1539 de cuvinte în Limba Română !
Am 23 de ani, 94 de kilograme, 1.80 metri, sunt un tip dur, veșnic încruntat și nebărbierit, dar de fiecare dată când pronunț, mă gândesc sau aud cuvintele ”Limba Română, Basarabia, România Mare, Eminescu”, îmi vine a plânge, cu plânset de prunc, de prunc căruia i-au luat biberonul.
Eu știu ce înseamnă cu adevărat limba română și aici nu mă refer doar la felul de a o vorbi sau scrie, aici mă refer la însăși limba română, ca factor de rezistență împotriva sistemului, ca element al românismul adevărat. Nu vreau să sap acum la rădăcinile ei, la știința sa și nici nu vreau să o laud precum că e cea mai frumoasă limbă din lume sau că e o limbă muzicală, mie mi-e de ajuns să-mi răscolesc amintirile, mai ales cele din copilărie, ca să explic de ce știu mai mult decât alții ce înseamnă limba română.
Pentru mine limba română până la 6 ani nu a existat ca noțiune. Da, o vorbeam, gândeam în ea, da, era româna, dar eu nu știam că-i română pentru că nici nu mă gândeam la asta, pentru că părinții erau preocupați cu lucrul, pentru că la grădiniță educatorii ne dădeau palme la fund să dormim mai mult, nu să dăm întrebări, pentru că nu mă interesa ce limbă vorbesc, eram copil, aveam alte interese. Nu știam totuși de ce acasă mama îmi vorbește într-un grai și afară toți îmi vorbesc în altul ?! De ce la grădiniță educatoarea îmi vorbești într-o limbă (română) și afară iarăși toți îmi vorbesc altfel ?! Nu eram wunderkind, nici nu pretindeam a fi, dar uneori aveam așa gânduri, așa întrebări, pe atunci retorice, doar că nu știam a întreba cu glas, știam doar să tac și să mă joc.
De la 6 până la 18 ani, limba română a fost doar un obiect de studiu, un chin și o rușine în public. Când am mers în clasa întâia am aflat că limba pe care o vorbim e de fapt română, am aflat că provenim din daci, am aflat că Spiridon Vangheli și Andrei Sangheli îs oameni diferiți, am aflat o lume nouă. Cel mai curios lucru pe care l-am înțeles atunci, este că acea limbă stranie pe care mi-o vorbeau toți în copilărie nu era alta decât limba rusă. Nu știam nici-o boabă, nimic, dar eram obligat s-o cunosc, altfel nu mă integram în societate. Nu era vorba de naționalism, românism, valori, principii sau altceva, era limba rusă, și ce, dacă mai toți o vorbesc afară, trebuie și eu s-o vorbesc. Primele cuvinte pe care le-am învățat în limba rusă au fost: А что? (Dar ce?) și când cineva mă întreba ceva în rusă, doar ăsta era răspunsul meu, enervant. ” Как тебя зовут? (Cum te numești? )”, răspuns: ” А что? ”, ” Сколько тебе лет? (Câți ani ai?)”, ” А что?”, ” Ты что придурак? (Ce ești prost?)”, ” А что?”. Mai multe nu știam, posibil că înțelegeam, dar nu mă puteam exprima în rusă.
Clar lucru că școala, educația au jucat un rol colosal în cultivarea limbii române din mine, însă până la urmă, toți acei 12 ani de școală, limba română a fost doar o denumire în agendă, în dreptul căreia se scria nota și semnătura profesorului. Afară nu se discuta niciodată despre denumirea limbii, iar eu neacordându-i importanță, credeam că limba e moldovenească, adica așa-mi ziceau rușii din curte, așa credeam. ”Ты говоришь по молдавски? (Vorbești moldovenește?)” sau ”Как переводится с молдавского? (Cum se traduce din moldovenește...?)”, ăstea-s întrebări puse de mine, ieșite din gura mea. Dacă vorbeam româna afară eram automat clasificat drept mizerie moldovenească, de mâna a doua, cu reguli din ăstea prostești, rusești, evadate printre gratiile închisorilor. Asta e, m-am conformat și eu la ele. Nu, nu mi-e rușine, așa era situația. Limba română stătea tot acolo, în agendă, plus seara pe la TVR se mai pomenea de ea.
