De ce nu putem sacrifica istoria românilor
În mod ironic pentru adversarii disciplinei „istoria românilor" în şcolile din RM, Dimitrie Cantemir, „voievodul şi de moşie domn a Moldovii şi a Svintei Rossieştii Împărăţii Kniadz", este primul istoric care a abordat trecutul nostru de pe poziţiile ce îi irită atât de mult pe românofobi. În lucrarea sa (neterminată), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, domnul moldovean priveşte Moldova, Muntenia şi Ardealul ca „ţări româneşti", apărute în spaţiul de răspândire a aceluiaşi popor, numit de străini volohi sau valahi.
Parcă în ciuda celor care se pronunţă împotriva studierii „istoriei unui stat străin" în şcolile din RM, Dimitrie Cantemir, abordează trecutul nostru de pe poziţii „transfrontaliere", făcând abstracţie de hotarele administrative ce îi separau pe români la acea vreme. După el, va spune Mihail Kogălniceanu: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania." Orice persoană cu un gram de logică poate deduce din lucrarea lui Cantemir că istoria românilor nu poate fi pentru noi „o istorie străină" (decât numai dacă ne ţinem de ideea că istoria moldovenilor începe de la 28 iunie 1940). Cu atât mai mult nu poate fi vorba în cazul nostru despre „istoria unui stat străin", căci nu un stat, ci poporul român în totalitatea sa reprezintă subiectul istoriei predate în RM. Această frază absurdă, obsesivă, că în şcolile din RM s-ar învăţa „istoria unui stat străin", denotă gradul de ură, de iraţional ce îi stăpâneşte pe oponenţii istoriei românilor.
„Istoria unui stat străin"
Pe de altă parte, în mod paradoxal, tocmai cei care pledează fariseic pentru introducerea în programele de studii a Istoriei Moldovei vor de fapt introducerea „istoriei unui stat străin", căci Moldova este parte constitutivă a României. Unindu-se cu Valahia în 1859, Moldova formează fundamentul primului stat român modern. Istoria RM, care poate începe, cel mai devreme, de la 1812, poate fi confundată cu Istoria Moldovei, numai dacă avem pretenţii faţă de o parte a teritoriului României.
Nici istoria moldovenilor, care începe de la 1359, nu poate fi înţeleasă în afara contextului general al istoriei românilor, numai dacă nu dorim să limităm istoria la cronologia luptelor pentru scaunul domnesc. Ne obligă să studiem istoria românilor în primul rând faptul că limba literară pe care o folosim astăzi s-a format în afara spaţiului ocupat de RM, pe teritoriile Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei. Altfel, de exemplu, cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), ar trebui să fie ignorat doar pentru că a fost scris dincolo de hotarele Moldovei. Dacă ne-am potrivi unor românofobi, istoria culturii noastre ar începe după „eliberarea" din 1940. Unii dintre „eliberatori" credeau şi cred sincer că noi nu puteam scrie până la venirea lor.
(De altfel, tot de Dimitrie Cantemir, dar nu numai de el, este legată aşa-numita perioadă fanariotă, de un secol şi ceva, cu domni numiţi de Poartă, care, de multe ori, obţineau, succesiv, scaunele Moldovei şi Valahiei, omogenizând, volens-nolens, instituţiile din ambele principate. Unii dregători îi urmau de la Bucureşti la Iaşi sau invers, adaptându-şi blazoanele, ca să reflecte simbolistica moldo-valahă.)
Transnistrenii din... Transilvania
Fiindcă veni vorba, istoria românilor ar trebui introdusă de altfel şi în Transnistria (aşa cum se studiază în SUA istoria americanilor nativi), transnistrenii băştinaşi fiind descendenţi ai transilvănenilor, fapt dovedit din punct de vedere lingvistic de către savantul rus sovietic Mihail Serghievski în lucrarea „Moldavo-slaveanskie etiudî" („Eseuri moldo-slave"). Fără cunoaşterea istoriei românilor, nu e posibilă cunoaşterea istoriei transnistrenilor.
Scopurile extracurriculare
În general, orice s-ar spune, predarea istoriei în şcoli a fost şi este corelată cu diverse scopuri extracurriculare. În manualele de istorie japoneză, unele episoade din perioada celui de-al doilea război mondial au fost eliminate pentru a proteja sentimentele patriotice ale japonezilor, ceea ce a provocat indignarea vecinilor chinezi şi coreeni. Şi istoria războiului civil din SUA a suferit, din unele puncte de vedere, unele cosmetizări, pentru a menaja sentimentele albilor şi negrilor din sud. Autorilor manualelor de istorie în şcolile europene de azi li se cere în mod prioritar să elimine „interpretările naţionaliste" şi „prejudecăţile istorice", ca acestea să devină „un instrument de cunoaştere şi dialog între ţări". Fără îndoială, şi manualele de istorie a românilor trebuie să respecte aceste principii, să elimine clişeele eronate şi, în măsura posibilului, interpretările care îi pot supăra pe vecini.
