Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?
Fotografii: Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“
Magaziile Gării din Chişinău, pe care ruşii aflaţi în retragere le-au transformat în ruine; iulie 1941
Numărul din luna iulie al revistei „Historia“ tratează o problemă care stârneşte şi astăzi discuţii în capitala moldoveană: cine a ruinat oraşul în urmă cu 70 de ani?
În retragere, sovieticii au creat „batalioane de distrugere“ care să facă una cu pământul clădirile importante şi obiectivele industriale din oraşele basarabene.
Problema distrugerii Chişinăului a rămas în sfera dezbaterilor publice până în ziua de azi. Dacă ar fi să trecem în revistă principalele probleme în discuţie, ele ar putea fi grupate astfel:
1) Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944.
2) Devastarea oraşului s-ar fi datorat marelui cutremur din 1940.
3) Capitala basarabeană a fost distrusă de trupele sovietice în retragere în 1941 şi de bombardamentele aliate (inclusiv anglo-americane) din 1944.
Ce a mai rămas din piaţa oraşului, în urma acţiunii batalioanelor speciale
Multiple mărturii, dar mai ales cadre din cronicile video şi foto arată distrugerile masive la care a fost supus oraşul în vara lui 1941. În această ordine de idei, nu rezistă unei critici elementare ideea efectului devastator al cutremurului din toamna lui 1940 asupra oraşului. Cele câteva zeci de clădiri distruse şi câteva sute avariate nu au fost în stare să paralizeze viaţa urbană şi administrativ-politică în proaspăta capitală sovietică (represaliile şi deportările au continuat „conform planului"), într-aşa măsură cum au făcut-o cele din vara următoare.
Pe Bulevardul Alexandru cel Bun erau concentrate principalele instituţii ale oraşului
Nu putem ignora faptul că la aceasta şi-a adus „prinosul" şi aviaţia româno-germană. Bombardările Chişinăului, un centru strategic important, încep chiar în dimineaţa lui 22 iunie 1941. Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice - gările (centrală, nodurile feroviare de la Visterniceni şi Revaca), precum şi locurile de concentrare a trupelor. Avem informaţii că au fost bombardate staţiile electrice, Casa Radio şi alte obiective industriale. Totuşi, bombardamentele nu au fost deloc haotice, adesea avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau ţinta. Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul, cu atât mai mult să traumatizeze psihologic populaţia, considerată şi tratată drept parte a României.
Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea de 15 spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului" pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti".
Incendierile, în intervalul 8-16 iulie
Chişinăul, aşa cum l-au găsit trupele române la intrarea în oraş (16 iulie 1941)
Cu toate acestea, mai ales partea centrală a oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, având de suferit cu precădere artera principală a Chişinăului, strada Alexandru cel Bun, unde erau concentrate instituţiile administrative şi monumentele istorice. Cine a fost interesat să le ruineze metodic? De ce au fost distruse aceste clădiri? Din informaţiile pe care le avem, înţelegem că incendierea şi minarea clădirilor s‑au făcut în intervalul de timp când trupele germano-române se regrupau în preajma oraşului, în săptămâna cuprinsă între 8-16 iulie. Au fost distruse clădirile administrative şi cele cu funcţii militare, obiectivele industriale care nu au reuşit să fie evacuate şi instalaţiile ce făceau parte din infrastructura oraşului.
„Batalioane de distrugere", în Basarabia
O comisie tehnică a proaspăt instalatei administraţii româneşti întocmea un raport de evaluare a situaţiei chiar în perioada 25-30 iulie 1941, adică la câteva zile după preluarea controlului asupra Chişinăului. În el citim că la plecarea din oraş a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere". Conform raportului, zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi centrul comercial (piaţa centrală), str. Carol Schmidt, str. Ştefan cel Mare, „zonă care prezenta în data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde".
Moară distrusă în satul basarabean Căuşani, 30 iulie 1941
În ce context s-au produs devastările? La 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordona crearea unor „batalioane de distrugere", pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului. Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului.
Un membru al batalionului povesteşte
În 1988, atunci când sub impactul Perestroikăi, cenzura a mai slăbit, unul dintre membrii „batalionului de distrugere", arhitectul Valentin Mednec, recunoştea într-un interviu acordat revistei „Orizontul": „În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin (Alexandru cel Bun, azi Ştefan cel Mare, n.ns.). (...) Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului, Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului".
Într-adevăr, propaganda sovietică a schimbat vectorul, aruncând responsabilitatea pentru distrugerea Chişinăului asupra „ocupanţilor germano-români" aflaţi în retragere în august 1944. Astfel, aceştia ar fi „pregătit din timp cele necesare pentru a arunca în aer toate clădirile publice şi de producţie mai importante din Chişinău. (...) Ofensiva fulgerătoare a oştirilor noastre (sovietice, n.ns.) a salvat oraşul de nimicire complectă. Grupele de ostaşi sovietici care pătrundeau în oraş îi nimiceau pe loc pe artificierii vrăjmaşi în momentul când aceştia se pregăteau să-şi săvârşească crima" („Istoria Partidului Comunist al Moldovei", Chişinău, 1968, p. 348).