Despre starea Unirii
Pentru prima dată, m-am simţit „etnic” şi m-am gândit la moldovenismul meu, pe care încă nu-l ştiam ca românism, în iarna anului 1961. Era în Siberia, în localitatea Pîşkino-Troiţkoe, de pe malul drept al râului Ciulîm.
Mă întorceam de la şcoală, scârţâia zăpada, vântul rupea frânturi de sunete din difuzorul de pe stâlpul din apropiere şi le arunca în întuneric... De-odată, fără voia mea, m-am oprit străbătut de un fior inexplicabil. Din difuzor se auzi o melodie diferită de cele precedente, care semăna într-un fel cu melodiile pe care le cânta uneori, în minute deosebite, mama. Emoţiile erau copleşitoare, deşi nu prea desluşeam cuvintele, doar refrenul cu „Leana mea...”. Niciodată, până atunci, radioul nu transmisese un cântec moldovenesc. Acel fior nebănuit mi-l amintesc şi încerc să mi-l explic atunci când vine vorba despre „etnicitate”, sensul ei, solidaritatea etnică şi naţională, unire, în epoca globalizării.
Un prilej de discuţie
Ziua de 1 decembrie ar fi un prilej bun să discutăm despre starea unirii. Dacă unirea prezintă un proces de apropiere conştientă, organizată, între RM şi România, este firesc să ne întrebăm din când în când cum decurge acesta, în ce ritm, cât de coerent şi de cuprinzător avansează sau stagnează. Sunt întrebări cât se poate de concrete, necesitând în mod inevitabil nişte măsurări sau calcule, care să fixeze anumite împliniri sau eşecuri. Statistica, sociologia ne oferă suficiente instrumente prin care să putem evalua diverse aspecte ale relaţilor româno-române. Doar că nu stă nimeni să se ocupe de aceasta. Sau poate greşim?
„Păcălirea” istoriei
S-a spus de multe ori că procesul unirii trebuie lăsat să se dezvolte în mod firesc, că lucrurile nu trebuie şi nici nu pot fi forţate artificial, că fiind reînnodate firele de comunicare naturală între ambele maluri ale Prutului, rupte în mod brutal timp de 50 de ani, actul unirii va veni de la sine. Ne vom regăsi în Europa, se spune de la un timp, unde, de facto, nu există hotare politice şi bariere în calea circulaţiei libere a persoanelor, a mărfurilor, capitalurilor. Aflându-ne în cadrul „familiei” europene, încetul cu încetul se va forma un spaţiu cultural, informaţional, economic românesc unic şi, cu timpul, vom ajunge la momentul când vom gândi şi vom acţiona ca o naţiune reîntregită, refăcută. Actul formal al unirii va încununa sfârşitul unui drum lung, tragic, dar, până la urmă, purificator. În felul acesta, „păcălim” istoria vitregă şi forţele care se opun reunirii noastre.
Pare să fie o idee bună, dar la o privire mai atentă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Şi nu numai de aceea că drumul până în Europa nu e atât de scurt precum se arăta de la început şi că Rusia şi alte ţări interesate se opun şi se vor opune şi mai puternic pe măsură ce şansele de intrare în UE vor creşte.
„Sârma” din cap
Dacă ne vom lăsa în voia sorţii, există riscul să mai fim separaţi încă o dată, de data aceasta din interior. Citeam cu câţiva ani în urmă într-o revistă germană că la mulţii ani după căderea Zidului Berlinului, taximetriştii circulau în aşa fel de parcă acesta ar fi existat, evitând să transporte pasageri dincolo de linia fostului zid. Şi anunţurile agenţiilor imobiliare mai indicau, la cererea clienţilor, de ce parte a zidului se aflau apartamentele scoase la vânzare sau date în chirie. Sârma ghimpată care ne-a despărţit timp de zeci de ani s-a imprimat în mentalul nostru. Nu e uşor să o scoţi din unele capete.
Ignoranţa activă
Provincialismul, incapacitatea de a vedea dincolo de gardul regional este o piedică serioasă în calea unirii. Provincialul, uneori chiar şcolit, se agaţă cu disperare de orice posibilitate de a rămâne în ţarcul RM, unirea îl sperie şi, pentru a o opri, el nu găseşte altceva decât să apeleze la elaborările propagandei sovietice. De cele mai dese ori ignorant, dar energic şi activ, el s-a pus în mişcare, confundând regionalismul cu patriotismul, nedându-şi seama că rolul său e de „idiot util” în jocul unor anumite forţe antiromâneşti. Aşa i se întâmplă, de exemplu, unui fost sportiv, devenit blogger, care publică aproape zilnic materiale ce, din punctul său de vedere, sunt „patriotice”. E atât de naiv, încât îţi vine să-i plângi de milă. Alţii, cum ar fi cei de la moldovenii.md, fac în mod conştient jocul Rusiei imperiale.
