Criza lor şi criza noastră
Ion CHIŞLEA
Iată că aşa numita criză a datoriilor suverane din zona euro, care este catalogată mai degrabă ca o prefaţă a unui nou val al crizei mondiale, se lasă cu demisii, fie forţate de circumstanţe, cum ar fi cazul lui George Papandreou în Grecia sau Silvio Berlusconi în Italia, sau impuse de decizia poporului cum ar fi cazul Spaniei unde social-democraţii lui Jose Luis Rodriguez Zapatero aflaţi la putere încă din 2004, au suferit duminică o înfrângere categorică la alegerile generale.
Dacă luăm în calcul, că anterior şi executivele Portugaliei şi Irlandei, au demisionat sub presiunea gravelor greşeli ale guvernanţilor, scoase la iveală de criză, schimbarea de putere din Spania este deja a cincea de la începutul recesiunii.
Deşi au fost tocmai ele taxate, guvernele ce au căzut nu sunt singurii vinovaţi pentru situaţiile în care s-au pomenit economiile ţărilor pe care le gestionau. Ele au avut doar neşansa să se afle la guvernare în momentul când buboiul provocat de îndatorarea fără suport a guvernelor ce s-au perindat la conducerea acestor ţări pe parcursul mai multor decenii, o înglodare în datorii determinată de populismul adus la maximum de guvernanţii iresponsabili, s-a spart.
Pe plaiurile mioritice, de partea asta a Prutului, criza din zona euro, care a ajuns să fie privită de unii observatori mai înfierbântaţi, nici mai mult nici mai puţin, ca un început al sfârşitului capitalismului, se consumă aproape neobservată.
Noi avem criza noastră. Calificată de politicieni drept una politică, constituţională sau cum îşi vor defini ei mai departe impotenţa de a găsi un compromis rezonabil pentru a alege şeful statului, criza noastră se derulează în condiţiile unei situaţii economice surprinzător de pozitive.
Avem o creştere impresionantă a exporturilor, deşi aceasta s-a mai temperat în ultimul timp, prognozele privind creşterea PIB-ului au fost rectificate în sus, veniturile populaţiei, şi ele parcă au crescut, deşi, aceste relatări ale statisticilor nu sunt resimţite la fel şi de populaţie. Pe de asupra, FMI-ul, care ne supraveghează de doi ani, atestă o situaţie macroeconomică destul de solidă.
La noi totul e bine, deci, conform statisticilor, cel puţin în comparaţie cu ţările falimentare din Uniunea Europeană. Dacă însă privim în profunzime fenomenele economice, ne dăm seama că, în pofida unei stabilităţi la nivel macro, nu prea avem de ce ne bucura.
Ca şi în ţările europene, care împrumutau bani pe care i-au împărţit populaţiei pentru a crea o aparenţă a creşterii bunăstării, şi la noi politicienii au cheltuit, cel puţin în ultimul deceniu, banii pe care îi aveau la dispoziţie, pentru creşteri imediate de salarii şi pensii, fără a încerca să pună bazele unei creşteri economice durabile.
Mai ales că am avut nenorocul să avem la guvernare timp de opt ani cel mai populist partid posibil, al comuniştilor, care n-a ezitat pe tot parcursul guvernării să prezinte creşterea datorată conjuncturii internaţionale benefice şi banilor trimişi de concetăţenii noştri de peste hotare, drept realizări proprii. Pentru ca mai apoi să plece sau să fie plecat de la guvernare lăsând o gaură de şase miliarde de lei în buget sau o treime din cheltuielile planificate.
Un eventual default care se profila după plecarea comuniştilor de la guvernare la finele lui 2009 a fost depăşit datorită intrării ţării în graţiile organismelor financiare internaţionale care au început să întrezărească pe malurile Bâcului un model de succes, asigurând noua guvernare cu mijloacele financiare necesare pentru a depăşi situaţia.
Astfel, fără a depune vre-un efort în vederea însănătoşirii economiei, am trecut din nou pe creştere, una impresionantă, de altfel. Dacă analizăm, însă, motoarele acestei creşteri, lesne ne dăm seama, că ele sunt ca şi până la criză, puse în funcţiune de pofta enormă de consum a concetăţenilor noştri. Creşterea depinde în continuare de remitenţe, creditele şi granturile venite de la partenerii de dezvoltare, care, până la urmă ajung şi ele parţial în consum.
În pofida intenţiilor declarate ale guvernanţilor de a reforma economia spre una bazată pe producere şi exporturi, n-au existat până în prezent semnale palpabile că s-a trecut şi la fapte. Majoritatea afacerilor care demarează, inclusiv cu ajutorul diferitor programe finanţate de guvern sau din fonduri europene, sunt tot orientate spre consum.
Şi cum ar putea fi altfel, dacă acestea sunt mai uşor de deschis şi îţi oferă mai multe posibilităţi de a obţine un profit rapid fără a depune prea mult efort, inclusiv prin ocolirea legislaţiei!?
În mod normal, e de aşteptat ca remodelarea să se producă atunci când va fi mai avantajos să produci decât, de exemplu, să vinzi boarfe importate din China. Statul doar trebuie să creeze o astfel de situaţie.
Economia moldovenească, cel puţin în ultimul deceniu de până la criză s-a dezvoltat sub influenţa tendinţelor economiei globale, care stimula în exces consumul printr-o creditare excesivă inclusiv la nivel de state. La noi această creştere efemeră a bunăstării se reflecta prin remitenţele care ajungeau în consum.
Ar fi fost ideal ca banii ce intrau în acea perioadă în ţară să fie investiţi în economia reală. N-a fost să fie, or aceasta presupunea o remodelare a sistemului economic şi o reducere a profiturilor celor ce beneficiau de pe urma importului.
Mai mult ca atât, crearea unui număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii ar fi fost primul pas spre apariţia unei clase de mijloc, care, prin definiţie, este susţinătoare a partidelor de dreapta. Nu cred că Partidul Comuniştilor aflat atunci la putere ar fi fost interesat de o astfel de clasă or electoratul lor devotat este tocmai populaţia aflată la limita sărăciei, care poate fi uşor manipulată.
În fine, dacă revenim la criza din zona euro, e de aşteptat ca economiile europene, după ce vor aplica măsuri dure de austeritate, să-şi propună şi ele o stimulare a producerii prin susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Poate atunci, dată fiind abilitatea noastră de a mima tot ce se întâmplă în ţările la care ne aliniem, să se înceapă şi în Republica Moldova o remodelare a economiei.
Cu condiţia ca până atunci modelul euroasiatic, care iată că prinde contur, nu-i va determina pe concetăţenii noştri să renunţe la visul european şi să-şi dorească o reîntoarcere sub călcâiul maicii Rusii care „ne va da gaz ieftin”. Cel puţin, o astfel de tendinţă a fost semnalată de recentul Barometru al Opiniei Publice.
ECO