Basarabenii şi recâştigarea autorespectului
Una dintre cele mai mari probleme ale basarabenilor era, până recent, aceea de a-şi identifica inamicii şi, implicit, aliaţii. Poate cea mai perfidă "victorie" a comunismului a fost aceea de răsturnare a valorilor morale ale unei populaţii cu principii etice şi sociale impecabil definite în mileniile de existenţă în spaţiul spiritual al civilizaţiei româneşti.
50 de ani de umilinţe, batjocură şi inseminare a neîncrederii în valorile proprii au fost de ajuns însă să basculeze nu doar autorespectul, ci şi confidenţa în etaloanele de ierarhizare în bune şi rele a gesturilor celor din jur. Pentru oricine vine din afară este evident că, dincolo de ospitalitatea ca exerciţiu obligatoriu faţă de cei care le calcă pragul, trebuie să treci de un adevărat purgatoriu pentru a dovedi că meriţi investiţia de suflet a unui basarabean. Chiar şi în aceste condiţii, trebuie să fii foarte atent să nu abuzezi de statutul tău, la primul semn că respectul tău este incomplet, pe care fii sigur că îl pândeşte, vei pierde tot ce ai câştigat cu atâta trudă. Reflex involuntar al unei bucăţi de neam care a trecut prin crunte perioade provocate de cei veniţi să îi "ajute".
Parte din reticenţa pe care moldovenii din estul Prutului o manifestă faţă de Uniunea Europeană este rodul lipsei de încredere în propriile capacităţi. Cei care decenii la rând au fost insultaţi, mai pe la spate, dar mai ales pe faţă, de veneticii paraşutaţi aici ca să îi "civilizeze" sovietic, sunt mai greu de convins că scopul revenirii în sânul lumii normale e atât de accesibil cum pare în media. E evident pentru orice locuitor dintre Prut şi Nistru cu coeficient de inteligenţă mai mare decat numărul de la pantofi că nu poţi să faci comparaţii din niciun punct de vedere între cele două proiecte - luaţi-le cum vreţi, economice, geopolitice – care stau în faţa Republicii Moldova în această perioadă, UE şi Uniunea sovieto-eurasiatică.
E ca şi cum ai face comparaţie, respectând proporţiile, între o biserică şi o cârciumă sordidă de cartier... Doar că, uneori, e evident că accesul în biserică, unde se cere respectarea unor etichete, este mult mai dificil decât în crâşma unde alţi tovarăşi vor salut prezenţa ta, chiar dacă îţi faci intrarea în patru labe.
Problema cea mai mare însă vine din faptul că această neîncredere riscă să degenereze în respingere faţă de cei care îi încurajează pe moldoveni să îşi depăşească simpla condiţie de vasali ai unei metropole consacrată prin tradiţie istorică a fi una a eşecului politic, a neantului criminal şi tragic. Deprinşi cu distanţa dintre lozinci şi fapte la bolşevici, basarabenilor le vine încă greu să creadă că în spatele acestor sincere încurajări de astăzi nu stau interese meschine. Teama de a nu fi cetăţeni de rang inferior al unei comunităţi selecte îi paralizează şi îi îndeamnă să tragă cu ochiul şi spre est. În plus, fatalismul nesusţinut că oricum nu vor scăpa din mrejele blestemului istoric de a fi, oarecum, vecini cu ursul, potenţează aceste şovăieli.
Gesturile superbe de solidaritate din ultima vreme cu Republica Moldova, venite din toate colţurile lumii civilizate, coroborate cu gafele incredibile ale unui Kremlin isterizat de perspectiva pierderii unui nou satelit, parcă au schimbat, totuşi, echilibrul sentimental al opiniei publice. Oamenii încep să se dezmeticească din amorţeala informaţională vecină cu rigor mortis în care manipularea ticăloasă i-a târât atâta vreme. Moldoveanul de pe malul stâng al Prutului începe să semene cu consângenii de peste apă şi îşi dea seama că unităţile de măsură cu care cântărea faptele până acum sunt perimate din punct de vedere istoric.
Modul abrupt în care cei care se declarau "fraţi" prin adopţie (a se citi ocupaţie) în familia încarcerată între frontierele URSS şi-au dat jos măştile de pe chipul hidos al orgoliului imperial, a demonstrat că legăturile de sânge nu pot fi diluate cu votcă. Pierderea, altfel minoră, a Federaţiei Ruse este o mare victorie pentru basarabeni, care încep să înţeleagă că trebuie să revină la matca de unde au fost smulşi acum două secole, cea a civilizaţiei europene, orice risc de efort şi încredere ar presupune asta. Cu alte cuvinte, că trebuie să redevină moldoveni.
