Povestea fabuloasă a unui rus care s-a trezit român
Domnul Valeriu Graur are o poveste halucinantă. Crescut în deportare în Siberia, până în tinereţe a 
fost un naţionalist rus convins. Emigrat în România şi apoi în RSS Moldovenească şi-a dat seama că este de fapt român şi a participat la fondarea Frontului Patriotic Naţional, o formaţiune subversivă antisovietică.
A fost denunţat KGB-ului chiar de către Securitatea ”patriotului” Ceauşescu, fapt care l-a costat o altă deportare în gulag. Ne-a acordat un interviu despre istoria sa şi a grupului Usatiuc-Ghimpu.
- V-aţi născut la Reni, în sudul Basarabiei, dar aţi copilărit în Siberia...
V.G.: La 6 luni ne-au deportat. Am stat în Siberia 15 ani. Părinţilor mei, ambii români moldoveni, le era frică să vorbească româneşte cu noi, copiii, aşa că prima mea limbă a fost rusa. Ai mei se temeau să nu fie acuzaţi de naţionalism burghez dacă vorbeau româneşte. Tata, care era în momentul deportării student la conservatorul din Cernăuţi vorbea perfect rusa, provenea dintr-o familie de învăţători cu stare din Reni. Mama, cu doar 7 clase, vorbea cu accent moldovenesc. Pe stradă, la şcoală, vorbeam doar rusa, mă consideram rus.
- De ce v-au deportat familia?
V.G.: Fără explicaţii, i-au luat de acasă în toiul nopţii, în 13 iunie 1940. În Siberia au stat sub controlul NKVD-ului, ne-au tot mutat dintr-un sat în altul, să muncească ai mei la kolhoz-uri. Erau cu noi orăşeni, intelectuali, şi aşa numiţii culaci, chiaburi. Deportările se făceau în urma unor turnătorii. Cred că familia mea a fost dusă din cauza unui unchi din partea mamei, care a mers la nişte acţiuni legionare, fără să fi fost înscris vreodată la ei. Pe o bănuială din asta luau toată familia. Tata nici nu trebuia să fie ridicat. Avea alt nume de familie decât mama, nu erau luaţi cu acte, fiindcă familia lui se opusese, era o mezalianţă pentru un director de şcoală, ca bunicul, să aibă o noră ”ţărancă”. Ai mei stăteau împreună, însă, l-a luat NKVD-ul şi pe tata şi l-au acuzat, la gară, că e ofiţer român în rezervă. Săracul Graur, directorul de şcoală, a fost împuşcat în închisoare în Siberia, la Nijni Tail. Îl turnase cineva că a fost ţărănist.
- Cum a scăpat familia din deportare?
V.G.: La 16 ani, pe vremea lui Hruşciov, familia a primit dreptul să plece. Eu eram nemulţumit, simţeam că mediul meu e la Tomsk, în Siberia. După moartea lui Stalin, părinţii începuseră să vorbească româneşte, despre Basarabia, dar nu mă interesa. Am venit direct în România, familia bunicii din partea tatălui stăteau la Călăraşi. Printr-o minune, ne-au dat voie să ne reîntregim familia. Mie nu îmi plăcea, mă consideram ”om sovietic”, rus, mă simţeam străin. Tata nu era primit la lucru, era întrebat de ce a plecat din ”ţara socialismului”. Până la urmă a găsit, culmea, la un Sovrom, în 1957. Pe mine m-au dat la o şcoală cu limba de predare rusă, în Bucureşti pe strada Sandor Petoffi, unde aveam în general colegi lipoveni, am stat la internat cu ei. Eu rămăsesem şi cetăţean sovietic, eram komsomolist. Când am terminat liceul, am vrut să plec în ”patria mea”, URSS.
- Familia cum a reacţionat?
V.G.: S-au opus, dar nu aveau ce să-mi facă, eram major. Am ajuns la Tighina. Abia aici mi-am dat seama că greşisem. Plecasem din ”micul Paris” şi ajunsesem într-o zonă înapoiată intelectual, supusă rusificării. În 1940 şi 1944 toţi intelectualii români din oraşele Basarabiei se refugiaseră sau fuseseră deportaţi, executaţi. Oraşele aveau o elită rusă adunată din toată Uniunea, care rusifica, asimila. Elementul românesc era la ţară sau în orăşele mici, cum erau Cahul, Soroca, Orhei. Ţăranii vorbeau româneşte cum auzisem după Prut. Am intrat la facultate la Tiraspol, la o secţie pedagogică de fizică-matematică cu predare în ”limba moldovenească”. Buneii lor mă îmbrăţişau când aflau că vin din România. Colegii mei, fii de ţărani din sate, erau ca mine. De la ei am aflat de deportări, de crime şi am început să mă simt român. Am început să citesc istorie şi l-am cunoscut şi pe Gheorghe Ghimpu (fratele lui Mihai Ghimpu, actualul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova n.n.), care se considera de atunci român.
