Varanul in corzi

 
De ce a început asaltul împotriva lui Voiculescu
   
  vezi articol
  
  
  
  
   
  
   
     
  
   
         
  
   
     
  
  
      Arestarea lui Sorin Alexandrescu, omul prin care Dan Voiculescu îşi gestiona tele-afacerile dubioase, anunţă evoluţii mai interesante decât lasă să se întrevadă primele impresii. Şi asta deoarece Antenele reprezintă mult mai mult decât o afacere la care râvnesc unii rivali.
 
Miza scandalului declanşat este în primul rând legată de ambiţiile politice ale lui Voiculescu şi de capabilităţile propagandistice ale trustului său media, care îi permit să influenţeze jocurile de putere. Şi nu atât pe cele ce au ca finalitate numirea unui ministru, a unor şefi de instituţii sau câştigarea unor contracte, cât mai ales pe cele ce pot afecta interesele strategice ale ţării. Banii sunt o chestiune secundară în acest punct al acţiunii, pentru că reprezintă un mijloc, nu un scop în sine. Şi pentru o tabără, şi pentru cealaltă.
 
Să luăm pe rând întrebările esenţiale pe care le nasc evenimentele recente. Prima: acordul de coabitare îl include sau nu şi pe Voiculescu? Sau, şi mai direct, imunitatea de care se bucură principalii săi giranţi se extinde şi asupra sa?
 
Cel mai probabil, la început i s-au dat asigurări că da. Altfel nu se explică prezenţa lui Antonescu alături de Băsescu, Ponta şi Dragnea la momentul semnării. Atacurile ulterioare ale propagandiştilor săi, dar şi distanţările ipocrite sau de-a dreptul mincinoase ale lui Crin Antonescu pot fi văzute ca o dovadă că Voiculescu a simţit că este dus cu vorba.
 
Cum rămâne cu interviul dat cu trei zile înainte de arestarea lui Alexandrescu în care spunea despre coabitarea Băsescu-Ponta că „a dat rezultate bune“?
 
Diversiune. Declaraţia sa era menită să transmită oamenilor-cheie din USL că este în continuare pe cai mari, deoarece a fost cooptat în înţelegerea la nivel înalt dintre Băsescu şi Ponta şi, implicit, că a fost acceptat de Occident ca jucător legitim.
 
Succesul transmiterii mesajului a fost asigurat şi de vuietul de indignare al celor mai înverşunaţi critici ai coabitării din rândul foştilor susţinători ai lui Băsescu. Aceştia s-au grăbit să ia de bune cuvintele sale, considerându-le o dovadă în plus că pactul de coabitare nu este doar imoral, ci şi lipsit de orice efect pozitiv. „La ce bun un pact girat de americani şi europeni, dacă el îl include până şi pe Voiculescu?!“, s-au întrebat pe bună dreptate, ignorând însă varianta destul de plauzibilă că acesta pur şi simplu blufează.
 
Deşi mai puţin probabilă, nu trebuie exclusă nici varianta că, în momentul în care a dat interviul, Voiculescu ştia că DNA şi SRI sunt pe urmele lui. Aşa, cel puţin, lasă să se înţeleagă o afirmaţie atribuită Cameliei Voiculescu: „(...) Şi oricum tre’ să ai super grijă, te rog! Ştii că… Acum mi-a dat şi mie tata grija aia…“. Dacă aşa stau lucrurile, atunci laudele aduse coabitării nu reprezentau altceva decât un strigăt de îndurare. Un lacrimogen şi disperat „Nu trageţi! Mă predau!“.
 
Indiferent care variantă este adevărată, impactul teribil pe care această anchetă îl va avea asupra surselor de finanţare a maşinăriei de propagandă a lui Voiculescu şi a capacităţii sale de a şantaja mediatic în scopuri politice contrazice fără drept de apel opiniile emoţionale ale celor ce au fost convinşi nu doar că Voiculescu vrea să urce în căruţa coabitării, fapt cert, dar şi că a fost primit în ea.
 
False se dovedesc acum şi teoriile celor ce încercau să ne convingă că, în secret, Voiculescu şi-a dat binecuvântarea pentru numirea noilor şefi ai parchetelor şi că toate atacurile împotriva Laurei Codruţa Kovesi sunt doar o diversiune, menită să-i pună pe o pistă falsă pe vigilenţii care au mirosit că totul este, de fapt, o imensă conspiraţie.
 
Şi dacă această anchetă nu a fost începută de noul şef al DNA, faptul că şi-o va asuma până la capăt, înfruntând valul de calomnii pe care le revarsă colegii şi complicii lui Alexandrescu ar trebui să-i oblige la reevaluare pe cei ce încă sunt convinşi că după plecarea lui Daniel Morar se va alege praful de munca sa.
 
