Ce „sărbătoresc" astăzi bolșevicii: terorare, foamete, destrămare, falsificare, rusificare, instaurare, prigoană

 

 
 
 
Astăzi, un grup de cetățeni ai RM dar și deputații comuniștii vor "sărbători" începutul "marelui război de apărare a patriei", sfidând astfel Raportul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din RM care se referă inclusiv la ocuparea militară a Basarabiei de către bandele bolșevice.
 
 
 
Reaminim că la 14 ianuarie 2010, prin Decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.
 
 
 


În urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi postcomunistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui vast volum de documente de arhivă, multe dintre care au fost accesate în premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii totalitare comuniste cuprinse între anii 1917 / 1924 şi 1991. Această epocă are ca puncte de reper instaurarea dictaturii comuniste în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din cadrul Ucrainei Sovietice, în stânga Nistrului, transplantul de sistem comunist pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, odată cu ocuparea militară a acestui teritoriu de către maşina de război a Uniunii Sovietice, reocuparea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi consolidarea regimului totalitar de tip sovietic, anchilozarea şi năruirea acestuia odată cu ieşirea din captivitatea comunistă a popoarelor însetate de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991.
 


 

 
Raportul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova
 
 
 


În urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi postcomunistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui vast volum de documente de arhivă, multe dintre care au fost accesate în premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii totalitare comuniste cuprinse între anii 1917/1924 şi 1991. Această epocă are ca puncte de reper instaurarea dictaturii comuniste în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din cadrul Ucrainei Sovietice, în stânga Nistrului, transplantul de sistem comunist pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, odată cu ocuparea militară a acestui teritoriu de către maşina de război a Uniunii Sovietice, reocuparea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi consolidarea regimului totalitar de tip sovietic, anchilozarea şi năruirea acestuia odată cu ieşirea din captivitatea comunistă a popoarelor însetate de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991.
 


Potrivit constatărilor Comisiei, experimentul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, ca parte a URSS, în timp ce pe malul drept, în Basarabia românească, se puneau bazele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul a despărţit nu atât două maluri sau două state, cât două sisteme: unul democratic şi altul totalitar. Secolul XX a demonstrat că totalitarismul nu numai că este incompatibil cu valorile democratice, el este duşmanul de moarte al democraţiei. Un regim totalitar reprezintă antipodul unei democraţii. Acest regim este unul opresiv şi represiv, cu o ideologie de stat oficială, care se sprijină pe un singur partid politic, aşa-numitul Partid Unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o poliţie secretă omniprezentă şi care deţine monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei. În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor. O serie de mărturii documentare dintre cele mai diverse probează cu toată claritatea atitudinea ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Internaţionalei a III-a Comuniste faţă de Basarabia românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Deşi prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost în realitate un „cap de pod” în planurile expansioniste sovietice, evoluând din 1924 până în 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice.
 
 


În RASSM, ca peste tot în URSS, puterea partidului unic bolşevic, a aparatului de partid şi administrativ, se baza pe o sumă de principii care încălcau brutal drepturile fundamentale ale omului. Între acestea fiind: anularea proprietăţii private şi „socializarea” mijloacelor principale de producţie şi a produsului muncii, un vast aparat represiv pentru constrângerea cetăţenilor şi menţinerea puterii, inhibarea personalităţii, conştiinţei şi iniţiativei civice, un sistem de control total şi denunţ general, izolarea de lumea externă. La acestea se adaugă: atribuirea unui rol hipertrofiat ideologiei comuniste şi promovarea unei multitudini de falsuri şi mituri, în scopul educării maselor în spiritul credinţei oarbe în „conducătorul” unic, în „justeţea” liniei partidului şi infailibilităţii acestuia, propaganda privind caracterul temporar al greutăţilor, datorate „uneltirilor” duşmanilor interni şi externi ai statului sovietic, promisiunea mincinoasă privind „raiul comunist”, care urma să fie construit cât de curând.
 
 


Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare. Comisia a efectuat o radiografie a acestor politici şi practici totalitare, derulate în anii 1924-1940 în RASS Moldovenească, şi a evaluat natura şi costurile lor.
 


