și i-am întrebat pe moldovenii descurcăreți cum au obținut cetățenie română. Am aflat că locuitorii Republicii Moldova, părinții sau bunicii cărora au locuit în Basarabia până în 1941, au dreptul să obțină cetățenie română. Soluția mi s-a părut atrăgătoare, pentru că sora bunicii mele trăia la Chișinău.
Am revenit acasă și i-am anunțat pe părinți că vreau să plec în R. Moldova și să-mi fac pașaport românesc și să mă car în Europa. Mama s-a împotrivit categoric, declarându-mi că, dacă plec din Siberia, atunci nu mă va mai ajuta. Atunci am hotărât să acționez singură fără știrea părinților. Am sunat-o pe mătușa mea din Chișinău și i-am spus pe șleau ce vreau să fac. Ea mi-a zis că mă va ajuta să-mi legalizez șederea.
Era anul 2008. De Anul Nou, mătușa a sunat-o pe bunica și a întrebat-o ce mai fac și când am de gând să vin la Chișinău. Desigur, rudele mele nu știau că nu am renunțat la intenția de a emigra. Mama m-a anunțat că nu-mi va trimite bani pentru chiria apartamentului (salariul meu de 4,5 mii ruble îmi ajungea doar pentru mâncare). Am devenit și mai hotărâtă să plec din Rusia. Aveam niște economii și mai câștigam bani din scrierea lucrărilor de master și licență pentru alții.
Nu-mi place să-mi amintesc de viața trăită în Tomsk, deoarece mi-a rămas doar un sentiment de disperare și deznădejde. Nu vedeam nicio perspectivă. Salariul îmi ajungea doar pentru cartofi și macaroane, ca să nu mor de foame. Mă apuca o depresie când vedeam orașul gri și fețele resemnate ale oamenilor. De aceea dorința de a pleca creștea și se cristaliza permanent. Nu-mi rămânea decât să adun documentele necesare și să păstrez aparența unei vieți obișnuite.
Înainte să plec în R. Moldova, m-am ciocnit de problema lingvistică, pentru că nu cunoșteam un cuvânt românesc. Am luat meditații la un profesor de română de la Universitatea de Stat din Tomsk, care mi-a făcut o introducere în gramatica și fonetica limbii române. Ca să-mi îmbogățesc vocabularul, citeam un ghid de conversații româno-rus. Cuvintele necunoscute le căutam în dicționarul electronic ABBYY Lingvo. Astfel, în două luni am însușit circa 500 de cuvinte românești.
După ce am adunat toate documentele, am cumpărat un bilet de tren și am plecat în R. Moldova în iarna lui 2009. La Chișinău m-a întâlnit mătușa. Chiar a doua zi am depus documentele pentru echivalarea diplomei și perfectarea vizei de reședință. Într-o lună și jumătate aveam deja actele la mână. În unele locuri am accelerat procesul cu ajutorul unor mite mărunte. Pe urmă, am hotărât în mod eroic să aștept trei ani de zile ca să obțin cetățenia moldovenească ce mi-ar permite să solicit pașaport românesc.
În R. Moldova am reușit să învăț mai bine limba. Cunoștințele mele elementare m-au ajutat să mă adaptez ușor. În două săptămâni înțelegeam deja ce vorbesc oamenii.
La Chișinău am stat doar șapte luni. În vara lui 2009 am participat la o conferință științifică în Iași, unde am prezentat un studiu scris în baza lucrării mele de licență. După discursul meu, un domn impozant s-a apropiat de mine și s-a prezentat drept directorul spitalului județean din Cluj- Napoca. El s-a arătat interesat de cunoștințele mele și mi-a propus să lucrez în laboratorul spitalului pe care îl conduce. I-am acceptat imediat propunerea, dar i-am spus că sunt cetățean al Rusiei și dețin diploma unei universități ruse. Directorul spitalului a promis că va afla cum să procedeze ca să mă pot angaja. M-a sunat la numai câteva zile și m-a anunțat că este gata să-mi ofere o cameră în cămin, însă diploma rusă îl împiedica să-mi trimită o simplă invitație care mi-ar permite să obțin viza de lucru. I-am trimis atunci copiile diplomei și a programului de studiu traduse în română pe care el le-a transferat la Ministerul Sănătății, alături de solicitarea sa de a mă angaja. Ministerul a decis organizarea unui examen pe care trebuia să-l susțin în fața unei comisii. Aveam emoții mari. Am slăbit cu 3 kg în două zile. Studiam intens cărțile de diagnoză. La examen, timp de două ore am ținut piept la o sumedenie de întrebări privind munca de laborator. În sfârșit, comisia m-a anunțat că voi putea lucra în România în funcția de specialist în diagnoza de laborator. Fericirea mea nu avea margini. Viza de lucru am obținut-o în 2,5 luni, după care mi-am făcut bagajul și am plecat la Cluj. Spitalul mi-a dat o cameră de cămin mobilată, cu baie și mașină de spălat. Peste trei săptămâni, timp în care mi-am făcut viza de reședință, am început să lucrez la spital.