Nu cumva a fost prea devreme pentru o asemenea concluzie? Nu cumva faptele concrete pe care şi-au fundamentat temerile şi care ne-au pus, justificat, în stare de alarmă sunt, totuşi, încă insuficiente pentru a da un verdict tranşant? Sau nu există decât reevaluări imorale?
 
Dacă această investigaţie, care are toate premisele să foreze adânc în practicile corupte din trustul lui Voiculescu şi să dea o lovitură năucitoare unuia dintre cei mai puternici oameni din România, nu a primit nici o undă verde din partea politicului, cu atât mai mare este meritul procurorilor DNA. Ar fi un semn că justiţia a evoluat mult mai rapid şi mai consistent decât s-ar fi aşteptat şi cei mai optimişti dintre noi.
 
Dar şi dacă întreaga operaţiune a fost derulată cu binecuvântarea unor politicieni sau chiar la iniţiativa lor, cum nu este deloc exclus dacă analizăm cu onestitate mersul lucrurilor de până acum din justiţie, lucrurile nu sunt mai puţin surprinzătoare. Şi poate chiar încurajatoare. Pentru că încercarea de a anihila maşinăria propagandistică a lui Voiculescu, care echivalează cu tentativa de a scoate din joc o piesă importantă, reprezintă un gest de mare curaj. Şi chiar dacă a fost făcut exclusiv din raţiuni de luptă politică, efectele sale vor fi, în final, indubitabil pozitive.
 
De aici rezultă al doilea set de întrebări. Vor PSD şi PNL să îl scoată din joc pe Voiculescu? Sau, într-adevăr, nu au putut să se opună acţiunii procurorilor?
 
La a doua întrebare am răspuns, de fapt, mai sus. Este greu de crezut că anchetarea şantajului la RCS&RDS s-a făcut pe sub nasul tuturor liderilor puterii şi că absolut nimeni nu a ştiut că Voiculescu este sub observaţie. Dar, cel mai probabil, singurii informaţi au fost unul sau doi oameni de la vârful PSD, pe lângă preşedinte.
 
Logica este foarte simplă: PNL nu are decât de pierdut dacă susţinătorul lor numărul unu, mediatic, dacă nu şi financiar, îşi pierde armele, banii, şi poate chiar libertatea. Dacă ar fi ştiut de investigaţie, l-ar fi avertizat. Dacă ar fi putut să o blocheze, ar fi făcut-o.
 
Cu PSD situaţia este mult mai complicată. Luând în calcul instituţiile implicate în investigarea patronului şi şefului Antenelor, este aproape imposibil ca Victor Ponta să nu fi ştiut de anchetă. Este aproape imposibil şi să nu îşi fi dat acordul. Dar ce câştigă din asta? Cu ce îl ajută scoaterea din joc sau măcar minimizarea influenţei lui Voiculescu?
 
Cu foarte multe. În primul rând, pentru că ar tranşa definitiv lupta internă din interiorul USL în favoarea PSD-ului. Un Voiculescu lipsit chiar şi doar de aura de invincibil care l-a însoţit până acum înseamnă un PNL mult mai slab. Fără nici o armă cu care să riposteze la agresiunea partenerilor, liberalii fie vor accepta o poziţie de a cincea roată la căruţa guvernării PSD, fie vor fi eliminaţi complet de la putere.
 
Mai important decât atât, opoziţia televizată a lui Voiculescu reprezintă singura ameninţare reală la supremaţia PSD-ului. Cu o campanie mediatică la fel de virulentă şi manipulatoare cum a fost cea îndreptată împotriva guvernelor Boc şi Ungureanu, performanţele execrabile ale guvernării Ponta ar duce, inevitabil, la o prăbuşire drastică şi rapidă a PSD-ului în sondaje. În perspectiva unei despărţiri de PNL, când toată răspunderea guvernării se va deconta la ei, pericolul este mortal.
 
Mai mult, această potenţială opoziţie trebuie eliminată şi în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor. Candidatul care mizează pe electoratul USL şi care nu va avea Antenele de partea sa va pleca din start cu un handicap. Pentru cei ce au votat în decembrie Uniunea Social Liberală, părerea tele-activiştilor contează. Mulţi oameni necăjiţi îşi iau azimutul de la ei. Iar în varianta în care actualul premier va candida împotriva lui Antonescu, forţa aparatului de propagandă ar putea înclina balanţa. Nici acest risc nu este acceptabil pentru PSD şi Victor Ponta.
 