Colectivizarea forţată de la începutul anilor `30, prin aplicarea constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi ţărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative şi de excomunicare împotriva ţăranilor înstăriţi, prin asmuţarea ţăranilor săraci şi mijlocaşi împotriva aşa-numitor „culaci”, s-a soldat cu anularea proprietăţii private la sat, cu un nou război civil împotriva ţăranilor, cu foametea înspăimântătoare din anii 1932-1933. La 7 august 1932, când foametea făcea ravagii în Ucraina, intra în vigoare faimoasa Lege „despre cele cinci spice de grâu”, în redacţia lui I. Stalin, care, chiar şi pentru cele mai mici furturi, prevedea împuşcarea şi, doar în cazuri destul de rare, era prevăzută o pedeapsă mai „blândă” - 10 ani de închisoare. Legea a lovit sălbatic în ţăranii înfometaţi, care, în situaţia disperată în care s-au pomenit din cauza politicilor criminale de rechiziţie, erau condamnaţi să recurgă la furtul din averea colhozurilor, pentru a se salva de la moarte. La 27 decembrie 1932 a fost instituit sistemul de paşapoarte sovietice, dar, numai pentru populaţia urbană, nu şi pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în satele lor, rămase fără nicio rezervă de cereale.
 


Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de autorităţile comuniste au generat un exod masiv de populaţie - fuga peste Nistru, în România. Pentru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului catastrofal al politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi. În 1932, Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Transnistreni a expediat Ligii Naţiunilor, un memoriu în care se menţiona: „...Neavând din ce alege, ei îşi părăsesc pământurile şi căminele lor strămoşeşti şi în disperarea oarbă de a-şi salva singura avere ce le-a mai rămas pe lume, darul lui Dumnezeu, viaţa, se aventurează să fugă peste Nistru, în România. …Regimul sovietic, însă, nu ştie de milă şi astfel moldovenii fugari sunt împuşcaţi în masă cu mitralierele, cu zecile, cu sutele, fără nici o cruţare pe tot lungul Nistrului…”.
 


Numărul victimelor foametei din anii 1932-1933 din RASSM n-a fost stabilit, deocamdată, cu exactitate, fiind vorba de zeci de mii de oameni.
 

Marea Epurare din anii `30 din URSS a lovit din plin şi în RASS Moldovenească. Mecanismul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub ghilotina aşa-numitei „Troica specială” au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi, care n-au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative. Originea socială „burgheză”, statutul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capitaliste” serveau drept capete de acuzare ca „duşman al poporului” la adresa oricui. Răspunzând comandamentelor politice ale Partidului Comunist, organele de represiune ale regimului se întreceau să condamne nu pentru infracţiuni reale, ci pentru infracţiuni inventate, nesocotind legile şi dreptul uman, semănând în urma lor moarte, durere şi umilinţă.
 
 
 
 

Comisia a demonstrat că regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute, conform unor principii aberante „de clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română. Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de suprimarea spiritului nostru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic şi informaţional în toată legea împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală. Or, nimic nu poate fi mai tragic decât un război între fraţi, nimic nu poate fi mai criminal.
 


În 1989, când s-au împlinit 50 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat semnarea Protocolului adiţional secret sovieto-nazist din 23 august 1939 prin care se delimitau sferele de influenţă din Estul Europei pe contul unor terţe ţări, declarându-l caduc din momentul semnării. La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a denunţat Pactul sovieto-nazist şi protocolul adiţional secret şi consecinţele lui pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei. Reiterând această poziţie, în baza unor analize şi date riguros documentate, Comisia subliniază că, la 28 iunie 1940, URSS a comis un atentat asupra integrităţii teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, contrar voinţei populaţiei din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială. În teritoriile anexate cu forţa la URSS s-a realizat piesă cu piesă un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de clasă şi al ideologiei inumane a Partidului Comunist Unic. Formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printr-o decizie arbitrară formală a Sovietului Suprem al URSS, în afara teritoriului naţional şi reducerea la tăcere a vocii oamenilor, prin desconsiderarea literei Constituţiei sovietice, care nu prevedea dreptul URSS de a forma noi republici, ci doar de a admite în federaţia sovietică, a fost o consecinţă directă a acestui act de ocupaţie. Ruperea în bucăţi a Basarabiei, a teritoriului şi a corpului uman concrescut de secole cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente în acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni.
 


Comisia a constatat că, în 1940-1941, în Basarabia au fost repetaţi anii 1937 şi 1938, anii Marii Terori din Uniunea Sovietică, reluaţi apoi în anii postbelici. Organele sovietice de represiune au lovit cu bestialitate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieţii publice rămaşi între Prut şi Nistru, condamnându-i la ani grei în gulagurile staliniste, soarta scriitorului Nicolae Costenco servind drept exemplu dramatic al modului în care Sovietele au urmărit să anihileze cugetul liber, au efectuat execuţii sumare, dosind urmele asasinării a sute şi mii de oameni nevinovaţi în subsolurile NKVD sau în gropile cu var. Omorurile în masă, impunerea unor taxe şi impozite sufocante ţăranilor, prigoana preoţilor şi Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului românesc, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie sovietică din 28 Iunie 1940.
 