Mi-a fost nespus de greu la început, pentru că eram într-o țară unde totul e diferit. Cunoșteam destul de bine limba, dar oricum, în Chișinău puteam să trec automat la rusă, când nu înțelegeam ceva, iar aici nu aveam altă ieșire. În câteva luni m-am obișnuit. Peste cinci luni am închiriat un apartament. M-a uimit faptul că proprietarul locuinței a semnat cu mine un contract de chirie oficial.
Clujul e un oraș simpatic și comod. Fructele proaspete se găsesc oriunde la preț avantajos. Nimeni nu vinde roșii verzi ca în Rusia. Contoarele la gaz, apă și energie electrică indică exact cât ai consumat, iar încălzirea autonomă permite să regulez consumul agentului termic pentru încălzire.
Desigur, nu pot să spun că viața în România e ușoară. Salariile nu sunt mari, însă oamenii sunt calmi și binevoitori. Nimeni nu-mi judecă acțiunile sau îmi impune un anumit comportament. Am ajuns acolo unde mi-am dorit”.
Sursa: nesiditsia.ru
Tradaptare: timpul.md (I.M.)
O tânără din orașul siberian Tomsk a reușit să se stabilească în România în pofida nenumăratelor greutăți.
Perseverența și cunoștințele au ajutat-o să învețe limba română și să se angajeze la un spital din Cluj-Napoca. Mai jos, citiți povestea ei incredibilă.
„Când aveam 6 ani, am mers la mare și mi-am spus atunci că voi locui neapărat undeva la sud. Studiile mi le-am făcut la Universitatea de Medicină din Tomsk, specializarea biochimie. După absolvirea facultății nu am putut să-mi găsesc un loc de muncă din mai multe motive, pe care le cunoaște fiecare locuitor din Rusia (nici eu, nici părinții mei nu aveau pile ca să mă „aranjeze” undeva).
Drept rezultat, am început să mă gândesc serios la emigrare. Pentru început am examinat mai multe destinații, care s-ar potrivi visului meu din copilărie de a locui într-o regiune de sud: Krasnodar, Stavropol, Kuban etc. Chiar am reușit să mă angajez pentru o lună și jumătate în orașul Soci, dar nici salariul, nici condițiile de muncă nu m-au satisfăcut. Din orașul Soci am plecat la mare în Ucraina, lângă Odesa. Acolo am făcut cunoștință cu un grup de moldoveni care plecau la muncă în Europa cu pașapoarte românești. Am devenit curioasă și i-am întrebat pe moldovenii descurcăreți cum au obținut cetățenie română. Am aflat că locuitorii Republicii Moldova, părinții sau bunicii cărora au locuit în Basarabia până în 1941, au dreptul să obțină cetățenie română. Soluția mi s-a părut atrăgătoare, pentru că sora bunicii mele trăia la Chișinău.
Am revenit acasă și i-am anunțat pe părinți că vreau să plec în R. Moldova și să-mi fac pașaport românesc și să mă car în Europa. Mama s-a împotrivit categoric, declarându-mi că, dacă plec din Siberia, atunci nu mă va mai ajuta. Atunci am hotărât să acționez singură fără știrea părinților. Am sunat-o pe mătușa mea din Chișinău și i-am spus pe șleau ce vreau să fac. Ea mi-a zis că mă va ajuta să-mi legalizez șederea.
Era anul 2008. De Anul Nou, mătușa a sunat-o pe bunica și a întrebat-o ce mai fac și când am de gând să vin la Chișinău. Desigur, rudele mele nu știau că nu am renunțat la intenția de a emigra. Mama m-a anunțat că nu-mi va trimite bani pentru chiria apartamentului (salariul meu de 4,5 mii ruble îmi ajungea doar pentru mâncare). Am devenit și mai hotărâtă să plec din Rusia. Aveam niște economii și mai câștigam bani din scrierea lucrărilor de master și licență pentru alții.