Deşi toate ipotezele de mai sus sunt valide, ceva nu se leagă. Acest ceva ţine de răspunsul la întrebările: este justificat pentru PSD şi Victor Ponta riscul unei confruntări cu Voiculescu în condiţiile în care au nevoie ca de aer de complicitatea televiziunilor pentru a perpetua mitul competenţei şi onestităţii lor? Nu ar fi, de fapt, mai puţin periculos şi chiar mai ieftin să îl atragă de partea lor pe bătrânul mogul, să-i pună oamenii unde vrea, să îl îngroape în contracte şi să-l ridice în slăvi – marea slăbiciune a „domnului profesor“?
 
Chiar în aceste momente, mulţi lideri ai PSD răspund „da“ cu toată convingerea. În afară de Victor Ponta şi de încă foarte puţini apropiaţi, tot eşalonul superior al partidului este terifiat de ce ar putea să iasă din toată această poveste. Groaza care i-a urmărit tot timpul la gândul că Antenele ar putea să-i toace aşa cum au făcut-o cu PDL – şi, slavă Domnului, muniţie au din belşug, la ce dezastru e în ţară după un an de guvernare USL-istă, cu PSD la cârmă! – a atins acum paroxismul.
 
Mulţi nu înţeleg ce urmăreşte şeful lor, dacă are cu adevărat un plan şi pe ce se bazează de a îndrăznit să stârnească cuibul de viespi. Temerea lor este justificată şi de faptul că Voiculescu a mai trecut prin încercări similare şi a ieşit cu bine. I-au mai fost acuzaţi oameni foarte apropiaţi – Camelia Voiculescu şi Sorin Pantiş, omul său de casă, în dosarul Rompetrol, Codruţ Sereş în dosarul „Privatizările strategice“, ca să nu mai vorbim de trimiterea sa în judecată în dosarul privatizării ICA – dar, în final, nu i-au clintit un fir de păr.
 
Procesele trenează, infracţiunile se prescriu şi chiar când părea în corzi a reuşit să scape fără prea mare efort prin tertipul cu demisia din Parlament. Nici măcar manevra care este invocată cu speranţă azi, aceea de a-l strânge cu uşa pe Alexandrescu pentru a-l turna pe şeful său, nu a reuşit în trecut. Deşi este evidentă legătura dintre el şi Pantiş sau Sereş, procurorii nu au reuşit în trecut să-i transforme pe aceştia în acuzatori. De ce ar reuşi acum?
 
Pesediştii sunt speriaţi în special de posibilitatea ca ancheta să-l rănească tare pe Voiculescu, dar nu suficient ca să-l scoată din joc. Caz în care toată furia şi disperarea acestuia vor fi canalizate spre obiectivul demolării PSD. „Dacă va simţi că nu mai are nimic de pierdut, nu va mai fi cale să te înţelegi cu el“, spunea mai degrabă contrariat unul dintre liderii PSD, bine conectat la baronii locali.
 
De fapt, crede acelaşi pesedist, şi probabil nu e singurul, răul e deja făcut. „Chiar dacă nu ne atacă direct pe noi deocamdată, este o chestiune de timp până o vor face. Şi ne va afecta rău de tot. Oamenii sunt sensibili la lucrul ăsta şi nu înţeleg de ce ne-am sucit împotriva celor care ne-au ajutat să câştigăm alegerile. O să ne usture rău…“
 
Temerile le sunt alimentate şi de un fapt absolut cert: Voiculescu nu poate fi comparat cu Vîntu. Fostul patron al Realităţii era un amator în comparaţie cu stăpânul Antenelor. Mai mult, jocurile sale politice s-au rezumat la a cumpăra diverşi lideri pe care i-a folosit ca să facă bani. Încercările sale de a juca în politica mare s-au oprit la finanţarea partidului în care îl plantase pe Varujan Vosganian, Uniunea Forţelor de Dreapta.
 
Voiculescu a reuşit nu doar să cumpere PNL-ul cu totul, dar să-l mai aducă şi la guvernare din poziţia de a doua forţă politică a ţării. Diferenţa dintre influenţa politică a lui Voiculescu şi cea a lui Vîntu este cea de gabarit dintre un rinocer şi un cocoş.
 
Iar asta nu este totul. Vîntu a fost eliminat doar în momentul în care nu a mai avut bani. Nu intrarea sa la închisoare l-a făcut să piardă trustul Realitatea, ci falimentul. În ciuda dificultăţilor financiare, Antenele sunt mult mai solide financiar decât a fost vreodată trustul Realitatea şi, chiar dacă investigaţia deja începută le va atinge veniturile, până la faliment mai este cale lungă. Nu în ultimul rând, averea lui Voiculescu este incomparabil mai mare şi mai solidă decât a lui Vîntu.
 