Tata m-a dat la școala muzicală la 7 ani, unde am avut profesori ruși, care-mi vorbeau doar în rusă. Și acum îmi aduc aminte cum plângeam că nu înțeleg nimic, iar profesoara îmi aplica lovituri cu un creion de acela lung, lung, de 2 lei, peste degete și mă pișca de mână și obraz. Limba română tot în agendă stătea, fără griji. Așa, pe la muzică, pe afară, am învățat limba rusă, la școală ni l-au băgat prin clasa a 5-a obligatoriu pe Pușkin, limba și literatura rusă erau obligatorii până în a 8-a, a 9-a, paradoxal în liceul ce-i poartă numele marelui Mihai Eminescu. Atunci a început să se nască în mine un fel de revoltă, un fel de două feluri, și apăruse o micuță de tot încruntare pe frunte. Apăreau unele întrebări ce țin de limba vorbită, dar, cum apăreau așa și dispăreau, se pierdeau undeva între calea lor dintre creier și gură.
Toată copilăria l-am ascultat pe Talikov, Gazmanov, Stashevsky, Alegrova, Pugaciova, Ivanushki, Bulanova și tot soiul de cântăreți ruși. Erau tari, ce mai vorbă. Seara însă, când se deconecta energia pe 3 ore și nu lucra casetofonul, treceam la cântat pe Aldea Teodorovici, știam vreo 2 cântece la început, acum le știu pe toate. Le cântam, mă dădeam în patriotism, iar când apărea curentul electric, la revedere.
În general, odată ieșit din casă, afară, vorbeam limba rusă în proporție de 90%. Toți anii de școală așa a fost, acasă – româna, afară româna murea, apoi la școală iar româna, la recreații – rusa și româna amestecată cu rusisme. Așa au ajuns rusismele și în limba mea, în vocabularul meu, iar limba română cu rusisme e un fel de bătaie de joc.
În fine, am absolvit liceul, școala de muzică, totul era bine și frumos, vorbeam o română vai și amar de dânsa, am plecat la studii la Chișinău, iar poeții și scriitorii români au rămas la Bălți pe băncile școlii.
Acum realizez de fapt că eu limba română nu am prețuit-o 18 ani din viață, pentru că nu aveam cum, eram străini unul pentru celălalt. Odată ajuns la Chișinău, am început a cunoaște o altă limbă română. Îmi plăcea că toți vorbesc pe înțelesul meu, afară se vorbește mai mult româna, ”oaaaau!” trecea prin capul meu. Am înțeles un lucru cert, limba mea e românească, realizasem că în copilărie tot româna am vorbit-o, chiar dacă mai stâlcită. Nu puteam însă să înțeleg totuși, de ce mi s-a furat sau s-a încercat să mi se fure această limbă română în copilărie? Cine de fapt a vrut să mi-o fure? De ce era o rușine să o vorbești afară, la Bălți, iar dacă o vorbeam luam bătaie sau eram înjurat? De ce? Doar limba română e la ea acasă, aici în Basarabia. De ce am fost obligat să învăț limba rusă dacă afară și așa numai rusa o vorbeam? De ce o numeam moldovenească dacă ea de fapt e românească? Sute de întrebări de genul ăsta mă frământau, unele și acum mă frământă, dar totuși la majoritatea am găsit răspuns. Răspunsul meu e unu pentru toate întrebările: Limba Română este de fapt o armă, a noastră, a românilor de pretutindeni, o armă extrem de puternică, iar dușmanul, ca să ne înfrângă, nu dorește decât să ne dezarmeze. Atât.
