Bucureștenii - un "popor" ciudat
Noaptea Muzeelor 2013 a însemnat, defapt, pentru mulți oameni, inclusiv pentru mine, Noaptea Muzeului Antipa. În București au fost deschise 32 de muzee, însă cei care au decis să meargă mai întâi la Antipa n-au mai ajuns în altă parte.
Vineri, cu o zi înainte, mă gândeam când ar fi bine să mă duc la muzeu: la ora 16:00, cu două ore înainte de deschidere, sau la ora 02:00 cu o oră înainte de închidere. După mai multe minute de gândire și de discuții cu persoanele cu care am mers, am hotărât să fim acolo la ora 20:00. Așa că a ajuns la ora 21:00.
Am identificat repede coada la care trebuie să ne așezăm și aceea a fost coada pentru expoziția ”The Human Body”. Șirul de oameni începea din dreptul intrării Muzeului Țăranului Român.
Până acum nu am fost la Noaptea Muzeelor pentru că am refuzat categoric să stau la coadă. Am oroare de așa ceva, chiar dacă am avut norocul să nu prind vremurile triste în care ai mei stăteau ore pentru o bucată de carne.
Așadar, la ora 21:00 ne-am așezat cuminți. După doar cinci minute am avansat. După alte cinci minute iar am avansat. ”E clar. Suntem aici de 10 minute și am mers câțiva metri. Eu zic ca pe la ora 11 intrăm, apoi putem să mergem și la alte muzee”, le-am zis, plin de optimism, camarazilor mei de viitoare suferință.
În jurul nostru o mulțime de părinți cu copii cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani. Am fost plăcut surprins să văd curiozitatea copiilor și deschiderea la minte a părinților, care au decis să le arate celor mici că există mai mult decât ”Domnul l-a făcut pe Adam din pământ și pe Eva din coasta lui Adam”.
În fața mea, o domnișoară blondă, încercând din răsputeri să nu se plictisească și inspirată probabil de atacul de la Boston, se uită la prietenul ei și spune: ”Un terorist care se respectă acum ar detona bomba. Uite câtă lume este. Una la coada asta și una la cealaltă coadă. Măcel ar ieși”
Vreau să-i spun ceva, dar sunt întrerupt de mulțimea care se mișcă. Mă uit la ceas și văd că este 21:40. Mă uit în spate și observ că nu ne-am mișcat așa mult, dar speranța nu moare. Îmi mențin pronosticul: ora 23:00!
”Oamenii au dreptul să fie înmormântați. Legitimați crima”
Ceasul este trecut de ora 22:00. Mi se face sete așa că-i las pe camarazi și mă duc să cumpăr apă. Mergând pe lângă coadă, observ că pronosticul meu e greșit. Nicio șansă să intrăm la ora 23:00, dar poate la miezul nopții avem o șansă.
Când mă întorc un tânăr nemulțumit se afla în dreptul cozii pentru expoziția permanentă, strigând : ”Oamenii au dreptul să fie înmormântați. Legitimați crima!”. Mă mir că nu și-a făcut trei cruci așa cum obișnuiesc oamenii ca el să facă și mă întreb de ce strigă la coada greșită. Am aflat apoi că tânărul a avut grijă să strige peste tot.
Este ora 23:00. Sticla cu apă s-a terminat, iar noi nu am parcurs nici jumătate din drum. La un moment dat, un tânăr voluntar îmi întinde un flyer. L-am recunoscut, îmi mai dădu-se unul când m-am așezat la rând. Îi spun că mi-a mai dat unul, iar el îmi dă un răspuns care a stârnit amuzamentul tuturor: ”Ți-am mai dat? Înseamnă că ești de mult aici”.
Cerșetorul nervos: Fir-ați ai dracului!
Picioarele mă dor. Stau la coadă de peste 3 ore și încep să mă întreb dacă va merita. Deja, 3 ore mi se pare un preț destul de piperat pentru expoziție…mai piperat decât cei 20 de lei pe care trebuie să-i scot din portofel pentru a-mi satisface curiozitatea.
Este trecut de mizeul nopții și încă nu am ajuns în fața muzeului. Am renunțat de mult la a mai face un pronostic și încep să mă gândesc dacă mai apuc să intru. ”Trebuie să intrăm. În spatele meu sunt o mulțime de omeni, care vor face scandal are dacă nu intră. Televiziunile sunt pe fază și abia așteaptă”, în zic unuia dintre camarazii de suferință.