Ceea ce nu poate fi acceptat este renunţarea la esenţă, „împăciuirea" românofobilor prin revenirea la clişeele sovietice, prin repunerea istoriei pe bazele istoriografiei sovietice, a cărei sarcină prioritară era, ca şi în cazul „limbii moldoveneşti", justificarea unei cortine de fier pe Prut.
Nu putem renunţa la ceea ce suntem
Nu putem elimina istoria românilor, nu putem negocia adevărul. Dacă unele etnii într-adevăr nu doresc să ne cunoască istoria, putem să-i scutim de o asemenea obligaţie „umilitoare", dar nu putem renunţa la ceea ce suntem, nu putem repune sârma ghimpată pe Prut.
Putem discuta dacă Istoria românilor şi Istoria universală trebuie predată în cursuri separate sau în cadrul unui singur curs, aici pot fi consultaţi şi profesorii de istorie, dar nu putem discuta, fără să nu părem lipsiţi de orice demnitate, denumirea cursului de istorie a românilor.
Faptul că am fost rupţi şi izolaţi un timp de restul românimii nu poate justifica încercările de păstrare cu alte mijloace a status quo-ului. Înţelegem de ce lucrul acesta i-ar conveni Moscovei, dar ce ar avea Occidentul, Germania de câştigat din aceasta, decât că ar juca rolul de idiot util al Rusiei?
Parte a poporului român
Există o iluzie în Occident, provocată şi alimentată de Moscova, că rezolvarea problemei transnistrene e la un pas, şi se va realiza imediat ce se va înceta identificarea moldovenilor ca români şi se va asigura neutralitatea veşnică a RM. „Istoria românilor" este de fapt nu numai consecinţa, ci şi cauza separării RM de Rusia. Moldoveni care se identifică drept români au fost cei care au iniţiat mişcarea democratică şi au luptat pentru limbă, alfabet şi alte valori naţionale, inclusiv istoria românilor. Moldovenii care nu se identifică şi români optau pentru menţinerea URSS. Aşa că Angela Merkel ar trebui să se gândească bine ce vrea să facă. După eliminarea consecinţei, Moscova va dori şi eliminarea cauzei. Dacă aceasta nu s-a realizat până la 1991, cum să se realizeze azi?
Dacă pentru rezolvarea problemei transnistrene, Occidentul ne cere să ne aplecăm încă o dată, ca să menajăm sentimentele imperiale ale ruşilor, trebuie să-i spunem: „mulţumesc, dar ne este imposibil să facem aceasta fără să arătăm imbecili". E ca şi cum am încerca să ne întoarcem în cuşca din care am ieşit. Moscova şi toată lumea nu are decât să ne accepte aşa cum suntem: parte a poporului român, al doilea stat românesc.
Parcă în ciuda celor care se pronunţă împotriva studierii „istoriei unui stat străin" în şcolile din RM, Dimitrie Cantemir, abordează trecutul nostru de pe poziţii „transfrontaliere", făcând abstracţie de hotarele administrative ce îi separau pe români la acea vreme. După el, va spune Mihail Kogălniceanu: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania." Orice persoană cu un gram de logică poate deduce din lucrarea lui Cantemir că istoria românilor nu poate fi pentru noi „o istorie străină" (decât numai dacă ne ţinem de ideea că istoria moldovenilor începe de la 28 iunie 1940). Cu atât mai mult nu poate fi vorba în cazul nostru despre „istoria unui stat străin", căci nu un stat, ci poporul român în totalitatea sa reprezintă subiectul istoriei predate în RM. Această frază absurdă, obsesivă, că în şcolile din RM s-ar învăţa „istoria unui stat străin", denotă gradul de ură, de iraţional ce îi stăpâneşte pe oponenţii istoriei românilor.
„Istoria unui stat străin"
Pe de altă parte, în mod paradoxal, tocmai cei care pledează fariseic pentru introducerea în programele de studii a Istoriei Moldovei vor de fapt introducerea „istoriei unui stat străin", căci Moldova este parte constitutivă a României. Unindu-se cu Valahia în 1859, Moldova formează fundamentul primului stat român modern. Istoria RM, care poate începe, cel mai devreme, de la 1812, poate fi confundată cu Istoria Moldovei, numai dacă avem pretenţii faţă de o parte a teritoriului României.
Nici istoria moldovenilor, care începe de la 1359, nu poate fi înţeleasă în afara contextului general al istoriei românilor, numai dacă nu dorim să limităm istoria la cronologia luptelor pentru scaunul domnesc. Ne obligă să studiem istoria românilor în primul rând faptul că limba literară pe care o folosim astăzi s-a format în afara spaţiului ocupat de RM, pe teritoriile Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei. Altfel, de exemplu, cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), ar trebui să fie ignorat doar pentru că a fost scris dincolo de hotarele Moldovei. Dacă ne-am potrivi unor românofobi, istoria culturii noastre ar începe după „eliberarea" din 1940. Unii dintre „eliberatori" credeau şi cred sincer că noi nu puteam scrie până la venirea lor.
