Mergem… la ruşi?
Mă întorc acasă din România cu un autocar de rută, mare şi confortabil.
E plăcut să călătoreşti în acest sezon - suntem în total vreo şase pasageri, dintre care doar doi cu destinaţia Chişinău. Ceilalţi coboară ba într-un oraş, ba în altul din România, dar în locul lor urcă alţii, aşa că mereu rămânem tot şase. Deşi sunt locuri destule - să ajungă câte zece de căciulă! -, o bătrână care urcă la Constanţa ţine, totuşi, să se aşeze alături de mine. Şi, cum are de făcut drum lung, până la Bârlad, ca să nu se plictisească, intră în vorbă: „Mergeţi la ruşi?”, mă întreabă.
O privesc puţin nedumerită, ca şi cum întrebarea nu mi-ar fi fost adresată mie. „De ce la ruşi? Merg la Chişinău”, îi răspund. „La Chişinău sau la ruşi, parcă nu e totuna? Am auzit că se vorbeşte mult ruseşte acolo. De altfel, ce se mai aude prin Moldova?”, se arată ea curioasă. „Ce să se audă... Vine iarna, se scumpesc gazele. Dumneavoastră cu ce vă încălziţi, de obicei?”, încerc eu să întorc discuţia în altă parte. „Locuiesc la ţară, merg acum să-mi vizitez sora de la Bârlad. La ţară nu suferă nimeni de frig, avem sobe. Şi, de când suntem în Uniunea Europeană, ne descurcăm suficient de bine”, îmi răspunde. Îi mulţumesc, în sinea mea, pentru că a deschis un subiect care, sincer vorbind, mă interesează mai mult decât ruşii noştri.
Şi, de data aceasta, îmi potrivesc eu întrebările: „Cum vă simţiţi în Uniunea Europeană? E mai bine decât înainte?”. Întrebarea e, oarecum, retorică - oricine vizitează România nu poate să nu observe schimbările în bine produse în ultimii ani… Dar bătrânica aceasta îmi pare prea euro-optimistă, pentru vârsta ei. Chiar vreau să aflu ce crede un om simplu, trecut de 70 de ani, despre aderarea la UE.
Mai ales că felul ei de a fi îmi aminteşte foarte mult de bătrânii din satele noastre şi, cine ştie, poate că, dacă ar locui şi ea dincoace de Prut, „la ruşi”, ar vota la fel ca şi unii bătrâni de la noi - cu comuniştii... Bucuroasă că o întreb ceva la care are un răspuns de-a gata, bătrâna nu se gândeşte mult şi-mi aduce argumentele de rigoare: „De când suntem cu Europa, ne simţim mult mai bine, să ştiţi. Uniunea Europeană ne dă subvenţii. E drept că ne cere în schimb disciplină financiară, trebuie să raportezi cum ai cheltuit fiecare bănuţ primit de la ea. Dar aşa şi trebuie. Dacă ai în gospodărie peste 100 de capete de păsări - ai dreptul la ajutor european; dacă îngrijeşti mai mult de trei vite pe lângă casă - primeşti alte subvenţii... Dacă în grădina ta creşti legume ecologice - eşti iarăşi susţinut financiar. Eu, anul acesta, am obţinut 20 de milioane de la Uniunea Europeană (2000 RON sau circa 7500 lei moldoveneşti - n.n.). Aş fi putut primi mai mult, dar nu-mi trebuie. N-o să mă apuc de afaceri la vârsta mea”. „Şi aţi dat şi statului o parte din ouă, carne, în schimbul subvenţiilor?”, o întreb. „Nu a trebuit să dau nimănui nimic. Vitele le-am tăiat şi i-am asigurat cu carne pe toţi copiii mei, că ei muncesc la oraş, nu se ocupă cu agricultura... Legumele, o parte le-am vândut, o altă parte le-am conservat. Banii europeni sunt alocaţi gratis, pentru a-i susţine pe cei care vor să muncească, să aibă mai mult. Europenii ne ajută să ajungem la bunăstarea pe care o au ei…”.
Bătrâna îmi tot povesteşte despre privilegiile aderării, iar gândurile mele sunt departe, la satele şi la ţăranii noştri, la lipsa cronică de bani cu care se confruntă de când îi ştiu. Ce bine ne-ar prinde şi nouă aceste fonduri europene! Cu hărnicia ce îi caracterizează pe ţăranii noştri, cu spiritul lor gospodăresc, ei ar putea deveni în sfârşit stăpâni la ei acasă, n-ar mai trebui să ia drumul Italiei, Portugaliei sau al Rusiei, în căutarea unei bucăţi de pâine… Şi-ar asigura cu de toate propriile familii; ar exporta şi în Europa produse alimentare ecologice, de calitate. Şi gândurile mele tot zboară şi zboară, tot mai sus şi mai sus…
Bătrânica de la Bârlad a coborât demult, între timp, am trecut şi vama. Primul lucru pe care l-a făcut şoferul, când am ieşit din Leuşeni, a fost să schimbe postul de radio românesc pe unul rusesc. Muzica s-a revărsat în salon, amintindu-ne că ne întoarcem acasă - „la ruşi”, cum bine zicea condrumeaţa mea.