50 de ani de umilinţe, batjocură şi inseminare a neîncrederii în valorile proprii au fost de ajuns însă să basculeze nu doar autorespectul, ci şi confidenţa în etaloanele de ierarhizare în bune şi rele a gesturilor celor din jur. Pentru oricine vine din afară este evident că, dincolo de ospitalitatea ca exerciţiu obligatoriu faţă de cei care le calcă pragul, trebuie să treci de un adevărat purgatoriu pentru a dovedi că meriţi investiţia de suflet a unui basarabean. Chiar şi în aceste condiţii, trebuie să fii foarte atent să nu abuzezi de statutul tău, la primul semn că respectul tău este incomplet, pe care fii sigur că îl pândeşte, vei pierde tot ce ai câştigat cu atâta trudă. Reflex involuntar al unei bucăţi de neam care a trecut prin crunte perioade provocate de cei veniţi să îi "ajute".
Parte din reticenţa pe care moldovenii din estul Prutului o manifestă faţă de Uniunea Europeană este rodul lipsei de încredere în propriile capacităţi. Cei care decenii la rând au fost insultaţi, mai pe la spate, dar mai ales pe faţă, de veneticii paraşutaţi aici ca să îi "civilizeze" sovietic, sunt mai greu de convins că scopul revenirii în sânul lumii normale e atât de accesibil cum pare în media. E evident pentru orice locuitor dintre Prut şi Nistru cu coeficient de inteligenţă mai mare decat numărul de la pantofi că nu poţi să faci comparaţii din niciun punct de vedere între cele două proiecte - luaţi-le cum vreţi, economice, geopolitice – care stau în faţa Republicii Moldova în această perioadă, UE şi Uniunea sovieto-eurasiatică.
E ca şi cum ai face comparaţie, respectând proporţiile, între o biserică şi o cârciumă sordidă de cartier... Doar că, uneori, e evident că accesul în biserică, unde se cere respectarea unor etichete, este mult mai dificil decât în crâşma unde alţi tovarăşi vor salut prezenţa ta, chiar dacă îţi faci intrarea în patru labe.
Problema cea mai mare însă vine din faptul că această neîncredere riscă să degenereze în respingere faţă de cei care îi încurajează pe moldoveni să îşi depăşească simpla condiţie de vasali ai unei metropole consacrată prin tradiţie istorică a fi una a eşecului politic, a neantului criminal şi tragic. Deprinşi cu distanţa dintre lozinci şi fapte la bolşevici, basarabenilor le vine încă greu să creadă că în spatele acestor sincere încurajări de astăzi nu stau interese meschine. Teama de a nu fi cetăţeni de rang inferior al unei comunităţi selecte îi paralizează şi îi îndeamnă să tragă cu ochiul şi spre est. În plus, fatalismul nesusţinut că oricum nu vor scăpa din mrejele blestemului istoric de a fi, oarecum, vecini cu ursul, potenţează aceste şovăieli.
Gesturile superbe de solidaritate din ultima vreme cu Republica Moldova, venite din toate colţurile lumii civilizate, coroborate cu gafele incredibile ale unui Kremlin isterizat de perspectiva pierderii unui nou satelit, parcă au schimbat, totuşi, echilibrul sentimental al opiniei publice. Oamenii încep să se dezmeticească din amorţeala informaţională vecină cu rigor mortis în care manipularea ticăloasă i-a târât atâta vreme. Moldoveanul de pe malul stâng al Prutului începe să semene cu consângenii de peste apă şi îşi dea seama că unităţile de măsură cu care cântărea faptele până acum sunt perimate din punct de vedere istoric.
Modul abrupt în care cei care se declarau "fraţi" prin adopţie (a se citi ocupaţie) în familia încarcerată între frontierele URSS şi-au dat jos măştile de pe chipul hidos al orgoliului imperial, a demonstrat că legăturile de sânge nu pot fi diluate cu votcă. Pierderea, altfel minoră, a Federaţiei Ruse este o mare victorie pentru basarabeni, care încep să înţeleagă că trebuie să revină la matca de unde au fost smulşi acum două secole, cea a civilizaţiei europene, orice risc de efort şi încredere ar presupune asta. Cu alte cuvinte, că trebuie să redevină moldoveni.