Am aflat foarte multe despre istoria neamului româneasc în ultimii 6 ani. Am cunoscut mulți oameni care m-au molipsit cu românismul lor. Când am aflat că zemstva teritorială Bălți în 1918 a înaintat spre Sfatul Țării propunerea de Unire cu Țara Mamă, în general îmi venea a plânge și totodată a sări în sus de bucurie și mândrie. Îmi ziceam: ”Păi Bălțiul e oraș românesc băi, ce era în capul meu toată copilăria, nu știu”. Așa a fost să fie, de aceea și spun că iubesc limba română mai mulți ca alții, pentru că mereu e așa, după ce ți se fură ceva și apoi regăsești acel ceva, ți-e mai dragă, îl strângi la piept și parcă deja îl ții mai strâns, să nu ți-l mai fure nimeni, niciodată. Așa am procedat și eu când am regăsit-o pe ea, pe limbă, pe limba cea română !
În prezent mă simt mai stăpân ca niciodată la mine acasă, iar acasă, nu-i doar Bălțiul, acasă e Basarabia, acasă e România! Acum am scris acest articol de la Bălți, aici stau, da, îs mulți ruși, e multă limbă rusă, dar aici mă simt în apele mele, aici românismul îl simt în piept mai puternic, aici mi-e mai dragă limba română. Mă simt exact ca pruncul despre care am scris în prima propoziție a acestui articol, când îi zice cineva să nu facă ceva, el plânge, țipă, și totuși face !
Venind de la Chișinău spre Bălți, în autocar, am compus așa o poezioară despre casa mea, despre bucățica mea de Românie.
Acasă
Azi acasă plec, la Bălţi,
Unde-s şi români şi ruşi,
Sunt şi nepoţi ai celor
Ce-n Siberii au fost duşi.
Dar ce păcat că nu-i acolo
Acea destoinicie,
Ce-n inima română
Ar trebui să fie.
Nu, nu mi-i ruşine,
Eu mă mândresc că
Sunt la Bălţi născut
Şi că vorbesc limba română
N-a fost uşor, chiar m-a durut.
Şi cu vorba-mi tremurândă
Mi-era ruşine cînd spuneam
Că Dragoş mă numesc, greu nume!
Şi că românii-s al meu neam.
Azi acasă plec, la Bălţi...
http://blog.galbur.md/2011/09/1539-de-cuvinte-in-limba-romana.html
Eu știu ce înseamnă cu adevărat limba română și aici nu mă refer doar la felul de a o vorbi sau scrie, aici mă refer la însăși limba română, ca factor de rezistență împotriva sistemului, ca element al românismul adevărat. Nu vreau să sap acum la rădăcinile ei, la știința sa și nici nu vreau să o laud precum că e cea mai frumoasă limbă din lume sau că e o limbă muzicală, mie mi-e de ajuns să-mi răscolesc amintirile, mai ales cele din copilărie, ca să explic de ce știu mai mult decât alții ce înseamnă limba română.
Pentru mine limba română până la 6 ani nu a existat ca noțiune. Da, o vorbeam, gândeam în ea, da, era româna, dar eu nu știam că-i română pentru că nici nu mă gândeam la asta, pentru că părinții erau preocupați cu lucrul, pentru că la grădiniță educatorii ne dădeau palme la fund să dormim mai mult, nu să dăm întrebări, pentru că nu mă interesa ce limbă vorbesc, eram copil, aveam alte interese. Nu știam totuși de ce acasă mama îmi vorbește într-un grai și afară toți îmi vorbesc în altul ?! De ce la grădiniță educatoarea îmi vorbești într-o limbă (română) și afară iarăși toți îmi vorbesc altfel ?! Nu eram wunderkind, nici nu pretindeam a fi, dar uneori aveam așa gânduri, așa întrebări, pe atunci retorice, doar că nu știam a întreba cu glas, știam doar să tac și să mă joc.