(De altfel, tot de Dimitrie Cantemir, dar nu numai de el, este legată aşa-numita perioadă fanariotă, de un secol şi ceva, cu domni numiţi de Poartă, care, de multe ori, obţineau, succesiv, scaunele Moldovei şi Valahiei, omogenizând, volens-nolens, instituţiile din ambele principate. Unii dregători îi urmau de la Bucureşti la Iaşi sau invers, adaptându-şi blazoanele, ca să reflecte simbolistica moldo-valahă.)
Transnistrenii din... Transilvania
Fiindcă veni vorba, istoria românilor ar trebui introdusă de altfel şi în Transnistria (aşa cum se studiază în SUA istoria americanilor nativi), transnistrenii băştinaşi fiind descendenţi ai transilvănenilor, fapt dovedit din punct de vedere lingvistic de către savantul rus sovietic Mihail Serghievski în lucrarea „Moldavo-slaveanskie etiudî" („Eseuri moldo-slave"). Fără cunoaşterea istoriei românilor, nu e posibilă cunoaşterea istoriei transnistrenilor.
Scopurile extracurriculare
În general, orice s-ar spune, predarea istoriei în şcoli a fost şi este corelată cu diverse scopuri extracurriculare. În manualele de istorie japoneză, unele episoade din perioada celui de-al doilea război mondial au fost eliminate pentru a proteja sentimentele patriotice ale japonezilor, ceea ce a provocat indignarea vecinilor chinezi şi coreeni. Şi istoria războiului civil din SUA a suferit, din unele puncte de vedere, unele cosmetizări, pentru a menaja sentimentele albilor şi negrilor din sud. Autorilor manualelor de istorie în şcolile europene de azi li se cere în mod prioritar să elimine „interpretările naţionaliste" şi „prejudecăţile istorice", ca acestea să devină „un instrument de cunoaştere şi dialog între ţări". Fără îndoială, şi manualele de istorie a românilor trebuie să respecte aceste principii, să elimine clişeele eronate şi, în măsura posibilului, interpretările care îi pot supăra pe vecini.
Ceea ce nu poate fi acceptat este renunţarea la esenţă, „împăciuirea" românofobilor prin revenirea la clişeele sovietice, prin repunerea istoriei pe bazele istoriografiei sovietice, a cărei sarcină prioritară era, ca şi în cazul „limbii moldoveneşti", justificarea unei cortine de fier pe Prut.
Nu putem renunţa la ceea ce suntem
Nu putem elimina istoria românilor, nu putem negocia adevărul. Dacă unele etnii într-adevăr nu doresc să ne cunoască istoria, putem să-i scutim de o asemenea obligaţie „umilitoare", dar nu putem renunţa la ceea ce suntem, nu putem repune sârma ghimpată pe Prut.
Putem discuta dacă Istoria românilor şi Istoria universală trebuie predată în cursuri separate sau în cadrul unui singur curs, aici pot fi consultaţi şi profesorii de istorie, dar nu putem discuta, fără să nu părem lipsiţi de orice demnitate, denumirea cursului de istorie a românilor.
Faptul că am fost rupţi şi izolaţi un timp de restul românimii nu poate justifica încercările de păstrare cu alte mijloace a status quo-ului. Înţelegem de ce lucrul acesta i-ar conveni Moscovei, dar ce ar avea Occidentul, Germania de câştigat din aceasta, decât că ar juca rolul de idiot util al Rusiei?
Parte a poporului român
Există o iluzie în Occident, provocată şi alimentată de Moscova, că rezolvarea problemei transnistrene e la un pas, şi se va realiza imediat ce se va înceta identificarea moldovenilor ca români şi se va asigura neutralitatea veşnică a RM. „Istoria românilor" este de fapt nu numai consecinţa, ci şi cauza separării RM de Rusia. Moldoveni care se identifică drept români au fost cei care au iniţiat mişcarea democratică şi au luptat pentru limbă, alfabet şi alte valori naţionale, inclusiv istoria românilor. Moldovenii care nu se identifică şi români optau pentru menţinerea URSS. Aşa că Angela Merkel ar trebui să se gândească bine ce vrea să facă. După eliminarea consecinţei, Moscova va dori şi eliminarea cauzei. Dacă aceasta nu s-a realizat până la 1991, cum să se realizeze azi?
Dacă pentru rezolvarea problemei transnistrene, Occidentul ne cere să ne aplecăm încă o dată, ca să menajăm sentimentele imperiale ale ruşilor, trebuie să-i spunem: „mulţumesc, dar ne este imposibil să facem aceasta fără să arătăm imbecili". E ca şi cum am încerca să ne întoarcem în cuşca din care am ieşit. Moscova şi toată lumea nu are decât să ne accepte aşa cum suntem: parte a poporului român, al doilea stat românesc.