În urmă cu aproape 70 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, plânsetul şi jalea s-au aşternut peste Basarabia. Fruntea comunităţilor locale, pilonii de rezistenţă din tată în fiu ai satelor noastre moldoveneşti, ucraineşti, găgăuze, bulgăreşti, ruse sau mixte, ai târguşoarelor evreieşti, familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, din Basarabia şi până în Nordul Bucovinei, au fost urcaţi cu baionetele la spate în vagoanele de vite şi duşi spre întinsurile Siberiei, de unde mulţi nu s-au mai întors. Documentele de arhivă consultate de membrii Comisiei relevă date cutremurătoare: până şi nou-născuţii în „bou-vagonul” sovietic erau trecuţi şi ei, alături de părinţii lor, pe lista „duşmanilor poporului”(!). Operaţiunea de deportare a fost iniţiată, autorizată şi supervizată de Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea, iar structurile de partid, de Securitate şi de Interne ale URSS şi ale RSSM au fost baza logistică a mecanismului represiv. Cu regret, o parte din executanţii operaţiunii de deportare din 12-13 iunie 1941 au fost recrutaţi dintre localnici, în marea lor majoritate, delatori şi oportunişti, elemente declasate, care urmăreau un beneficiu strict personal.
 


La indicaţiile exprese ale Biroului Politic al CC al PCUS, Consiliului de Miniştri al URSS şi al Ministerului Securităţii de Stat al URSS, maşina totalitară sovietică de tocat oameni şi popoare va mai lovi încă de două ori în plină forţă în populaţia din RSS Moldovenească: la 6 iulie 1949, în urma adoptării Hotărârii strict secrete a Consilului de Miniştri al RSSM Nr. 509 din 28 iunie 1949 cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor chiaburilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi, şi la 1 aprilie 1951, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 24 martie 1951 cu privire la confiscarea şi utilizarea averii celor deportaţi de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, fiind vizat aşa-numitul „contingent antisovietic” al confesiunii „Martorii lui Iehova”. Operaţiunile de deportare au fost planificate de organele de represiune ca nişte operaţiuni militare împotriva populaţiei civile. Culmea justiţiei de tip sovietic a fost că oamenii mai întâi erau ridicaţi de la vetrele lor, deportaţi dincolo de munţii Ural, după care li se dresau dosare penale de „duşmani ai poporului”(!). Creierul acestor „crime împotriva umanităţii”, după cum le-a calificat Sovietul Suprem al RSS Moldova la 23 iunie 1990, a fost conducerea de partid, factorul oficial împuternicit cu luarea unei decizii – Consiliul de Miniştri al RSSM, iar executanţi – organele de securitate, de interne şi de justiţie ale URSS şi ale RSSM.
 
 

Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar a evaluat numărul persoanelor deportate şi supuse represiunilor în anii 1929-1951 la peste 90 de mii de persoane.
 


Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în colhozuri, aşa-numita colectivizare sau „ofensivă decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. Legarea ţăranului de glia colhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, mecanism care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile colhoznice.
 


Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 n-a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare. Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei au decedat circa 200 mii de oameni. Vina pentru decesele în masă din cauza foametei revine atât lui I. Stalin şi conducerii sovietice de la Kremlin, cât şi Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească, preşedinte – V. Ivanov, Comitetului Central al PC(b) din Moldova în frunte cu prim-secretarul N. Salogor, Consiliului de Miniştri al RSSM, în frunte cu preşedintele acestuia, N. Coval, împuternicitului Consiliului de Miniştri al URSS pentru colectările de cereale în RSSM, A. Sîci, altor responsabili din structurile de partid şi administrative, care au decis destinul oamenilor simpli. Anume vârfurile Partidului Comunist se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă. Prin politica promovată în anii 1946-1947, ca şi în anii următori, autorităţile sovietice ignorau cu desăvârşire viaţa şi dreptul la viaţă al omului, normele morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat. Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat. Pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate etniile şi confesiile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat moral, politic şi juridic.
 