Bref, nimeni nu crede că Voiculescu va putea fi determinat să renunţe la imperiul său media doar pentru că un rival şi-ar dori să i-l preia sau să-l închidă şi nici pentru că încurcă planurile politice ale PSD-ului sau ale altor centre de putere. Dacă ar fi fost atât de simplu, ar fi reuşit şi Traian Băsescu fără nici un ajutor suplimentar.
 
Ultimele întrebări care reies din acest context complicat:
 
Dacă Voiculescu este încă foarte puternic şi deţine o armă letală pentru PSD, pe ce se bazează cei ce au declanşat, în sfârşit, asaltul împotriva lui?
 
Pe faptul că de data aceasta au un dosar solid în care atât el, cât şi fiica sa riscă ani buni de închisoare, din care noi nu am văzut decât o parte infimă. Un alt lucru determinant va fi, probabil, faptul că anumiţi foşti colaboratori vor începe să povestească procurorilor ce au refuzat să spună mulţi ani, iar alţii pur şi simplu vor trece în cealaltă tabără. Şi nu e imposibil să avem parte de nişte mari surprize.
 
Dar dacă Voiculescu nu poate fi obligat să renunţe la imperiul său media, ce speră adversarii săi?
 
Să dea dovadă de înţelepciune şi să abandoneze jocul politic. Este greu de crezut că îşi va vinde televiziunile lui Ghiţă sau altor moguli de rit nou, dar uşor, uşor, dacă le iese jocul, îl vor determina să o lase mai moale cu politica. Să se concentreze mai mult pe drapele, pe emisiuni cu actorii poporului şi alte şuşe. Şi poate, cu timpul, va realiza că nu doar Jurnalul Naţional costă mai mult decât aduce, dar că şi cu Antena 3 iese pe minus. Şi le va închide.
 
Dar dacă Voiculescu poate fi atât de conciliant încât să accepte un astfel de târg în schimbul libertăţii sale şi a familiei, de ce au avut nevoie de dosare penale? De ce, totuşi, nu l-au plătit ca să joace de partea lor, câtă vreme, după cum am explicat mai sus, ar fi fost mai puţin riscant?
 
Cel mai probabil, pentru că aceia care au decis începerea investigaţiei nu gândesc precum majoritatea liderilor PSD. Şi nu gândesc în termenii negustoriei politice pentru că folosesc alte criterii de evaluare a situaţiei.
 
După analiza lor, Voiculescu nu este doar un jucător politic ca oricare altul, avid de putere şi bani. El vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să îşi impună propria viziune asupra direcţiei strategice pe care o urmează România.
 
Chiar dacă, aparent, ar fi putut fi mulţumit cu un post de vicepremier, cu mai multe ministere pentru locotenenţii săi şi cu mai mulţi bani, ar fi luat ce i se dădea, dar în scurt timp ar fi cerut mai mult. Şi cu cât ar fi avut mai mult, cu atât amprenta lui s-ar fi simţit mai puternic asupra societăţii. Perspectivă inacceptabilă, având în vedere că ADN-ul speciei din care face parte Voiculescu, născută în comunismul feudalist de tip ceauşist, este incompatibil cu saltul evoluţionar pe care această ţară trebuie să îl facă.
 
Platformele mediatice şi nucleele politice finanţate direct sau indirect de bătrânul securist au devenit, de fapt, centrul de comandă al mişcării de blocare a parcursului democratic şi pro-occidental al României. A-i permite lui Dan Voiculescu să-şi continue liniştit opera de coagulare şi mobilizare a tuturor forţelor care nu vor să accepte noile reguli în relaţiile dintre cetăţeni şi cei ce îi conduc, pe care ni le impun apartenenţa la Uniunea Europeană şi NATO, dar şi parteneriatul cu SUA, ar fi echivalat cu a fi complice la trădarea intereselor naţionale.
 
Inutilitatea încercării unei concilieri politice şi riscul ca situaţia să scape de sub control au devenit şi mai evidente după ce au apărut semnale potrivit cărora agenda forţelor finanţate de patronul Antenelor nu este inspirată doar din interior, ci şi din exterior. Îndrumătorii şedinţelor de îndoctrinare din prime-time au renunţat şi la puţinele scrupule pe care le mai aveau şi nu se mai feresc să arate explicit care este sursa teoriilor menite să ne convingă că Occidentul nu ne vrea decât răul.
 
Exact această alianţă dintre oponenţii din interior şi din exterior ai opţiunii strategice făcute de România demonstrează cât de presantă era începerea unei investigaţii temeinice în afacerile şi fluxurile financiare controlate de Dan Voiculescu, dar şi cât de complicat se anunţă conflictul care tocmai a început.