Singurul semn de „evoluţie” a provincialului de azi e că, în afară de manualele sovietice, s-a „înarmat” cu lucrările lui Napoleon Săvescu. El vrea să refacă Dacia, dar numai pe teritoriul Moldovei, fără celelalte provincii româneşti. Cazurile de împotrivire la unirea din 1859 îi servesc ca argumente în favoarea moldovenismului provincial, împotriva reunirii RM cu România, deşi majoritatea ţărilor europene sunt „opere” intelectuale şi, deseori, trebuie să recunoaştem, militare, produse ale procesului unificator (sau de separare) pe criterii etnice.
Reunirea ca act moral
Strategia unirii nu coincide sută la sută cu integrarea europeană. Sunt lucruri de făcut şi până la intrarea în UE. De aceea, e nevoie de o forţă politică, de un partid care să-şi asume unirea ca pe un obiectiv strategic, pe care, venind la putere, să-l realizeze prin acţiunile sale de zi cu zi. Un partid care să nu sperie minorităţile etnice, ci să le demonstreze că unirea, în afară că este un act reparatoriu, de dreptate istorică, este benefică pentru noi, din punct de vedere cultural, ca să nu mai vorbim de cel economic, şi nu le ameninţă cu nimic pe ele. Că e stupid să se ţină de românofobie ca de fusta mamei, repetând obsesiv „rumîn-faşist”. Mie mi-ar plăcea ca moldovenii de toate etniile să dorească unirea nu pentru a se integra în Europa, ci pentru că e un pas firesc, natural, moral. Mai simplu, moldovenistul provincial ar trebui să înţeleagă că Ştefan cel Mare, pe care îl venerează, şi Eminescu, pe care îl divinizează, ar vota pentru reunire.
România virtuală
Există un spaţiu unde românii de pe ambele maluri ale Prutului se pot deja întâlni şi forma o Românie întregită. Este spaţiul virtual al internetului. Noul proiect lansat de Val Butnaru, un portal informaţional pentru românii de pretutindeni, este încă un pus în acest sens, pe care îl salutăm.
Mă întorceam de la şcoală, scârţâia zăpada, vântul rupea frânturi de sunete din difuzorul de pe stâlpul din apropiere şi le arunca în întuneric... De-odată, fără voia mea, m-am oprit străbătut de un fior inexplicabil. Din difuzor se auzi o melodie diferită de cele precedente, care semăna într-un fel cu melodiile pe care le cânta uneori, în minute deosebite, mama. Emoţiile erau copleşitoare, deşi nu prea desluşeam cuvintele, doar refrenul cu „Leana mea...”. Niciodată, până atunci, radioul nu transmisese un cântec moldovenesc. Acel fior nebănuit mi-l amintesc şi încerc să mi-l explic atunci când vine vorba despre „etnicitate”, sensul ei, solidaritatea etnică şi naţională, unire, în epoca globalizării.
Un prilej de discuţie
Ziua de 1 decembrie ar fi un prilej bun să discutăm despre starea unirii. Dacă unirea prezintă un proces de apropiere conştientă, organizată, între RM şi România, este firesc să ne întrebăm din când în când cum decurge acesta, în ce ritm, cât de coerent şi de cuprinzător avansează sau stagnează. Sunt întrebări cât se poate de concrete, necesitând în mod inevitabil nişte măsurări sau calcule, care să fixeze anumite împliniri sau eşecuri. Statistica, sociologia ne oferă suficiente instrumente prin care să putem evalua diverse aspecte ale relaţilor româno-române. Doar că nu stă nimeni să se ocupe de aceasta. Sau poate greşim?
„Păcălirea” istoriei
S-a spus de multe ori că procesul unirii trebuie lăsat să se dezvolte în mod firesc, că lucrurile nu trebuie şi nici nu pot fi forţate artificial, că fiind reînnodate firele de comunicare naturală între ambele maluri ale Prutului, rupte în mod brutal timp de 50 de ani, actul unirii va veni de la sine. Ne vom regăsi în Europa, se spune de la un timp, unde, de facto, nu există hotare politice şi bariere în calea circulaţiei libere a persoanelor, a mărfurilor, capitalurilor. Aflându-ne în cadrul „familiei” europene, încetul cu încetul se va forma un spaţiu cultural, informaţional, economic românesc unic şi, cu timpul, vom ajunge la momentul când vom gândi şi vom acţiona ca o naţiune reîntregită, refăcută. Actul formal al unirii va încununa sfârşitul unui drum lung, tragic, dar, până la urmă, purificator. În felul acesta, „păcălim” istoria vitregă şi forţele care se opun reunirii noastre.