- Cum a apărut ideea Frontului Patriotic Naţional?
V.G.: Prin 1968, după intervenţia din Cehoslovacia, am început să ne mişcăm. Eu ajunsesem, după aventuri, profesor la Chişinău. Am văzut că Ceauşescu i-a sfidat pe ruşi şi am început şi noi o mişcare formată din intelectuali români, feciori de ţărani care făcuseră şcoală. Ascultam Radio Bucureşti, citeam istorie, vorbeam liber. Ghimpu, cu care eram prieten, mi-a propus să intru într-o mişcare organizată, care să militeze pentru limba română, grafie latină şi în final unirea cu România. El era doctorand la biofizică la Moscova, dar venea des la Chişinău. Eram organizaţi conspirativ, eu îl aveam legătură superioară pe Ghimpu, la rândul meu racolasem 2-3 prieteni care nu se ştiau între ei ca membri. Pe Alexandru Usatiuc-Bulgar, şeful Frontului, nu îl cunoşteam. Estimez că eram implicaţi cam 250 de oameni.
- Cum a căzut Frontul?
V.G.: După 1965 a fost o mişcare puternică pentru alfabetul latin. Fuseseră represalii, au dat afară cadre didactice, chiar miniştri din Moldova. Au fost concediate 40 de cadre de la Institutul Politehnic din Chişinău, de exemplu. Usatiuc, personal,în 1971, a făcut un memoriu către Nicolae Ceauşescu în care explica represaliile şi persecuţiile la care sunt supuşi românii din Moldova. A reuşit să plece la Bucureşti, la rude şi a mers la Consiliul de Stat să ceară audienţă. L-a primit un consilier, Predescu, care i-a spus să aştepte. Usatiuc a fost o zi la Galaţi, l-au căutat din partea lui Ceauşescu, dar nu l-au găsit. El a lăsat memoriul scris la Consiliul de Stat. La scurt timp, în decembrie 1971, Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului din RSR i-a remis lui Yuri Andropov, şeful KGB, o scrisoare care avea ataşată memoriul lui Usatiuc. Posibil să fi crezut Securitatea că suntem ai KGB, puşi să-i testăm, dar totuşi cred că Stănescu a fost de rea credinţă, ne-a trădat, el avea posibilitatea să se informeze ce e cu noi. Au urmat arestările şi procesul.
- Cum a avut loc procesul?
V.G.: În anchetă, lumea a reacţionat bine. Datorită structurii conspirative nu au fost arestaţi foarte mulţi. Au reuşit să aducă vreo 30 de martori ai acuzării şi să aresteze 10 oameni. KGB-ul, pornind de la Usatiuc şi Ghimpu a luat tot ce însemnau notiţe, agende de telefoane, scrisori. În felul ăsta lărgeau cercul de suspecţi. Voiau să ne lipească de un alt grup de rezistenţă de la Cernăuţi, condus de Şoltoianu, cu care nu aveam legătură.
- Pe dvs. v-au anchetat brutal?