De la 6 până la 18 ani, limba română a fost doar un obiect de studiu, un chin și o rușine în public. Când am mers în clasa întâia am aflat că limba pe care o vorbim e de fapt română, am aflat că provenim din daci, am aflat că Spiridon Vangheli și Andrei Sangheli îs oameni diferiți, am aflat o lume nouă. Cel mai curios lucru pe care l-am înțeles atunci, este că acea limbă stranie pe care mi-o vorbeau toți în copilărie nu era alta decât limba rusă. Nu știam nici-o boabă, nimic, dar eram obligat s-o cunosc, altfel nu mă integram în societate. Nu era vorba de naționalism, românism, valori, principii sau altceva, era limba rusă, și ce, dacă mai toți o vorbesc afară, trebuie și eu s-o vorbesc. Primele cuvinte pe care le-am învățat în limba rusă au fost: А что? (Dar ce?) și când cineva mă întreba ceva în rusă, doar ăsta era răspunsul meu, enervant. ” Как тебя зовут? (Cum te numești? )”, răspuns: ” А что? ”, ” Сколько тебе лет? (Câți ani ai?)”, ” А что?”, ” Ты что придурак? (Ce ești prost?)”, ” А что?”. Mai multe nu știam, posibil că înțelegeam, dar nu mă puteam exprima în rusă.
Clar lucru că școala, educația au jucat un rol colosal în cultivarea limbii române din mine, însă până la urmă, toți acei 12 ani de școală, limba română a fost doar o denumire în agendă, în dreptul căreia se scria nota și semnătura profesorului. Afară nu se discuta niciodată despre denumirea limbii, iar eu neacordându-i importanță, credeam că limba e moldovenească, adica așa-mi ziceau rușii din curte, așa credeam. ”Ты говоришь по молдавски? (Vorbești moldovenește?)” sau ”Как переводится с молдавского? (Cum se traduce din moldovenește...?)”, ăstea-s întrebări puse de mine, ieșite din gura mea. Dacă vorbeam româna afară eram automat clasificat drept mizerie moldovenească, de mâna a doua, cu reguli din ăstea prostești, rusești, evadate printre gratiile închisorilor. Asta e, m-am conformat și eu la ele. Nu, nu mi-e rușine, așa era situația. Limba română stătea tot acolo, în agendă, plus seara pe la TVR se mai pomenea de ea.
Tata m-a dat la școala muzicală la 7 ani, unde am avut profesori ruși, care-mi vorbeau doar în rusă. Și acum îmi aduc aminte cum plângeam că nu înțeleg nimic, iar profesoara îmi aplica lovituri cu un creion de acela lung, lung, de 2 lei, peste degete și mă pișca de mână și obraz. Limba română tot în agendă stătea, fără griji. Așa, pe la muzică, pe afară, am învățat limba rusă, la școală ni l-au băgat prin clasa a 5-a obligatoriu pe Pușkin, limba și literatura rusă erau obligatorii până în a 8-a, a 9-a, paradoxal în liceul ce-i poartă numele marelui Mihai Eminescu. Atunci a început să se nască în mine un fel de revoltă, un fel de două feluri, și apăruse o micuță de tot încruntare pe frunte. Apăreau unele întrebări ce țin de limba vorbită, dar, cum apăreau așa și dispăreau, se pierdeau undeva între calea lor dintre creier și gură.
Toată copilăria l-am ascultat pe Talikov, Gazmanov, Stashevsky, Alegrova, Pugaciova, Ivanushki, Bulanova și tot soiul de cântăreți ruși. Erau tari, ce mai vorbă. Seara însă, când se deconecta energia pe 3 ore și nu lucra casetofonul, treceam la cântat pe Aldea Teodorovici, știam vreo 2 cântece la început, acum le știu pe toate. Le cântam, mă dădeam în patriotism, iar când apărea curentul electric, la revedere.
În general, odată ieșit din casă, afară, vorbeam limba rusă în proporție de 90%. Toți anii de școală așa a fost, acasă – româna, afară româna murea, apoi la școală iar româna, la recreații – rusa și româna amestecată cu rusisme. Așa au ajuns rusismele și în limba mea, în vocabularul meu, iar limba română cu rusisme e un fel de bătaie de joc.
