Afară cu trupele ruse din ţară!

Că omorul de pe podul de la Vadul lui Vodă a fost o provocare politică ordinară astăzi se vede cu ochiul liber. Dar de ce se frământă aşa de tare ruşii, grăbindu-se să-şi ascundă urmele crimei? De cine se tem oare? Că nu doar de supărarea noastră, nu?


Provocarea se întoarce împotriva provocatorilor

De dragul unor dividende politice, au curmat viaţa unui tânăr. Au inflamat spiritele pentru a se încuiba şi mai temeinic la Nistru. Totuşi, socoteala de acasă, precum se ştie, nu întotdeauna se potriveşte cu cea din târg. Se pare că ruşii au dat cu mucii în fasole. Au sfeclit-o. Şi-au făcut-o cu mâna lor.


În urma incidentului, prezenţa militară rusă în estul Republicii Moldova pare astăzi pe plan internaţional mai odioasă ca oricând. Chişinăul are acum un argument în plus să ceară evacuarea trupelor străine din zona de conflict. Poziţia moldovenească, în mod surprinzător întrucâtva, este susţinută de ucraineni care optează şi ei pentru înlocuirea forţelor de pacificatori cu o misiune civilă internaţională. În fine, s-a obţinut eliminarea blocurilor de beton armat de la Vadul lui Vodă, reducerea şi dezarmarea militarilor de la postul nr.9.


Faptul că ruşii au făcut instinctiv un pas mic înapoi, că ambasadorul Moscovei la Chişinău şi ministerul lui Serghei Lavrov mint precum gazeta „Pravda”, încercând să muşamalizeze incidentul, arată că în birourile Kremlinului debandada tipic rusească atinge paroxismul. Îşi spune cuvântul, probabil, tranziţia puterii de la Medvedev la Putin. De la poliţistul „bun” la cel rău.


Unii dintre oficialii ruşi au fost surprinşi şi chiar depăşiţi de evenimente. Valeri Kuzmin, din fierbinţeală sau nesimţire, pesemne, s-a apucat să joace tănănica pe sicriul tânărului omorât. Le-a reproşat moldovenilor că s-ar bate cu capul de pereţi. Că ar proceda ca Winnie-the-Pooh, ursuleţul dintr-un film cu desene animate care, venind în ospeţie, nu poate să aleagă între miere şi smântână. Astfel, luându-l gura pe dinainte, ne-a dat de înţeles că Transnistria nu ne aparţine. Că am fi la Tiraspol nişte musafiri care n-ar trebui să-şi facă iluzii în ceea ce priveşte soluţionarea grabnică a diferendului.


Asasinul s-a dat la fund

Mai apoi însă, ce-i drept, diplomaţia rusă a emis un comunicat prin care, pe un ton conciliant, a încercat să dreagă busuiocul. Dar senzaţia de confuzie şi cinism nedisimulat a rămas.

Ministerul rus de Externe, până la urmă, s-a rătăcit în hăţişul propriilor minciuni pe care se vede silit să le spună. El insistă, de exemplu, asupra ipotezei unui omor din neglijenţă, deşi experţii în materie de balistică, dar şi martorul ocular Constantin Bolocan, afirmă că soldaţii ruşi au tras cel puţin patru focuri asupra autoturismului de la o distanţă de cel mult cinci metri.


Colac peste pupăză, dispariţia fără urmă a ofiţerului Veaceslav Cojuhari care l-a împuşcat pe Vadim Pisar, dovedeşte mai mult decât tupeu imperial. Este evident faptul că asasinului i s-a ordonat „să se dea la fund”. Kremlinul caută să-l ascundă ca să obstrucţioneze ancheta de pe malul drept. Ca procurorii de la Chişinău să nu poată da ochii cu el.

Cine plăteşte sângele vărsat?

De unde şi concluzia că ruşii sunt descumpăniţi. Se pare că la Moscova nu ştie stânga ce face dreapta. Şi viceversa. Se vede că partizanii partidei naţionaliste dure (vicepremierul Rogozin, fostul consilier prezidenţial Modest Kolerov şi alţii) le-au tras clapa lui Medvedev end Lavrov, aprinzând în mod deliberat fitilul unui scandal de proporţii pentru a-l împinge pe noul lider de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, în patul lui Procust al liniei lui Igor Smirnov: „Nici un pas înapoi la Nistru!”.


Astfel, ruşii se tem de ei înşişi. Măcinaţi de neîncredere şi lupte intestine, le e frică de incertitudinea ce planează asupra regimului Putin. Însă zăpăceala lor nu e o scuză pentru ei, bineînţeles. Dimpotrivă. Este clar ca bună ziua că în atare împrejurări efectele prezenţei lor militare la Nistru devin imprevizibile şi, de aceea, extrem de periculoase.


Chişinăul este dator să speculeze din plin acest moment de slăbiciune pentru a-i şubrezi poziţiile fostei metropole. Nu vrem răzbunare. Şi nici dinte pentru dinte. Vrem doar să dăm trupele străine afară din ţară.

Tânărul de 18 ani de la Pârâta a plătit cu viaţa pentru ca militarii ruşi să se cărăbănească acasă. Sângele nevinovat pe care l-au vărsat aceştia se plăteşte nu cu bani, nu există astfel de sume în lume, ci cu dreptatea pe care o revendicăm de decenii. El este cerneala cu care se scrie acum istoria descotorosirii definitive de ocupaţia rusească. 
 
jurnal.md