Activitatea desfăşurată de Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar este (şi) un prilej pentru omagierea personalităţilor care au reprezentat onoarea şi demnitatea noastră în acele vremuri de teroare. Primele manifestări de rezistenţă antisovietică s-au înregistrat îndată după ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940. O mărturie în acest sens sunt acţiunile de rezistenţă ale membrilor organizaţiei clandestine a unor tineri din Orhei, care au militat împotriva ocupantului sovietic, în apărarea libertăţii, limbii române şi valorilor noastre naţionale. Pe parcursul anilor 1945-1953, pe teritoriul raioanelor Bravicea, Călăraşi, Corneşti, Chişcăreni, Chiperceni, Orhei, Răspopeni, Rezina, Susleni, Sângerei, Teleneşti a fost înregistrat un număr considerabil de acţiuni armate împotriva instituţiilor de stat şi activiştilor locali, întreprinse de către membrii grupului în frunte cu faimosul Filimon Bodiu, de către organizaţiie clandestine „Armata Neagră” şi „Partidul Democrat Agrar”. Una dintre cele mai mari şi mai bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisovietică în zonele rurale, „Partidul Democrat Agrar”, a activat (în anii 1950-1953) sub conducerea lui Simion Zlatan, originar din satul Popenchi, Râbniţa, şi Vasile Odobescu, originar din satul Cuizăuca, Chiperceni. La Soroca s-a înfiripat organizaţia „Arcaşii lui Ştefan”, în raioanele Chişinău, Hânceşti şi Cărpineni a activat o altă organizaţie conspirativă anticomunustă - „Partidul Libertăţii”, iar la Bălţi - „Uniunea Democratică a Libertăţii”. Combatanţii căzuţi pradă organelor de represiune au fost condamnaţi la moarte sau la privaţiune îndelungată de libertate, iar propaganda comunistă a urmărit să-i compromită şi să le şteargă numele din memoria noastră colectivă. Astăzi, a sosit momentul să ne plecăm fruntea în memoria acestor oameni simpli, al căror efort şi sacrificiu manifestate în încleştarea inegală, de moarte, cu regimul comunist pentru libertatea şi demnitatea umană este impresionant.
 


Nu trebuie să-i uităm nici pe cei care, în bătălia cu obscurantismul şi cenzura sovietică, i-au readus în manualele şcolare pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, au afirmat latinitatea limbii, culturii şi fiinţei noastre naţionale într-o epocă în care orice gest în acest sens era pasibil de excomunicarea din sânul societăţii sau de pedeapsa cu ani grei de privaţiune de libertate. Un Panteon al istoriei şi culturii noastre ar trebui să-i includă pe: Vasile Coroban, George Meniuc, Grigore Vieru, Vlad Ioviţă, Vasile Vasilache, Ion Vasilenco, Gheorghe Vodă, Mihai Grecu, Emil Loteanu, Lidia Istrati, Ion Vatamanu şi mulţi alţii. Un exemplu de verticalitate intelectuală, de rezistenţă prin cultură şi de apărare a limbii noastre române îl reprezintă operele scriitorilor: Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Serafim Saca, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valentin Mândâcanu, Vladimir Beşleagă şi alţii. Fapta temerară a muncitorului Gheorghe Muruziuc, cel care, în noaptea de 28 iunie 1966, a arborat Tricolorul deasupra Fabricii de Zahăr din Alexăndreni, raionul Sângerei (rămas acolo timp de 5 ore), protestul Liliei Neagu şi Asei Andruh din 1970 împotriva rusificării şi deznaţionalizării, activitatea Frontului Naţional Patriotic de eliberare de sub ocupaţia sovietică, din care făceau parte Alexandru Usatiuc-Bulgăr şi colaboratorii săi apropiaţi Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur, alte manifestări cu caracter civic şi naţional, precum şi mişcarea de emancipare naţională din anii `80 punctează o linie de rezistenţă, atât cât a fost, care trece ca un fir roşu prin toată perioada sovietică. Meritul acestor personalităţi este imens: ele ne-au ţinut trează conştiinţa noastră de sine, ne-au învăţat că dincolo de nevoia omului de adaptare la mediu şi la condiţiile înconjurătoare, după cum au procedat mulţi dintre noi, există valori şi idealuri perene.
 


În vremurile grele ale inchiziţiei comuniste, ne-am potolit setea de adevăr, ţinându-ne urechea strâns lipită de aparatele de radio pentru a prinde undele „Europei Libere”, BBC-ului, ale Radio Vatican şi Radio Libertatea. Nimeni şi nimic nu a putut să ne forţeze să renunţăm la nevoia de a ne rupe din universul carceral spiritual, nici regimul cu toată armata sa de opresiune, nici un asemenea „campion al deznaţionalizării”, ca Ivan Bodul, prim-secretar al CC al PCM în anii 1961-1980.
 