Pare să fie o idee bună, dar la o privire mai atentă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Şi nu numai de aceea că drumul până în Europa nu e atât de scurt precum se arăta de la început şi că Rusia şi alte ţări interesate se opun şi se vor opune şi mai puternic pe măsură ce şansele de intrare în UE vor creşte.
„Sârma” din cap
Dacă ne vom lăsa în voia sorţii, există riscul să mai fim separaţi încă o dată, de data aceasta din interior. Citeam cu câţiva ani în urmă într-o revistă germană că la mulţii ani după căderea Zidului Berlinului, taximetriştii circulau în aşa fel de parcă acesta ar fi existat, evitând să transporte pasageri dincolo de linia fostului zid. Şi anunţurile agenţiilor imobiliare mai indicau, la cererea clienţilor, de ce parte a zidului se aflau apartamentele scoase la vânzare sau date în chirie. Sârma ghimpată care ne-a despărţit timp de zeci de ani s-a imprimat în mentalul nostru. Nu e uşor să o scoţi din unele capete.
Ignoranţa activă
Provincialismul, incapacitatea de a vedea dincolo de gardul regional este o piedică serioasă în calea unirii. Provincialul, uneori chiar şcolit, se agaţă cu disperare de orice posibilitate de a rămâne în ţarcul RM, unirea îl sperie şi, pentru a o opri, el nu găseşte altceva decât să apeleze la elaborările propagandei sovietice. De cele mai dese ori ignorant, dar energic şi activ, el s-a pus în mişcare, confundând regionalismul cu patriotismul, nedându-şi seama că rolul său e de „idiot util” în jocul unor anumite forţe antiromâneşti. Aşa i se întâmplă, de exemplu, unui fost sportiv, devenit blogger, care publică aproape zilnic materiale ce, din punctul său de vedere, sunt „patriotice”. E atât de naiv, încât îţi vine să-i plângi de milă. Alţii, cum ar fi cei de la moldovenii.md, fac în mod conştient jocul Rusiei imperiale.
Singurul semn de „evoluţie” a provincialului de azi e că, în afară de manualele sovietice, s-a „înarmat” cu lucrările lui Napoleon Săvescu. El vrea să refacă Dacia, dar numai pe teritoriul Moldovei, fără celelalte provincii româneşti. Cazurile de împotrivire la unirea din 1859 îi servesc ca argumente în favoarea moldovenismului provincial, împotriva reunirii RM cu România, deşi majoritatea ţărilor europene sunt „opere” intelectuale şi, deseori, trebuie să recunoaştem, militare, produse ale procesului unificator (sau de separare) pe criterii etnice.
Reunirea ca act moral
Strategia unirii nu coincide sută la sută cu integrarea europeană. Sunt lucruri de făcut şi până la intrarea în UE. De aceea, e nevoie de o forţă politică, de un partid care să-şi asume unirea ca pe un obiectiv strategic, pe care, venind la putere, să-l realizeze prin acţiunile sale de zi cu zi. Un partid care să nu sperie minorităţile etnice, ci să le demonstreze că unirea, în afară că este un act reparatoriu, de dreptate istorică, este benefică pentru noi, din punct de vedere cultural, ca să nu mai vorbim de cel economic, şi nu le ameninţă cu nimic pe ele. Că e stupid să se ţină de românofobie ca de fusta mamei, repetând obsesiv „rumîn-faşist”. Mie mi-ar plăcea ca moldovenii de toate etniile să dorească unirea nu pentru a se integra în Europa, ci pentru că e un pas firesc, natural, moral. Mai simplu, moldovenistul provincial ar trebui să înţeleagă că Ştefan cel Mare, pe care îl venerează, şi Eminescu, pe care îl divinizează, ar vota pentru reunire.
România virtuală
Există un spaţiu unde românii de pe ambele maluri ale Prutului se pot deja întâlni şi forma o Românie întregită. Este spaţiul virtual al internetului. Noul proiect lansat de Val Butnaru, un portal informaţional pentru românii de pretutindeni, este încă un pus în acest sens, pe care îl salutăm.