Ziua victoriei lor

  9 mai e ziua victoriei. Dar a victoriei lor. A celora care s-au lăţit peste noi cu tancurile. Cele care au trecut peste biserici, peste şcoli, peste destine. 

Tatăl meu, ca şi alte peste 300 000 de basarabeni, a fost mobilizat cu forţa la 24 august 1944. Dintre cei 20 de verişori de-ai lui din Chircăieştii Noi, numai el s-a întors acasă. Toţi ceilalţi au morminte semănate prin toată Europa. Au fost folosiţi drept carne de tun. Obligaţi să-şi dea viaţa pentru o patrie care nu era a lor într-un război care nu le aparţinea. Fuseseră aşezaţi pe linia întâi a frontului, fără să li se dea şi arme, cu ordin strict: „Оружие будете добивать в бою!” („Arma o veţi obţine în luptă!”). Ei trebuia să iasă cu mâinile goale în faţa nemţilor înarmaţi cu automate şi mitraliere şi să li le ia. Tata Trofim s-a întors de la război fără un picior. El nu şi-a făcut o profesie din cea de „eliberator” al nemţilor de sub jugul germanilor, n-a rămas în Berlin să-şi facă acolo partid, să organizeze concerte lângă Poarta Brandenburg din Pariser Platz cu Ion Paladi şi Nicolae Furdui Iancu care ar fi cântat „Doina Basarabiei” şi (cântec adresat nemţilor): „Nu uita că eşti român!”, să fie deputat în Bundestag şi să le spună teutonilor când aceia ar fi vorbit în germană: „Vorbiţi omeneşte!”. Aşa cum procedează „eliberatorii” care s-au pripăşit, ei şi rudele lor – iar mulţi s-au mutat cu tot cu satele lor siberiene („acolo trebuie să faci foc în sobă 11 luni din an”, îmi explica unul dintre ei) în Republica Moldova.

Tatăl meu s-a întors în satul lui, din care a fost mobilizat, la îndeletnicirile sale de ţăran: el şi-a arat în continuare pământul mergând din urma plugului, se ducea să cosească fânul sprijinindu-se într-un singur picior ş.a.
Dacă ar fi fost să aleagă între a fi sănătos şi a fi considerat „eliberator” fără voie, desigur ar fi ales-o pe prima. 
Dar „eliberatorii” nu i-au permis să aleagă. După 24 august 1944 toţi flăcăii satului s-au ascuns în pădure, până au venit părinţii lor trecuţi de vârsta mobilizării şi le-au transmis: „Sovieticii au spus că, dacă nu vă lăsaţi mobilizaţi, ne vor lua pe noi în locul vostru, iar pe voi vă vor vâna cu armata şi vă vor împuşca fără judecată”. Şi ei au ieşit. Conform legilor internaţionale, sovieticii nu aveau dreptul să mobilizeze populaţia din teritoriile ocupate sau achiziţionate. Şi atunci au scris pe vagoanele cu care erau expediaţi basarabenii pe front: „Добровольцы едут на фронт” („Voluntarii pleacă pe front”). Tata, care nu ştia ruseşte, abia după ce verişorul lui, Gheorghiţă Cotu, i-a tradus fraza scrisă cu litere mari pe o pânză roşie, a înţeles că se ducea să moară de bunăvoie pentru o patrie de care habar nu avea.
Acel război n-a fost războiul lui. El, ca şi sutele de mii de basarabeni, a contribuit la victoria altora. 

Şi la acest 9 mai am fost umiliţi de către cei care pretind că ne-au „eliberat” uitând să se întoarcă acasă. 
În această zi, în centrul Chişinăului a reînviat fosta URSS. Toţi nostalgicii, rusofonii agresivi, inclusiv tineri cu banderole „anti-ro” (anti-România), s-au scurs în această zi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. 

De dimineaţă până seara târziu – de Ziua Europei – aici au răsunat cântecele preferate ale tovarăşului I.V. Stalin. 
Am fost felicitaţi (în limba rusă) cu ocazia că acum 68 de ani noi, românii din Basarabia, am fost eliberaţi „de sub jugul românilor”, de către glorioasa Armată Roşie, care a zdrobit „la 9 mai 1945 armatele fasciste româno-germane”.
Cum puteau fi românii fascişti, dacă ei au luptat umăr la umăr cu ruşii contra armatei lui Hitler, de la 23 august 1944 (sovieticii au trecut Nistrul abia la 24 august 1944) până la 9 mai 1945, terminând războiul în munţii Tatra. 