Nu-mi place să-mi amintesc de viața trăită în Tomsk, deoarece mi-a rămas doar un sentiment de disperare și deznădejde. Nu vedeam nicio perspectivă. Salariul îmi ajungea doar pentru cartofi și macaroane, ca să nu mor de foame. Mă apuca o depresie când vedeam orașul gri și fețele resemnate ale oamenilor. De aceea dorința de a pleca creștea și se cristaliza permanent. Nu-mi rămânea decât să adun documentele necesare și să păstrez aparența unei vieți obișnuite.
Înainte să plec în R. Moldova, m-am ciocnit de problema lingvistică, pentru că nu cunoșteam un cuvânt românesc. Am luat meditații la un profesor de română de la Universitatea de Stat din Tomsk, care mi-a făcut o introducere în gramatica și fonetica limbii române. Ca să-mi îmbogățesc vocabularul, citeam un ghid de conversații româno-rus. Cuvintele necunoscute le căutam în dicționarul electronic ABBYY Lingvo. Astfel, în două luni am însușit circa 500 de cuvinte românești.
După ce am adunat toate documentele, am cumpărat un bilet de tren și am plecat în R. Moldova în iarna lui 2009. La Chișinău m-a întâlnit mătușa. Chiar a doua zi am depus documentele pentru echivalarea diplomei și perfectarea vizei de reședință. Într-o lună și jumătate aveam deja actele la mână. În unele locuri am accelerat procesul cu ajutorul unor mite mărunte. Pe urmă, am hotărât în mod eroic să aștept trei ani de zile ca să obțin cetățenia moldovenească ce mi-ar permite să solicit pașaport românesc.
În R. Moldova am reușit să învăț mai bine limba. Cunoștințele mele elementare m-au ajutat să mă adaptez ușor. În două săptămâni înțelegeam deja ce vorbesc oamenii.
La Chișinău am stat doar șapte luni. În vara lui 2009 am participat la o conferință științifică în Iași, unde am prezentat un studiu scris în baza lucrării mele de licență. După discursul meu, un domn impozant s-a apropiat de mine și s-a prezentat drept directorul spitalului județean din Cluj- Napoca. El s-a arătat interesat de cunoștințele mele și mi-a propus să lucrez în laboratorul spitalului pe care îl conduce. I-am acceptat imediat propunerea, dar i-am spus că sunt cetățean al Rusiei și dețin diploma unei universități ruse. Directorul spitalului a promis că va afla cum să procedeze ca să mă pot angaja. M-a sunat la numai câteva zile și m-a anunțat că este gata să-mi ofere o cameră în cămin, însă diploma rusă îl împiedica să-mi trimită o simplă invitație care mi-ar permite să obțin viza de lucru. I-am trimis atunci copiile diplomei și a programului de studiu traduse în română pe care el le-a transferat la Ministerul Sănătății, alături de solicitarea sa de a mă angaja. Ministerul a decis organizarea unui examen pe care trebuia să-l susțin în fața unei comisii. Aveam emoții mari. Am slăbit cu 3 kg în două zile. Studiam intens cărțile de diagnoză. La examen, timp de două ore am ținut piept la o sumedenie de întrebări privind munca de laborator. În sfârșit, comisia m-a anunțat că voi putea lucra în România în funcția de specialist în diagnoza de laborator. Fericirea mea nu avea margini. Viza de lucru am obținut-o în 2,5 luni, după care mi-am făcut bagajul și am plecat la Cluj. Spitalul mi-a dat o cameră de cămin mobilată, cu baie și mașină de spălat. Peste trei săptămâni, timp în care mi-am făcut viza de reședință, am început să lucrez la spital.
Mi-a fost nespus de greu la început, pentru că eram într-o țară unde totul e diferit. Cunoșteam destul de bine limba, dar oricum, în Chișinău puteam să trec automat la rusă, când nu înțelegeam ceva, iar aici nu aveam altă ieșire. În câteva luni m-am obișnuit. Peste cinci luni am închiriat un apartament. M-a uimit faptul că proprietarul locuinței a semnat cu mine un contract de chirie oficial.
Clujul e un oraș simpatic și comod. Fructele proaspete se găsesc oriunde la preț avantajos. Nimeni nu vinde roșii verzi ca în Rusia. Contoarele la gaz, apă și energie electrică indică exact cât ai consumat, iar încălzirea autonomă permite să regulez consumul agentului termic pentru încălzire.
Desigur, nu pot să spun că viața în România e ușoară. Salariile nu sunt mari, însă oamenii sunt calmi și binevoitori. Nimeni nu-mi judecă acțiunile sau îmi impune un anumit comportament. Am ajuns acolo unde mi-am dorit”.
Sursa: nesiditsia.ru
Tradaptare: timpul.md (I.M.)