Federalizarea Republicii Moldova, faza cu democraţii
31 Martie 2011
Vizita la Moscova a ministrului de Externe Iurie Leancă a adus din nou în atenţia presei chestiunea Transnistriei. Din comunicatele de presă de la Moscova ies la iveală noile condiţii în care este discutată reglementarea acestui conflict. Noile condiţii este foarte mult spus. De fapt, sunt aceleaşi condiţii din ultimii douăzeci de ani, condiţii care vin din acelaşi loc, doar că sunt puţin zăpăcite, mai răsucite şi amestecate, cu ceva actori noi sau vechi, cu locuri schimbate.
Puţină istorie recentă a chestiunii transnistrene nu strică. Două au fost principiile care au stat la baza izbucnirii conflictului şi pe care Moscova încearcă de douăzeci de ani să le impună şi ca principii de rezolvare a conflictului. Primul principiu: menţinerea unei forţe militare ruse în Transnistria. Al doilea principiu: o administraţie civilă a Transnistriei separată de Chişinău. Orice alte chestiuni referitoare la Transnistria sunt ornamente, poveşti colaterale, praf în ochi, dezinformare. În momentul în care unul dintre aceste principii este pus în discuţie, Moscova bate cu pumnul în masă. Conflictul transnistrean rămâne un conflict îngheţat şi din cauza faptului că Rusia propune ca principii de rezolvare aceleaşi principii care au dus la izbucnirea conflictului. Principiul „cui pe cui se scoate”. Mai există şi un al treilea punct esenţial: în toate planurile de reglementare propuse până acum Rusia şi Ucraina sunt incluse în calitate de garanţi. Mai apare uneori şi OSCE, dar aceasta fiind o instituţie dominată de Rusia devine aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.
Planul Primakov din 1997 avea în vedere menţinerea trupelor ruse şi un statut special pentru Transnistria. Exista acolo ideea unui „stat comun”, însă la Tiraspol această idee a fost pusă în practică prin eliberarea unor certificate de export-import, ceea ce i-a fost de ajuns pentru a evita o blocadă economică. Memorandumul Kozak din noiembrie 2003 era un adevărat proiect de constituţie pentru Republica Moldova care menţinea cele două principii de mai sus: trupele ruse şi administraţia separată. În plus, a fost pus pe masă fără acordul OSCE, iar Rusia garanta pentru acest plan. Propunerea Belkovksi a venit în iunie 2004: Republica Moldova din dreapta Nistrului să se unească cu România, Transnistria independentă. Principiile rămâneau neatinse: armata rusă în Transnistria, administraţie separată. La Bucureşti propunerea Belkovski a stârnit ceva emoţie printre analişti şi ziarişti, dar nimeni nu a discutat-o la nivel oficial. În 2005 a venit planul Poroşenko (tot de la Moscova, dar via Kiev): aici se propunea recunoaşterea autorităţilor de la Tiraspol pe picior de egalitate cu cele de la Chişinău şi menţinerea trupelor ruse. Garanţii erau mai mulţi de această dată: Rusia, Ucraina şi OSCE. Voronin a răspuns cu o lege organică prin care se oferă autonomie regiunii transnistrene, însă doar după retragerea trupelor ruse. De atunci a urmat o lungă perioadă de linişte până la apariţia Memorandumului Meseberg din iunie 2010 prin care Germania şi Rusia se angajează să clădească o structură de securitate europeană, iar ca dovadă a colaborării să rezolve conflictul transnistrean într-un format comun.
De aproape un an de zile nu au transpirat foarte multe chestiuni legate de acest memorandum şi ducerea lui la îndeplinire. Până la recenta vizită a ministrului Iurie Leancă la Moscova. Iar aici greutatea reală au avut-o declaraţiile ministrului rus de Externe Serghei Lavrov care a vorbit despre „un statut special pentru Transnistria în cadrul unui stat unic”. Al doilea principiu rămâne în picioare: o administraţie civilă la Tiraspol separată de cea de la Chişinău. La Moscova s-a renunţat la formula „federalizare” care a stârnit atâta furie în 2003, acum se vorbeşte de „stat unic” - dar cu statut special pentru Transnistria. „Statutul special” al Transnistriei a fost subliniat de mai multe ori în declaraţiile lui Serghei Lavrov, ca să fie clar pentru toată lumea. Despre trupele ruse? Lavrov nu a vorbit despre trupele ruse, doar despre cele 20.000 de tone de muniţii care trebuie retrase şi a spus că Rusia este interesată să le retragă. Logica ne spune că atâta vreme cât Moscova a susţinut permanent că trupele sale se află în Transnistria pentru a păzi depozitele de muniţii, este foarte probabil ca aceste trupe să plece odată cu ultimele garnituri de tren ce vor evacua muniţiile. Doar că atâta vreme cât Lavrov nu a spus nimic despre trupe este foarte posibil ca acestea să rămână acolo unde se află de foarte mulţi ani. Nici nu mai contează sub ce pretext, important este că va fi păstrat principiul menţinerii trupelor ruse în Transnistria.
Atât guvernanţii, cât şi cetăţenii Republicii Moldova au înţeles permanent care sunt principiile fundamentale aplicate de Moscova în chestiunea transnistreană (prezenţă militară şi administraţie separată – cvasi-independenţă). De aici şi refuzul permanent al oricărei forme de reglementare care a îmbrăcat cu diferite haine o soluţie care să consfinţească o victorie totală. Pentru că vorbim de o victorie totală în momentul în care principiile care au dus la declanşarea războiului sunt impuse la încheierea păcii. Doar că de această dată guvernanţii de la Chişinău se află într-o poziţie mai dificilă ca niciodată. În primul rând, actuala coaliţie de guvernare nu funcţionează tocmai ideal şi există permanent pentru fiecare membru tentaţia unei „lovituri” surprinzătoare care să asigure dominarea asupra celorlalţi parteneri. Şi nu în ultimul rând, Rusia încearcă să îşi asigure prin intermediul Memorandumului Meseberg o legitimitate europeană în reglementarea conflictului - fără însă să cedeze niciun milimetru din principiile pe care le apără de douăzeci de ani. Dacă Vladimir Voronin era desemnat drept „unealtă a Moscovei” (în condiţiile în care respingea Memorandumul Kozak), Alianţa pentru Integrare Europeană va avea mari dificultăţi în a face faţă aceluiaşi Memorandum Kozak, îmbrăcat de această dată în haine europene.
http://www.timpul.md/articol/analiza-federalizarea-republicii-moldova-faza-cu-democratii-22085.html