E plăcut să călătoreşti în acest sezon - suntem în total vreo şase pasageri, dintre care doar doi cu destinaţia Chişinău. Ceilalţi coboară ba într-un oraş, ba în altul din România, dar în locul lor urcă alţii, aşa că mereu rămânem tot şase. Deşi sunt locuri destule - să ajungă câte zece de căciulă! -, o bătrână care urcă la Constanţa ţine, totuşi, să se aşeze alături de mine. Şi, cum are de făcut drum lung, până la Bârlad, ca să nu se plictisească, intră în vorbă: „Mergeţi la ruşi?”, mă întreabă.
O privesc puţin nedumerită, ca şi cum întrebarea nu mi-ar fi fost adresată mie. „De ce la ruşi? Merg la Chişinău”, îi răspund. „La Chişinău sau la ruşi, parcă nu e totuna? Am auzit că se vorbeşte mult ruseşte acolo. De altfel, ce se mai aude prin Moldova?”, se arată ea curioasă. „Ce să se audă... Vine iarna, se scumpesc gazele. Dumneavoastră cu ce vă încălziţi, de obicei?”, încerc eu să întorc discuţia în altă parte. „Locuiesc la ţară, merg acum să-mi vizitez sora de la Bârlad. La ţară nu suferă nimeni de frig, avem sobe. Şi, de când suntem în Uniunea Europeană, ne descurcăm suficient de bine”, îmi răspunde. Îi mulţumesc, în sinea mea, pentru că a deschis un subiect care, sincer vorbind, mă interesează mai mult decât ruşii noştri.
Şi, de data aceasta, îmi potrivesc eu întrebările: „Cum vă simţiţi în Uniunea Europeană? E mai bine decât înainte?”. Întrebarea e, oarecum, retorică - oricine vizitează România nu poate să nu observe schimbările în bine produse în ultimii ani… Dar bătrânica aceasta îmi pare prea euro-optimistă, pentru vârsta ei. Chiar vreau să aflu ce crede un om simplu, trecut de 70 de ani, despre aderarea la UE.
Mai ales că felul ei de a fi îmi aminteşte foarte mult de bătrânii din satele noastre şi, cine ştie, poate că, dacă ar locui şi ea dincoace de Prut, „la ruşi”, ar vota la fel ca şi unii bătrâni de la noi - cu comuniştii... Bucuroasă că o întreb ceva la care are un răspuns de-a gata, bătrâna nu se gândeşte mult şi-mi aduce argumentele de rigoare: „De când suntem cu Europa, ne simţim mult mai bine, să ştiţi. Uniunea Europeană ne dă subvenţii. E drept că ne cere în schimb disciplină financiară, trebuie să raportezi cum ai cheltuit fiecare bănuţ primit de la ea. Dar aşa şi trebuie. Dacă ai în gospodărie peste 100 de capete de păsări - ai dreptul la ajutor european; dacă îngrijeşti mai mult de trei vite pe lângă casă - primeşti alte subvenţii... Dacă în grădina ta creşti legume ecologice - eşti iarăşi susţinut financiar. Eu, anul acesta, am obţinut 20 de milioane de la Uniunea Europeană (2000 RON sau circa 7500 lei moldoveneşti - n.n.). Aş fi putut primi mai mult, dar nu-mi trebuie. N-o să mă apuc de afaceri la vârsta mea”. „Şi aţi dat şi statului o parte din ouă, carne, în schimbul subvenţiilor?”, o întreb. „Nu a trebuit să dau nimănui nimic. Vitele le-am tăiat şi i-am asigurat cu carne pe toţi copiii mei, că ei muncesc la oraş, nu se ocupă cu agricultura... Legumele, o parte le-am vândut, o altă parte le-am conservat. Banii europeni sunt alocaţi gratis, pentru a-i susţine pe cei care vor să muncească, să aibă mai mult. Europenii ne ajută să ajungem la bunăstarea pe care o au ei…”.
Bătrâna îmi tot povesteşte despre privilegiile aderării, iar gândurile mele sunt departe, la satele şi la ţăranii noştri, la lipsa cronică de bani cu care se confruntă de când îi ştiu. Ce bine ne-ar prinde şi nouă aceste fonduri europene! Cu hărnicia ce îi caracterizează pe ţăranii noştri, cu spiritul lor gospodăresc, ei ar putea deveni în sfârşit stăpâni la ei acasă, n-ar mai trebui să ia drumul Italiei, Portugaliei sau al Rusiei, în căutarea unei bucăţi de pâine… Şi-ar asigura cu de toate propriile familii; ar exporta şi în Europa produse alimentare ecologice, de calitate. Şi gândurile mele tot zboară şi zboară, tot mai sus şi mai sus…
Bătrânica de la Bârlad a coborât demult, între timp, am trecut şi vama. Primul lucru pe care l-a făcut şoferul, când am ieşit din Leuşeni, a fost să schimbe postul de radio românesc pe unul rusesc. Muzica s-a revărsat în salon, amintindu-ne că ne întoarcem acasă - „la ruşi”, cum bine zicea condrumeaţa mea.