La un moment dat un cerșetor se plimbă de colo-colo, adunând gunoaie de pe jos. Jandarmii nu-l bagă în seamă, deși repetă în permanență ”Fir-ați ai dracu!”. Nu înțeleg exact cui îi spune, dar mă aștept ca în orice moment cineva din mulțime să-l aranjeze. Însă nu sare nimeni, ceea ce mă face să gândesc că stau la cea mai calmă coadă de până acum. Sunt de peste trei ore aici și nimeni nu s-a îmbrâncit, nimeni nu a înjurat, nimeni nu a țipat la jandarmi că de ce se stă la coadă.
Mai avem mult până să vedem moaștele?
La ora 01:00 mă aflu în fața muzeului…pe ultima sută de metri. În stânga se află cealaltă coadă, vizibil mai mică. Ei avansează repede pentru că nu au voie să viziteze decât expoziția de la parter.
Fericit că va ajunge mai repede unde-și dorește un tânăr se uită la noi și-i spune celui de lângă el ”Uite cum stau ăștia ca la moaște. Să aducă cineva apa sfințită!”
”Apa chiar ar fi un lucru sfânt acum”, îmi zic în minte.
După câteva minute, un adolescent din fața mea se inspiră din gluma tânărului și întreabă un jandarm ”Mai avem mult până să vedem moaștele?”, dar acesta nu-i răspunde.
Nu v-a anunțat nimeni că e posibil să nu ai intrați?
Mai este o oră până când muzeul se închide. Cealaltă coadă nu mai există, iar eu mai am în spate 100 de persoane. Toți cei care au vrut să vadă gratis expoziția de la parter au reușit. M-am ofticat când am auzit o blondă spunând că ea a intrat după 10 minute. Gândul negativ s-a oprit acolo. Chiar dacă mă dor picioarele, îmi este foame și sete, nu pot ceda acum. Mă uit în față și observ că mai am atât de puțin până la scări: 10-20 de metri. Coada se îngustează pentru că acum ne aflăm între gardurile jandarmeriei. Stăm lipiți unul de celălat, toți obosiți, toți din ce în ce mai irascibili.
Avansăm încă puțin și pun piciorul pe prima treaptă de la intrare. Un sentiment de ușurare începe să mă cuprindă. Încep să mă gândesc că la următoarea tură ne vine și nouă rândul. Îi văd pe paznicii muzeului cum retrag mâinile să le permită oamenilor să intre. Cei din spate își pierd răbdarea și încep să împingă. Paznici se iau de brațe și formează un gard uman care ne împinge în spate. Toți cei de pe scări, inclusiv eu, se clatină și pentru o secundă sunt convins că vom cădea toți peste cei din spatele nostru. Reușesc să-mi mențin echilibrul sprijinit de cel din spatele meu, care la rândul lui era srprijinit de altcineva.
O femeie se ia la ceartă cu un bărbat. Îi reproșează acestuia că în îngrămădeala aia a lovit-o pe fiica ei. Bărbatul începe să țipe și să-i spună cu nu e problema lui, că ea ar trebui să-și protejeze copilul și că nu ar fi trebui să vină dacă nu e în stare.
Șase jandarmi se grăbesc spre noi să se asigure că lucrurile nu degenerează. Este aproape ora trei, oboseala este crâncenă, muzeul trebuie să se închidă, iar la coadă încă mai sunt destui oameni.
Aud o voce în spatele meu, dar nu înțeleg ce zice. În schimb îl înțeleg pe jandarmul care răspunde ”Nu v-a anunțat nimeni că e posibil să nu mai intrați?”. Din fericire, nu cred că a fost auzit de multă lume…altfel nu vreau să mă gândesc la reacția celor din jurul meu.
Este 02:58. Paznicii permit oamenilor să intre. Eu și camarazii mei de suferință ne luăm de mână unii cu alții ca să nu rămână nimeni în urmă și intrăm. După 6 ore intrăm în muzeu și primul lucru pe care îl vedem este o altă coadă: coada la bilete. Din fericire, nu stăm mai mult de 2 minute și ne grăbim să urcăm la etaj spre expoziție. Surpriză! La începtul scărilor un alt paznic ne spune să așteptăm. Nu bag înseamă acest lucru. Am stat 6 ore, nu pot ceda înainte de linia de sosire. După 5 minute, ni se permite să urcăm.
Aproximativ 40 de minute m-am plimbat printre cadavrele pentru care am stat 6 ore în picioare. 6 ore este un preț exagerat de mare, la fel cum este și 60 de lei (prețul normal de acces). 20 de lei și jumătate de oră de stat la coadă mi se pare prețul corect, dar nu regret că am fost. Am văzut știința în forma ei pură, nealterată de credințe iraționale.