V.G.: Nu, nu m-au bătut, dacă vă referiţi la asta. Mă ameninţau din când în când că ne încadrează legal la un articol să ne împuşte, interogatoriile ţineau de dimineaţă până seara. Ne mai ameninţau că ne declară nebuni şi ideea era groaznică, politicii supuşi psihiatriei sovietice erau transformaţi în legume, închişi singuri ani în şir. Anchetatorii mai importanţi erau ruşi, dar aveau şi români printre ei. La percheziţie la mine acasă, un român din ăsta, prin exces de zel, mi-a confiscat un microfilm cu notele lui Karl Marx despre români, care a fost probă la proces. Au lucrat ceva la traducerea însemnărilor mele. M-au încadrat la articolul cu ”propangandă şi agitaţie antisovietică cu scopul subminării puterii sovietice”. Pedeapsa maximă era de 7 ani de închisoare la care se adăugau 5 de deportare. Usatiuc a luat pedeapsa maximă, Ghimpu 6 ani plus deportare, eu 4 ani. Principala probă a fost că aveam acasă un document gândit de Ghimpu pentru a fi transmis la Europa Liberă. Eu trebuia să plec în curând în România, de unde să transmit documentul. Mi-au găsit asta acasă. Am făcut o gafă, aflasem de la soţia lui Ghimpu, Lucica, faptul că el a fost arestat, dar nu am distrus scrisoarea lui Ghimpu. În timpul anchetei, până la proces, mi-au dat drumul acasă, special să mă supravegheze, cu cine mă întâlnesc. Chiar şi aşa, am reuşit să-i anunţ pe alţii din grup, prieteni ai mei, să distrugă tot. Mulţi dintre martori au minimalizat totul, au spus că erau doar discuţii la un vin şi asta ne-a ajutat să scăpăm mai uşor.
- V-au deportat imediat după proces în Mordovia?
V.G.: Am fost condamnat la regim sever de detenţie, dar m-au dus în Mordovia, într-un lagăr mai mic, numai cu politici, cam 100. Cel puţin nu riscam să stau cu criminalii. În Mordovia era un moldovean, Simion Păvălucă, care stătea acolo de 25 de ani, fiindcă împuşcase ca jandarm în război pe cineva. Mai erau partizani baltici din anii 50, evrei refuzniki. De mâncare primeam terci din ovăz, caşa, ceva legume şi rar peşte sărat. Am făcut foarte multă carceră, fiindcă nu am vrut să semnez în închisoare acte de colaborare cu KGB. Îmi tot dădeau câte 15 zile de carceră, izolare completă şi frig. Munceam, când nu eram la carceră, să cos mânuşi de salopetă. Nu ne scoteau din sârma ghimpată. Am stat acolo patru ani. La expirarea a doi ani de termen, au venit special să mă determine să mă pocăiesc chiar caghebiştii din Chişinău. Voiau să dau la radio o declaraţie în care îmi ceream scuze şi îmi turnam cenuşă în cap, în schimbul libertăţii. I-am refuzat.
Rep: Evreii sionişti aveau condiţii mai bune?
V.G.: Am stat acolo cu unii interesanţi, din grupul Kuznetsov-Dimshits, care au vrut să deturneze un avion şi să fugă în Israel. Şefii lor erau la puşcăria din oraşul Vladimir, la izolare, dar cei mai mici erau cu mine. Pe ei îi mai duceau la Scearansk, în capitala Mordoviei, să-i convingă să abjure. Fiindcă fusese scandal internaţional cu ei, aveau drept la pachet, ceva condiţii mai bune. Am rămas prieten cu ei şi, mai târziu, la Bucureşti, am scos un material către Europa Liberă printr-unul din ei.
- Cum aţi ajuns iar la Bucureşti?
V.G.: După eliberarea din lagărul din Mordovia am stat un an sub supraveghere administrativă la Chişinău. Trebuia să mă prezint des la miliţie, să nu iau contact cu străini, să nu plec din oraş. Nu aveam voie, în mod expres, să mă duc la concerte cu artişti din România, chiar dacă atunci nu venea niciunul la Chişinău. Am depus actele să plec în România, ceream reîntregirea familiei, mi-au spus că nu o să plec nicăieri. Am scris iar, preşedintelui Sovietului Suprem, Podgornâi şi procurorului general Roman Rudenko. Am ameninţat că o să protestez în public. Fiindcă nu voiau scandal, tocmai protestaseră public nişte evrei, mi-au dat drumul. În august 1977 am reuşit să plec.
- Securitatea română v-a luat direct în colimator?
V.G.: La început se făceau că nu exist. Am stat patru luni fără muncă. Kaghebiştii îmi opriseră la graniţă actele, diplomele. După patru luni mi-au oferit, prin Forţele de Muncă un post de pedagog la Liceul Griviţa Roşie. Imediat, a apărut şi un ofiţer care m-a luat în grijă. Mi-am dat seama că Securitatea a pus un cuvânt la angajarea mea. Cel care mă avea în grijă părea interesat de tot ceea ce se petrece în Basarabia, a încercat să mă racoleze ca turnător, dar i-am spus că e sub statutul meu să fiu un simplu turnător. Îi mai ziceam ce noutăţi aflam de acolo, când veneau basarabeni aici. În 1982 am reuşit să trimit memoriul lui Ghimpu, refăcut din memorie, la Europa Liberă. Corespondam cu evreii din lagăr, ajunşi în Israel. Scriam în rusă şi după un timp mi-am dat seama că nu îmi deschid corespondenţa, nu mai dispar scrisori, se săturaseră să mai traducă din rusă. Am trimis documentul unui fost camarad, Kaminski, ajuns redactor la Radio Israel. Îl scrisesem pe foiţă de ţigară şi l-am băgat într-o scrisoare. În decembrie 1982 a fost difuzat textul, jumătate de oră, a avut efect şi în Basarabia şi aici. M-am trezit imediat cu doi securişti, care nu ştiau unul de altul, din unităţi diferite. Mai târziu a venit şi cel care avea legătura în mod special cu mine. Culmea, ăsta i-a calmat pe ceilalţi doi, dar mi-a spus insinuant că ”KGB are mâini lungi, ai grijă”...
- Pe Ion Stănescu, cel din cauza căruia aţi ajuns în lagăr, l-aţi cunoscut după 1989?
V.G.: Nu, am tot aşteptat să ia legătura cu mine, să-mi dea o explicaţie, dar aşa ceva nu s-a produs până anul trecut, când a murit. Cred că era pe mână cu KGB când ne-a trădat. Eu am aflat că el ne-a turnat când au ieşit nişte arhive ale KGB de la Chişinău, după 1990.
- De ce credeţi că nimeni din grupul dvs. nu a ajuns mare politician în Moldova după 1989?
V.G.: Usatiuc avea un caracter mai dificil şi în acelaşi timp nu era un bun orator. Gicu Ghimpu a fost deputat în primul parlament liber de la Chişinău, dar apoi lui şi altora ca el le-au luat locul ”patrioţi” de prin CC al PCUS, Sovietul Suprem ori KGB. Au murit ambii, eu am rămas aici. Vreau să vă spun că sunt foarte trist fiindcă pentru cei de aici văd că Basarabia nu prea mai există. Trebuia să fie acelaşi lucru ca şi ideea reunificării Germaniei. S-a consumat avântul în anii 90 prin poduri de flori, în timp ce Ion Iliescu, de fapt, semna tratate cu URSS. Păcat că e aşa.
Foto: jurnal.md
fost un naţionalist rus convins. Emigrat în România şi apoi în RSS Moldovenească şi-a dat seama că este de fapt român şi a participat la fondarea Frontului Patriotic Naţional, o formaţiune subversivă antisovietică. A fost denunţat KGB-ului chiar de către Securitatea ”patriotului” Ceauşescu, fapt care l-a costat o altă deportare în gulag. Ne-a acordat un interviu despre istoria sa şi a grupului Usatiuc-Ghimpu.
- V-aţi născut la Reni, în sudul Basarabiei, dar aţi copilărit în Siberia...
V.G.: La 6 luni ne-au deportat. Am stat în Siberia 15 ani. Părinţilor mei, ambii români moldoveni, le era frică să vorbească româneşte cu noi, copiii, aşa că prima mea limbă a fost rusa. Ai mei se temeau să nu fie acuzaţi de naţionalism burghez dacă vorbeau româneşte. Tata, care era în momentul deportării student la conservatorul din Cernăuţi vorbea perfect rusa, provenea dintr-o familie de învăţători cu stare din Reni. Mama, cu doar 7 clase, vorbea cu accent moldovenesc. Pe stradă, la şcoală, vorbeam doar rusa, mă consideram rus.
- De ce v-au deportat familia?
V.G.: Fără explicaţii, i-au luat de acasă în toiul nopţii, în 13 iunie 1940. În Siberia au stat sub controlul NKVD-ului, ne-au tot mutat dintr-un sat în altul, să muncească ai mei la kolhoz-uri. Erau cu noi orăşeni, intelectuali, şi aşa numiţii culaci, chiaburi. Deportările se făceau în urma unor turnătorii. Cred că familia mea a fost dusă din cauza unui unchi din partea mamei, care a mers la nişte acţiuni legionare, fără să fi fost înscris vreodată la ei. Pe o bănuială din asta luau toată familia. Tata nici nu trebuia să fie ridicat. Avea alt nume de familie decât mama, nu erau luaţi cu acte, fiindcă familia lui se opusese, era o mezalianţă pentru un director de şcoală, ca bunicul, să aibă o noră ”ţărancă”. Ai mei stăteau împreună, însă, l-a luat NKVD-ul şi pe tata şi l-au acuzat, la gară, că e ofiţer român în rezervă. Săracul Graur, directorul de şcoală, a fost împuşcat în închisoare în Siberia, la Nijni Tail. Îl turnase cineva că a fost ţărănist.
- Cum a scăpat familia din deportare?
V.G.: La 16 ani, pe vremea lui Hruşciov, familia a primit dreptul să plece. Eu eram nemulţumit, simţeam că mediul meu e la Tomsk, în Siberia. După moartea lui Stalin, părinţii începuseră să vorbească româneşte, despre Basarabia, dar nu mă interesa. Am venit direct în România, familia bunicii din partea tatălui stăteau la Călăraşi. Printr-o minune, ne-au dat voie să ne reîntregim familia. Mie nu îmi plăcea, mă consideram ”om sovietic”, rus, mă simţeam străin. Tata nu era primit la lucru, era întrebat de ce a plecat din ”ţara socialismului”. Până la urmă a găsit, culmea, la un Sovrom, în 1957. Pe mine m-au dat la o şcoală cu limba de predare rusă, în Bucureşti pe strada Sandor Petoffi, unde aveam în general colegi lipoveni, am stat la internat cu ei. Eu rămăsesem şi cetăţean sovietic, eram komsomolist. Când am terminat liceul, am vrut să plec în ”patria mea”, URSS.
- Familia cum a reacţionat?
V.G.: S-au opus, dar nu aveau ce să-mi facă, eram major. Am ajuns la Tighina. Abia aici mi-am dat seama că greşisem. Plecasem din ”micul Paris” şi ajunsesem într-o zonă înapoiată intelectual, supusă rusificării. În 1940 şi 1944 toţi intelectualii români din oraşele Basarabiei se refugiaseră sau fuseseră deportaţi, executaţi. Oraşele aveau o elită rusă adunată din toată Uniunea, care rusifica, asimila. Elementul românesc era la ţară sau în orăşele mici, cum erau Cahul, Soroca, Orhei. Ţăranii vorbeau româneşte cum auzisem după Prut. Am intrat la facultate la Tiraspol, la o secţie pedagogică de fizică-matematică cu predare în ”limba moldovenească”. Buneii lor mă îmbrăţişau când aflau că vin din România. Colegii mei, fii de ţărani din sate, erau ca mine. De la ei am aflat de deportări, de crime şi am început să mă simt român. Am început să citesc istorie şi l-am cunoscut şi pe Gheorghe Ghimpu (fratele lui Mihai Ghimpu, actualul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova n.n.), care se considera de atunci român.
- Cum a apărut ideea Frontului Patriotic Naţional?
V.G.: Prin 1968, după intervenţia din Cehoslovacia, am început să ne mişcăm. Eu ajunsesem, după aventuri, profesor la Chişinău. Am văzut că Ceauşescu i-a sfidat pe ruşi şi am început şi noi o mişcare formată din intelectuali români, feciori de ţărani care făcuseră şcoală. Ascultam Radio Bucureşti, citeam istorie, vorbeam liber. Ghimpu, cu care eram prieten, mi-a propus să intru într-o mişcare organizată, care să militeze pentru limba română, grafie latină şi în final unirea cu România. El era doctorand la biofizică la Moscova, dar venea des la Chişinău. Eram organizaţi conspirativ, eu îl aveam legătură superioară pe Ghimpu, la rândul meu racolasem 2-3 prieteni care nu se ştiau între ei ca membri. Pe Alexandru Usatiuc-Bulgar, şeful Frontului, nu îl cunoşteam. Estimez că eram implicaţi cam 250 de oameni.
- Cum a căzut Frontul?
V.G.: După 1965 a fost o mişcare puternică pentru alfabetul latin. Fuseseră represalii, au dat afară cadre didactice, chiar miniştri din Moldova. Au fost concediate 40 de cadre de la Institutul Politehnic din Chişinău, de exemplu. Usatiuc, personal,în 1971, a făcut un memoriu către Nicolae Ceauşescu în care explica represaliile şi persecuţiile la care sunt supuşi românii din Moldova. A reuşit să plece la Bucureşti, la rude şi a mers la Consiliul de Stat să ceară audienţă. L-a primit un consilier, Predescu, care i-a spus să aştepte. Usatiuc a fost o zi la Galaţi, l-au căutat din partea lui Ceauşescu, dar nu l-au găsit. El a lăsat memoriul scris la Consiliul de Stat. La scurt timp, în decembrie 1971, Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului din RSR i-a remis lui Yuri Andropov, şeful KGB, o scrisoare care avea ataşată memoriul lui Usatiuc. Posibil să fi crezut Securitatea că suntem ai KGB, puşi să-i testăm, dar totuşi cred că Stănescu a fost de rea credinţă, ne-a trădat, el avea posibilitatea să se informeze ce e cu noi. Au urmat arestările şi procesul.
- Cum a avut loc procesul?
V.G.: În anchetă, lumea a reacţionat bine. Datorită structurii conspirative nu au fost arestaţi foarte mulţi. Au reuşit să aducă vreo 30 de martori ai acuzării şi să aresteze 10 oameni. KGB-ul, pornind de la Usatiuc şi Ghimpu a luat tot ce însemnau notiţe, agende de telefoane, scrisori. În felul ăsta lărgeau cercul de suspecţi. Voiau să ne lipească de un alt grup de rezistenţă de la Cernăuţi, condus de Şoltoianu, cu care nu aveam legătură.
- Pe dvs. v-au anchetat brutal?
V.G.: Nu, nu m-au bătut, dacă vă referiţi la asta. Mă ameninţau din când în când că ne încadrează legal la un articol să ne împuşte, interogatoriile ţineau de dimineaţă până seara. Ne mai ameninţau că ne declară nebuni şi ideea era groaznică, politicii supuşi psihiatriei sovietice erau transformaţi în legume, închişi singuri ani în şir. Anchetatorii mai importanţi erau ruşi, dar aveau şi români printre ei. La percheziţie la mine acasă, un român din ăsta, prin exces de zel, mi-a confiscat un microfilm cu notele lui Karl Marx despre români, care a fost probă la proces. Au lucrat ceva la traducerea însemnărilor mele. M-au încadrat la articolul cu ”propangandă şi agitaţie antisovietică cu scopul subminării puterii sovietice”. Pedeapsa maximă era de 7 ani de închisoare la care se adăugau 5 de deportare. Usatiuc a luat pedeapsa maximă, Ghimpu 6 ani plus deportare, eu 4 ani. Principala probă a fost că aveam acasă un document gândit de Ghimpu pentru a fi transmis la Europa Liberă. Eu trebuia să plec în curând în România, de unde să transmit documentul. Mi-au găsit asta acasă. Am făcut o gafă, aflasem de la soţia lui Ghimpu, Lucica, faptul că el a fost arestat, dar nu am distrus scrisoarea lui Ghimpu. În timpul anchetei, până la proces, mi-au dat drumul acasă, special să mă supravegheze, cu cine mă întâlnesc. Chiar şi aşa, am reuşit să-i anunţ pe alţii din grup, prieteni ai mei, să distrugă tot. Mulţi dintre martori au minimalizat totul, au spus că erau doar discuţii la un vin şi asta ne-a ajutat să scăpăm mai uşor.
- V-au deportat imediat după proces în Mordovia?
V.G.: Am fost condamnat la regim sever de detenţie, dar m-au dus în Mordovia, într-un lagăr mai mic, numai cu politici, cam 100. Cel puţin nu riscam să stau cu criminalii. În Mordovia era un moldovean, Simion Păvălucă, care stătea acolo de 25 de ani, fiindcă împuşcase ca jandarm în război pe cineva. Mai erau partizani baltici din anii 50, evrei refuzniki. De mâncare primeam terci din ovăz, caşa, ceva legume şi rar peşte sărat. Am făcut foarte multă carceră, fiindcă nu am vrut să semnez în închisoare acte de colaborare cu KGB. Îmi tot dădeau câte 15 zile de carceră, izolare completă şi frig. Munceam, când nu eram la carceră, să cos mânuşi de salopetă. Nu ne scoteau din sârma ghimpată. Am stat acolo patru ani. La expirarea a doi ani de termen, au venit special să mă determine să mă pocăiesc chiar caghebiştii din Chişinău. Voiau să dau la radio o declaraţie în care îmi ceream scuze şi îmi turnam cenuşă în cap, în schimbul libertăţii. I-am refuzat.
Rep: Evreii sionişti aveau condiţii mai bune?
V.G.: Am stat acolo cu unii interesanţi, din grupul Kuznetsov-Dimshits, care au vrut să deturneze un avion şi să fugă în Israel. Şefii lor erau la puşcăria din oraşul Vladimir, la izolare, dar cei mai mici erau cu mine. Pe ei îi mai duceau la Scearansk, în capitala Mordoviei, să-i convingă să abjure. Fiindcă fusese scandal internaţional cu ei, aveau drept la pachet, ceva condiţii mai bune. Am rămas prieten cu ei şi, mai târziu, la Bucureşti, am scos un material către Europa Liberă printr-unul din ei.
- Cum aţi ajuns iar la Bucureşti?
V.G.: După eliberarea din lagărul din Mordovia am stat un an sub supraveghere administrativă la Chişinău. Trebuia să mă prezint des la miliţie, să nu iau contact cu străini, să nu plec din oraş. Nu aveam voie, în mod expres, să mă duc la concerte cu artişti din România, chiar dacă atunci nu venea niciunul la Chişinău. Am depus actele să plec în România, ceream reîntregirea familiei, mi-au spus că nu o să plec nicăieri. Am scris iar, preşedintelui Sovietului Suprem, Podgornâi şi procurorului general Roman Rudenko. Am ameninţat că o să protestez în public. Fiindcă nu voiau scandal, tocmai protestaseră public nişte evrei, mi-au dat drumul. În august 1977 am reuşit să plec.
- Securitatea română v-a luat direct în colimator?
V.G.: La început se făceau că nu exist. Am stat patru luni fără muncă. Kaghebiştii îmi opriseră la graniţă actele, diplomele. După patru luni mi-au oferit, prin Forţele de Muncă un post de pedagog la Liceul Griviţa Roşie. Imediat, a apărut şi un ofiţer care m-a luat în grijă. Mi-am dat seama că Securitatea a pus un cuvânt la angajarea mea. Cel care mă avea în grijă părea interesat de tot ceea ce se petrece în Basarabia, a încercat să mă racoleze ca turnător, dar i-am spus că e sub statutul meu să fiu un simplu turnător. Îi mai ziceam ce noutăţi aflam de acolo, când veneau basarabeni aici. În 1982 am reuşit să trimit memoriul lui Ghimpu, refăcut din memorie, la Europa Liberă. Corespondam cu evreii din lagăr, ajunşi în Israel. Scriam în rusă şi după un timp mi-am dat seama că nu îmi deschid corespondenţa, nu mai dispar scrisori, se săturaseră să mai traducă din rusă. Am trimis documentul unui fost camarad, Kaminski, ajuns redactor la Radio Israel. Îl scrisesem pe foiţă de ţigară şi l-am băgat într-o scrisoare. În decembrie 1982 a fost difuzat textul, jumătate de oră, a avut efect şi în Basarabia şi aici. M-am trezit imediat cu doi securişti, care nu ştiau unul de altul, din unităţi diferite. Mai târziu a venit şi cel care avea legătura în mod special cu mine. Culmea, ăsta i-a calmat pe ceilalţi doi, dar mi-a spus insinuant că ”KGB are mâini lungi, ai grijă”...
- Pe Ion Stănescu, cel din cauza căruia aţi ajuns în lagăr, l-aţi cunoscut după 1989?
V.G.: Nu, am tot aşteptat să ia legătura cu mine, să-mi dea o explicaţie, dar aşa ceva nu s-a produs până anul trecut, când a murit. Cred că era pe mână cu KGB când ne-a trădat. Eu am aflat că el ne-a turnat când au ieşit nişte arhive ale KGB de la Chişinău, după 1990.
- De ce credeţi că nimeni din grupul dvs. nu a ajuns mare politician în Moldova după 1989?
V.G.: Usatiuc avea un caracter mai dificil şi în acelaşi timp nu era un bun orator. Gicu Ghimpu a fost deputat în primul parlament liber de la Chişinău, dar apoi lui şi altora ca el le-au luat locul ”patrioţi” de prin CC al PCUS, Sovietul Suprem ori KGB. Au murit ambii, eu am rămas aici. Vreau să vă spun că sunt foarte trist fiindcă pentru cei de aici văd că Basarabia nu prea mai există. Trebuia să fie acelaşi lucru ca şi ideea reunificării Germaniei. S-a consumat avântul în anii 90 prin poduri de flori, în timp ce Ion Iliescu, de fapt, semna tratate cu URSS. Păcat că e aşa.
Foto: jurnal.md