Dar – caz unic în istoria mondială! – în timp ce românii luptau contra nemţilor împreună cu ruşii, aceştia până către jumătatea a doua a lunii septembrie 1944 i-au dezarmat şi au făcut prizonieri peste 200 000 de ostaşi români, pentru a umple cu ei lagărele de la Vorkuta (aceste detalii criminale le puteţi găsi în cartea „Oни защищали и освободили Молдoву», apărută în or. Perm, Federaţia Rusă, în 2001, în prefaţa căreia se scrie între altele: „В последние годы минувшего столетия да и сейчас молдавские писатели Н. Дабижа, И. Чобану, И. Унгуряну и другие всячески охаивают советскую власть, обвиняют «советскую империю в том, что Молдова оказалась оторваннной от братской Румынии». „În ultimii ani ai secolului trecut, dar şi acum scriitorii moldoveni N. Dabija, I. Ciobanu, I. Ungureanu şi alţii acuză în fel şi chip puterea sovietică de faptul că aceasta a rupt Moldova de la România frăţească”). Şi aici e necesară o precizare: Germania nu a fost fascistă. Iar România cu atât mai mult. Fascistă a fost Italia. Germania a fost socialistă, un fel de socialism de-al lui Dodon, ea zicându-şi naţional-socialistă.

La insistenţa lui Stalin, care se considera şi el socialist, şi care şi-a putut impune preferinţa în faţa aliaţilor, i s-a spus şi regimului lui Hitler „fascist”. Dar cel mai logic este să se spună că în anul 1945 popoarele europene astfel au fost „eliberate” nu de fascism, ci de „socialism”. O revenire la adevărul istoric este necesară. 

Iar la 9 mai 1945 a avut loc îngenuncherea noastră.

Prezenţa Armatei Sovietice în Basarabia a făcut posibile deportările, foametea organizată, colectivizările, au avut de suferit circa un milion de oameni din cele trei (conform stenogramei Sesiunii Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940 populaţia Basarabiei era de 3.200.000 de locuitori, iar datele statistice din 1950 atestă doar 2.229.000 de persoane, cu toată avalanşa „eliberatorilor”, a populaţiei alogene refugiate şi a creşterii naturale a populaţiei datorită naşterilor). E un genocid anti-românesc de proporţii dezastruoase, în malaxorul lui dispărând aproape toţi intelectualii, preoţii, gospodarii satelor. 

Şi-atunci noi de ce ne-am bucura?!

În Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo unde am îngenuncheat pentru Limba noastră, pentru Alfabet, pentru Tricolor, pentru Libertate, loc sacru, stropit şi cu sângele tinerilor la 7 aprilie 2009, inclusiv al lui Valeriu Boboc, „eliberatorii” au dansat în ritmurile „Katiuşei”, ale „Kazaciok”-ului, şi l-au aplaudat pe şovinul Dmitri Rogozin, vicepreşedinte al Guvernului Federaţiei Ruse, care a venit de la Moscova să ne anunţe cinic: „Drumul Republicii Moldova către Uniunea Europeană s-a încheiat. Pentru un viitor mai bun (al ruşilor din R. Moldova – n.n.), Republica Moldova („Moldavia”, cum i s-a zis) trebuie (!) să adere la Uniunea Euroasiatică”.

Adică – înapoi în GULAG!

Primarul Dorin Chirtoacă precizase că cererea de ocupare Piaţei Marii Adunări Naţionale în acea zi aparţine ambasadorului Federaţiei Ruse. Bine că acesta n-a cerut-o ca să desfăşoare în ea o grandioasă paradă militară, cu trupele Armatei a 14-a şi cu cele (tot ruseşti) ale Tiraspolului! Căci ar fi obţinut-o!

Nu e vina primarului, ci a cadrelor comuniste din preajma sa: responsabilă de soluţionarea cererilor care se depun pentru astfel de ocazii este Nina Stratulat, o fosilă agramată, care a lucrat în vechile structuri de partid până la 1991 şi care în cei 22 de ani de independenţă se mai află pe val.

Ruşine să le fie şi „artiştilor” noştri din corul Ministerului de Interne, care i-au acompaniat pe Kobzon şi Leşcenko, ca şi Margaretei Ivanuş, care, după ce a moderat „doliul vesel” din Piaţă şi a tot ţipat: „Spasibo vam, osvoboditeleam!” („Mulţumim eliberatorilor!”), şi-a făcut apariţia la manifestarea noastră de la Biblioteca Naţională, ca să cânte romanţa românească „Tangoul toamnei”. Credeam că va cânta „Noi suntem români!”. Ca să fie ea însăşi până la capăt!
M.Ivanuş e una dintre bucureştencile care s-au mutat la Chişinău pentru a ne învăţa să iubim Federaţia Rusă şi să urâm România. Ştiam că tatăl interpretei – a relatat acest detaliu la o manifestare un academician de faţă cu ea, iar Margareta n-a spus că nu e aşa – a fost ostaş al Armatei Române făcut prizonier de către sovietici, stând mai mulţi ani într-un lagăr de lângă Polul Nord. 

Lumea noastră e săracă, mi-a explicat cineva care a privit la televizor show-ul, că atât Margareta Ivanuş, cât şi Cristina Scarlat, Serj Kuzenkoff şi alţi „sărmani” au cântat pentru bani.

Dar mă întreb: chiar atât de săracă să fie lumea noastră, încât dacă i s-ar plăti să-şi scuipe părinţii în faţă sau – să-şi sufle mucii pe icoana lui Dumnezeu – ar face-o?!

Mă conving încă o dată că talentul fără conştiinţă chiar nu valorează nimic.
 

Nicolae DABIJA
 
LA