În fine, am absolvit liceul, școala de muzică, totul era bine și frumos, vorbeam o română vai și amar de dânsa, am plecat la studii la Chișinău, iar poeții și scriitorii români au rămas la Bălți pe băncile școlii.
Acum realizez de fapt că eu limba română nu am prețuit-o 18 ani din viață, pentru că nu aveam cum, eram străini unul pentru celălalt. Odată ajuns la Chișinău, am început a cunoaște o altă limbă română. Îmi plăcea că toți vorbesc pe înțelesul meu, afară se vorbește mai mult româna, ”oaaaau!” trecea prin capul meu. Am înțeles un lucru cert, limba mea e românească, realizasem că în copilărie tot româna am vorbit-o, chiar dacă mai stâlcită. Nu puteam însă să înțeleg totuși, de ce mi s-a furat sau s-a încercat să mi se fure această limbă română în copilărie? Cine de fapt a vrut să mi-o fure? De ce era o rușine să o vorbești afară, la Bălți, iar dacă o vorbeam luam bătaie sau eram înjurat? De ce? Doar limba română e la ea acasă, aici în Basarabia. De ce am fost obligat să învăț limba rusă dacă afară și așa numai rusa o vorbeam? De ce o numeam moldovenească dacă ea de fapt e românească? Sute de întrebări de genul ăsta mă frământau, unele și acum mă frământă, dar totuși la majoritatea am găsit răspuns. Răspunsul meu e unu pentru toate întrebările: Limba Română este de fapt o armă, a noastră, a românilor de pretutindeni, o armă extrem de puternică, iar dușmanul, ca să ne înfrângă, nu dorește decât să ne dezarmeze. Atât.
Am aflat foarte multe despre istoria neamului româneasc în ultimii 6 ani. Am cunoscut mulți oameni care m-au molipsit cu românismul lor. Când am aflat că zemstva teritorială Bălți în 1918 a înaintat spre Sfatul Țării propunerea de Unire cu Țara Mamă, în general îmi venea a plânge și totodată a sări în sus de bucurie și mândrie. Îmi ziceam: ”Păi Bălțiul e oraș românesc băi, ce era în capul meu toată copilăria, nu știu”. Așa a fost să fie, de aceea și spun că iubesc limba română mai mulți ca alții, pentru că mereu e așa, după ce ți se fură ceva și apoi regăsești acel ceva, ți-e mai dragă, îl strângi la piept și parcă deja îl ții mai strâns, să nu ți-l mai fure nimeni, niciodată. Așa am procedat și eu când am regăsit-o pe ea, pe limbă, pe limba cea română !
În prezent mă simt mai stăpân ca niciodată la mine acasă, iar acasă, nu-i doar Bălțiul, acasă e Basarabia, acasă e România! Acum am scris acest articol de la Bălți, aici stau, da, îs mulți ruși, e multă limbă rusă, dar aici mă simt în apele mele, aici românismul îl simt în piept mai puternic, aici mi-e mai dragă limba română. Mă simt exact ca pruncul despre care am scris în prima propoziție a acestui articol, când îi zice cineva să nu facă ceva, el plânge, țipă, și totuși face !
Venind de la Chișinău spre Bălți, în autocar, am compus așa o poezioară despre casa mea, despre bucățica mea de Românie.
Acasă
Azi acasă plec, la Bălţi,
Unde-s şi români şi ruşi,
Sunt şi nepoţi ai celor
Ce-n Siberii au fost duşi.
Dar ce păcat că nu-i acolo
Acea destoinicie,
Ce-n inima română
Ar trebui să fie.
Nu, nu mi-i ruşine,
Eu mă mândresc că
Sunt la Bălţi născut
Şi că vorbesc limba română
N-a fost uşor, chiar m-a durut.
Şi cu vorba-mi tremurândă
Mi-era ruşine cînd spuneam
Că Dragoş mă numesc, greu nume!
Şi că românii-s al meu neam.
Azi acasă plec, la Bălţi...
http://blog.galbur.md/2011/09/1539-de-cuvinte-in-limba-romana.html