Până la urmă, de câte ori ai în viață șansa să vezi cum ești tu pe dinăuntru?
Vineri, cu o zi înainte, mă gândeam când ar fi bine să mă duc la muzeu: la ora 16:00, cu două ore înainte de deschidere, sau la ora 02:00 cu o oră înainte de închidere. După mai multe minute de gândire și de discuții cu persoanele cu care am mers, am hotărât să fim acolo la ora 20:00. Așa că a ajuns la ora 21:00.Am identificat repede coada la care trebuie să ne așezăm și aceea a fost coada pentru expoziția ”The Human Body”. Șirul de oameni începea din dreptul intrării Muzeului Țăranului Român.
Până acum nu am fost la Noaptea Muzeelor pentru că am refuzat categoric să stau la coadă. Am oroare de așa ceva, chiar dacă am avut norocul să nu prind vremurile triste în care ai mei stăteau ore pentru o bucată de carne.
Așadar, la ora 21:00 ne-am așezat cuminți. După doar cinci minute am avansat. După alte cinci minute iar am avansat. ”E clar. Suntem aici de 10 minute și am mers câțiva metri. Eu zic ca pe la ora 11 intrăm, apoi putem să mergem și la alte muzee”, le-am zis, plin de optimism, camarazilor mei de viitoare suferință.
În jurul nostru o mulțime de părinți cu copii cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani. Am fost plăcut surprins să văd curiozitatea copiilor și deschiderea la minte a părinților, care au decis să le arate celor mici că există mai mult decât ”Domnul l-a făcut pe Adam din pământ și pe Eva din coasta lui Adam”.
În fața mea, o domnișoară blondă, încercând din răsputeri să nu se plictisească și inspirată probabil de atacul de la Boston, se uită la prietenul ei și spune: ”Un terorist care se respectă acum ar detona bomba. Uite câtă lume este. Una la coada asta și una la cealaltă coadă. Măcel ar ieși”
Vreau să-i spun ceva, dar sunt întrerupt de mulțimea care se mișcă. Mă uit la ceas și văd că este 21:40. Mă uit în spate și observ că nu ne-am mișcat așa mult, dar speranța nu moare. Îmi mențin pronosticul: ora 23:00!
”Oamenii au dreptul să fie înmormântați. Legitimați crima”
Ceasul este trecut de ora 22:00. Mi se face sete așa că-i las pe camarazi și mă duc să cumpăr apă. Mergând pe lângă coadă, observ că pronosticul meu e greșit. Nicio șansă să intrăm la ora 23:00, dar poate la miezul nopții avem o șansă.
Când mă întorc un tânăr nemulțumit se afla în dreptul cozii pentru expoziția permanentă, strigând : ”Oamenii au dreptul să fie înmormântați. Legitimați crima!”. Mă mir că nu și-a făcut trei cruci așa cum obișnuiesc oamenii ca el să facă și mă întreb de ce strigă la coada greșită. Am aflat apoi că tânărul a avut grijă să strige peste tot.
Este ora 23:00. Sticla cu apă s-a terminat, iar noi nu am parcurs nici jumătate din drum. La un moment dat, un tânăr voluntar îmi întinde un flyer. L-am recunoscut, îmi mai dădu-se unul când m-am așezat la rând. Îi spun că mi-a mai dat unul, iar el îmi dă un răspuns care a stârnit amuzamentul tuturor: ”Ți-am mai dat? Înseamnă că ești de mult aici”.
Cerșetorul nervos: Fir-ați ai dracului!
Picioarele mă dor. Stau la coadă de peste 3 ore și încep să mă întreb dacă va merita. Deja, 3 ore mi se pare un preț destul de piperat pentru expoziție…mai piperat decât cei 20 de lei pe care trebuie să-i scot din portofel pentru a-mi satisface curiozitatea.
Este trecut de mizeul nopții și încă nu am ajuns în fața muzeului. Am renunțat de mult la a mai face un pronostic și încep să mă gândesc dacă mai apuc să intru. ”Trebuie să intrăm. În spatele meu sunt o mulțime de omeni, care vor face scandal are dacă nu intră. Televiziunile sunt pe fază și abia așteaptă”, în zic unuia dintre camarazii de suferință.
La un moment dat un cerșetor se plimbă de colo-colo, adunând gunoaie de pe jos. Jandarmii nu-l bagă în seamă, deși repetă în permanență ”Fir-ați ai dracu!”. Nu înțeleg exact cui îi spune, dar mă aștept ca în orice moment cineva din mulțime să-l aranjeze. Însă nu sare nimeni, ceea ce mă face să gândesc că stau la cea mai calmă coadă de până acum. Sunt de peste trei ore aici și nimeni nu s-a îmbrâncit, nimeni nu a înjurat, nimeni nu a țipat la jandarmi că de ce se stă la coadă.
Mai avem mult până să vedem moaștele?
La ora 01:00 mă aflu în fața muzeului…pe ultima sută de metri. În stânga se află cealaltă coadă, vizibil mai mică. Ei avansează repede pentru că nu au voie să viziteze decât expoziția de la parter.
Fericit că va ajunge mai repede unde-și dorește un tânăr se uită la noi și-i spune celui de lângă el ”Uite cum stau ăștia ca la moaște. Să aducă cineva apa sfințită!”
”Apa chiar ar fi un lucru sfânt acum”, îmi zic în minte.
După câteva minute, un adolescent din fața mea se inspiră din gluma tânărului și întreabă un jandarm ”Mai avem mult până să vedem moaștele?”, dar acesta nu-i răspunde.
Nu v-a anunțat nimeni că e posibil să nu ai intrați?
Mai este o oră până când muzeul se închide. Cealaltă coadă nu mai există, iar eu mai am în spate 100 de persoane. Toți cei care au vrut să vadă gratis expoziția de la parter au reușit. M-am ofticat când am auzit o blondă spunând că ea a intrat după 10 minute. Gândul negativ s-a oprit acolo. Chiar dacă mă dor picioarele, îmi este foame și sete, nu pot ceda acum. Mă uit în față și observ că mai am atât de puțin până la scări: 10-20 de metri. Coada se îngustează pentru că acum ne aflăm între gardurile jandarmeriei. Stăm lipiți unul de celălat, toți obosiți, toți din ce în ce mai irascibili.
Avansăm încă puțin și pun piciorul pe prima treaptă de la intrare. Un sentiment de ușurare începe să mă cuprindă. Încep să mă gândesc că la următoarea tură ne vine și nouă rândul. Îi văd pe paznicii muzeului cum retrag mâinile să le permită oamenilor să intre. Cei din spate își pierd răbdarea și încep să împingă. Paznici se iau de brațe și formează un gard uman care ne împinge în spate. Toți cei de pe scări, inclusiv eu, se clatină și pentru o secundă sunt convins că vom cădea toți peste cei din spatele nostru. Reușesc să-mi mențin echilibrul sprijinit de cel din spatele meu, care la rândul lui era srprijinit de altcineva.
O femeie se ia la ceartă cu un bărbat. Îi reproșează acestuia că în îngrămădeala aia a lovit-o pe fiica ei. Bărbatul începe să țipe și să-i spună cu nu e problema lui, că ea ar trebui să-și protejeze copilul și că nu ar fi trebui să vină dacă nu e în stare.
Șase jandarmi se grăbesc spre noi să se asigure că lucrurile nu degenerează. Este aproape ora trei, oboseala este crâncenă, muzeul trebuie să se închidă, iar la coadă încă mai sunt destui oameni.
Aud o voce în spatele meu, dar nu înțeleg ce zice. În schimb îl înțeleg pe jandarmul care răspunde ”Nu v-a anunțat nimeni că e posibil să nu mai intrați?”. Din fericire, nu cred că a fost auzit de multă lume…altfel nu vreau să mă gândesc la reacția celor din jurul meu.
Este 02:58. Paznicii permit oamenilor să intre. Eu și camarazii mei de suferință ne luăm de mână unii cu alții ca să nu rămână nimeni în urmă și intrăm. După 6 ore intrăm în muzeu și primul lucru pe care îl vedem este o altă coadă: coada la bilete. Din fericire, nu stăm mai mult de 2 minute și ne grăbim să urcăm la etaj spre expoziție. Surpriză! La începtul scărilor un alt paznic ne spune să așteptăm. Nu bag înseamă acest lucru. Am stat 6 ore, nu pot ceda înainte de linia de sosire. După 5 minute, ni se permite să urcăm.
Aproximativ 40 de minute m-am plimbat printre cadavrele pentru care am stat 6 ore în picioare. 6 ore este un preț exagerat de mare, la fel cum este și 60 de lei (prețul normal de acces). 20 de lei și jumătate de oră de stat la coadă mi se pare prețul corect, dar nu regret că am fost. Am văzut știința în forma ei pură, nealterată de credințe iraționale.
Până la urmă, de câte ori ai în viață șansa să vezi cum ești tu pe dinăuntru?