În centrul investigaţiilor Comisiei s-au aflat şi aspectele sociale şi economice ale evoluţiilor din RSS Moldovenească. Comisia nu a trecut cu vederea procesele de industrializare şi urbanizare sau cadrul de asistenţă socială oferit din partea statului sovietic cetăţeanului simplu. Ceea ce relevă concluziile Comisiei este că industria RSSM devine total dependentă de centrele industriale ale URSS, din care, în schimbul produselor agricole şi producţiei industriei alimentare, se importau petrol şi cărbune, fontă şi oţel, mase plastice şi metale neferoase, tractoare, camioane şi automobile, excavatoare şi maşini agricole, maşini-unelte şi utilaje industriale, obiecte de consum popular. În situaţia în care producţia republicii nu se dezvolta pe o bază proprie, ci pe materia primă importată, dreptul RSS Moldoveneşti la o existenţă independentă era o ficţiune. Mai mult decât atât, majoritatea întreprinderilor industriale şi, totodată, cele mai rentabile, au fost amplasate pe teritoriul fostei RASSM, ceea ce constituia, de asemenea, rezultatul unei politici cu bătaie lungă. Deţinând pârghiile de conducere, ministerele panunionale şi unional-republicane au promovat politica afluenţei masive pe teritoriul RSSM a populaţiei din exteriorul republicii, adusă pentru construcţia unor noi întreprinderi industriale în condiţiile unui surplus local de forţe de muncă. Această politică a condus la reducerea substanţială a cotei populaţiei autohtone în sfera industrială, la devalorizarea statutului limbii, culturii şi tradiţiilor noastre în diverse ramuri ale economiei, la instruirea, în instituţiile de învăţământ superior şi mediu, preponderent, sau chiar exclusiv, în limba rusă. În urma „industrializării rapide”, s-a ajuns, pe de o parte, la înglobarea rigidă a RSSM în complexul militar-industrial panunional, la aservirea industriei locale resurselor de materii prime ale URSS şi finanţarea ei centralizată, iar pe de altă parte - la grave dezechilibre etnodemografice.
 

Consecinţele ecologice ale politicii social-economice promovate de regimul comunist pe parcursul deceniilor postbelice au fost, de asemenea, dezastruoase.
 


Ar putea urma replica oponenţilor noştri: oamenii aveau un serviciu, o pensie asigurată, servicii medicale de stat, învăţământul era gratuit. Aşa este. Statul socialist şi-a asumat rolul de filantrop paternal, dar acest paternalism era al unui stat producător al iresponsabilităţii şi dependenţei indivizilor atât în domeniul vieţii publice, cât şi în cel al vieţii private. Or, într-un stat totalitar, egalitatea poate fi maximizată doar pe seama libertăţii, astfel încât egalitatea şi fraternitatea autentică sunt distruse. Iată de ce, trecutul totalitar nu ne poate oferi soluţii pentru prezentul şi viitorul nostru şi al copiilor noştri.
 


Principalul pilon al regimului totalitar comunist a fost Partidul Comunist Unic, care a confiscat autoritatea publică. Conducerea de partid a comandat şi a comis crime în masă, represiuni şi deportări calificate drept crime împotriva umanităţii, a instrumentat o ideologie represivă, a exercitat un control cvazitotal asupra societăţii şi indivizilor aparte. Partidul Comunist şi organele sale de represiune sunt principalii responsabili de toate ororile produse în epoca sovietică. Obedient ordinelor conducerii PCUS, CC al PCM s-a opus până în ultimul moment procesului de suveranizare şi dobândire a independenţei de stat a Republicii Moldova, fiind declarat, după puciul din august 1991 de la Moscova, în afara legii.
 


Comisia a stabilit că R. Moldova de astăzi este rodul şi rezultatul mişcării de emancipare democratică şi naţională de la sfârşitul anilor `80 ai secolului trecut, este expresia actului de voinţă politică de secesiune de fosta URSS şi de integrare plenară în lumea liberă şi democratică.
 

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii `20-`90 ai secolului XX, care include:
 
 


1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice;
2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă;
3) decretarea şi aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane;
4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;
5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic;
6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualităţii;
7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX;
8) foametea cumplită din anii 1932-1933;
9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troica”;
10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;
11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist;
12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă;
13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocup