Unirea Principatelor Române
Unirea Principatelor Române sau
De ce Republica Moldova nu va putea fi considerată niciodată succesoarea Moldovei?
Dreptul Internaţional Public, ştiinţa ce reglementează raporturile juridice dintre state, deci singura care stabileşte implicit conduita acestora în relaţiile dintre ele, defineşte succesiunea statelor ca reprezentând substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu. Această problemă se ridică, de regulă, în cazul apariţiei entităţilor statale noi pe teritoriul fostelor colonii, când două sau mai multe state fuzionează sau când o ţară se dezmembrează în mai multe părţi.
La 16 mai 1812, la Bucureşti, în Hanul lui Manuc Bei, reprezentanţii Imperiul Ţarist au semnat cu Imperiul Otoman un tratat de pace prin care Poarta ceda Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru al Moldovei, denumit de ruşi Basarabia. Cedarea către Imperiul Rus a răsăritului Moldovei s-a făcut cu încălcarea tuturor actelor internaţionale în vigoare la acea vreme, luând în considerare şi faptul că Moldova nu era provincie turcească.
Pierzându-şi suveranitatea asupra a jumătate din teritoriul său, vechea Moldovă va continua să existe ca subiect de drept internaţional până când va fuziona cu Muntenia. Ca rezultat al Unirii din 1859, de pe harta lumii au dispărut două ţări, Moldova şi Muntenia, şi a apărut un stat nou, denumit iniţial Principatele Unite, iar mai târziu România, ce a moştenit patrimoniul cultural şi juridic al celor două.
Chiar dacă ideea reunificării tuturor ţărilor române a apărut mult mai devreme, cristalizându-se în timp, prima Unire putând fi realizată pe o perioadă foarte scurtă de timp încă de către Mihai Viteazul, ea a ajuns să domine viaţa publică europeană la mijlocul secolului XIX şi a culminat cu alegerea unanimă a moldoveanului Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al ambelor Principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie a aceluiaşi an în Muntenia. Iar până în 1862 s-a reuşit şi întregirea instituţională a celor două ţări.
Unirea Principatelor s-a făcut benevol şi a fost realizată în virtutea unităţii de Neam, Limbă şi Credinţă a lor. Apariţia noului stat a avut efecte benefice atât asupra românilor din interiorul ţării, aceştia reuşind să înfăptuiască reforme şi să obţină independenţa de stat, cât şi a celor din afara graniţelor, România devenind în scurt timp centrul de atracţie pentru basarabeni, bucovineni şi ardeleni, iar aceasta a dus, inevitabil, la realizarea Marii Uniri din 1918.
Cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiind un teritoriu ocupat abuziv, a rămas în afara procesului de fuzionare. La finele anului 1917, pe ruinele Imperiului Ţarist, Sfatul Ţării constituie şi, la 24 ianuarie 1918 (ce coincidenţă frumoasă!), declară independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.
Cu siguranţă, au existat mii de motive ca această formaţiune statală să renunţe la independenţa ei şi să reîntregească, în 1918, alături de alte provincii româneşti, spaţiul etnic, lingistic, cultural şi spiritual românesc. Un lucru e sigur! Înaintaşii noştri au înţeles atunci ceea ce nu au reuşit să realizeze politicienii moldoveni după 1991: Republica Moldova nu are dreptul juridic să se considere continuatoarea Principatului Moldova. Sau se va integra, alături de cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în componenţa României, sau va reprezenta în continuare un teritoriu locuit de români, organizat abuziv de străini şi pe principii străine ca stat.
Singurul succesor de drept pe plan internaţional al vechii Moldove este România. Republica Moldova însă, cât n-ar fi de dureros să recunoaştem acest lucru, poate fi considerată doar „moştenitoarea” Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ea a apărut în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi, atâta timp cât nu va renunţa la pretenţiile sale nefondate de stat independent faţă de România, va fi recunoscută ca subiect de drept internaţional doar ca urmaşă a fostei colonii sovietice.
În acest caz riscăm să orbecăim prin ceaţa istoriei drogaţi de iluzia propriei importanţe. Sau putem renunţa la tot felul de inepţii şi să înfăptuim ceea ce au reuşit înaintaşii noştri de atâtea ori de-a lungul istoriei. Şi doar în componenţa României, reveniţi, alături de ceilalţi români, la vatra noastră firească, ne vom putea considera urmaşi demni ai Ţării Moldova.
Nota: meritul postarii acestui articol pe forum.md ii revine lui Sever
De ce Republica Moldova nu va putea fi considerată niciodată succesoarea Moldovei?
Dreptul Internaţional Public, ştiinţa ce reglementează raporturile juridice dintre state, deci singura care stabileşte implicit conduita acestora în relaţiile dintre ele, defineşte succesiunea statelor ca reprezentând substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu. Această problemă se ridică, de regulă, în cazul apariţiei entităţilor statale noi pe teritoriul fostelor colonii, când două sau mai multe state fuzionează sau când o ţară se dezmembrează în mai multe părţi.
La 16 mai 1812, la Bucureşti, în Hanul lui Manuc Bei, reprezentanţii Imperiul Ţarist au semnat cu Imperiul Otoman un tratat de pace prin care Poarta ceda Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru al Moldovei, denumit de ruşi Basarabia. Cedarea către Imperiul Rus a răsăritului Moldovei s-a făcut cu încălcarea tuturor actelor internaţionale în vigoare la acea vreme, luând în considerare şi faptul că Moldova nu era provincie turcească.
Pierzându-şi suveranitatea asupra a jumătate din teritoriul său, vechea Moldovă va continua să existe ca subiect de drept internaţional până când va fuziona cu Muntenia. Ca rezultat al Unirii din 1859, de pe harta lumii au dispărut două ţări, Moldova şi Muntenia, şi a apărut un stat nou, denumit iniţial Principatele Unite, iar mai târziu România, ce a moştenit patrimoniul cultural şi juridic al celor două.
Chiar dacă ideea reunificării tuturor ţărilor române a apărut mult mai devreme, cristalizându-se în timp, prima Unire putând fi realizată pe o perioadă foarte scurtă de timp încă de către Mihai Viteazul, ea a ajuns să domine viaţa publică europeană la mijlocul secolului XIX şi a culminat cu alegerea unanimă a moldoveanului Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al ambelor Principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie a aceluiaşi an în Muntenia. Iar până în 1862 s-a reuşit şi întregirea instituţională a celor două ţări.
Unirea Principatelor s-a făcut benevol şi a fost realizată în virtutea unităţii de Neam, Limbă şi Credinţă a lor. Apariţia noului stat a avut efecte benefice atât asupra românilor din interiorul ţării, aceştia reuşind să înfăptuiască reforme şi să obţină independenţa de stat, cât şi a celor din afara graniţelor, România devenind în scurt timp centrul de atracţie pentru basarabeni, bucovineni şi ardeleni, iar aceasta a dus, inevitabil, la realizarea Marii Uniri din 1918.
Cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiind un teritoriu ocupat abuziv, a rămas în afara procesului de fuzionare. La finele anului 1917, pe ruinele Imperiului Ţarist, Sfatul Ţării constituie şi, la 24 ianuarie 1918 (ce coincidenţă frumoasă!), declară independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.
Cu siguranţă, au existat mii de motive ca această formaţiune statală să renunţe la independenţa ei şi să reîntregească, în 1918, alături de alte provincii româneşti, spaţiul etnic, lingistic, cultural şi spiritual românesc. Un lucru e sigur! Înaintaşii noştri au înţeles atunci ceea ce nu au reuşit să realizeze politicienii moldoveni după 1991: Republica Moldova nu are dreptul juridic să se considere continuatoarea Principatului Moldova. Sau se va integra, alături de cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în componenţa României, sau va reprezenta în continuare un teritoriu locuit de români, organizat abuziv de străini şi pe principii străine ca stat.
Singurul succesor de drept pe plan internaţional al vechii Moldove este România. Republica Moldova însă, cât n-ar fi de dureros să recunoaştem acest lucru, poate fi considerată doar „moştenitoarea” Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ea a apărut în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi, atâta timp cât nu va renunţa la pretenţiile sale nefondate de stat independent faţă de România, va fi recunoscută ca subiect de drept internaţional doar ca urmaşă a fostei colonii sovietice.
În acest caz riscăm să orbecăim prin ceaţa istoriei drogaţi de iluzia propriei importanţe. Sau putem renunţa la tot felul de inepţii şi să înfăptuim ceea ce au reuşit înaintaşii noştri de atâtea ori de-a lungul istoriei. Şi doar în componenţa României, reveniţi, alături de ceilalţi români, la vatra noastră firească, ne vom putea considera urmaşi demni ai Ţării Moldova.
Nota: meritul postarii acestui articol pe forum.md ii revine lui Sever