Unirea mai este oare o opţiune?
Am gasit pe site-ul “Spre Vest” un articol al Liliei Cazacu, „româncă născută în Republica Moldova, locuind în România”, intitulat „Unirea mai este o opțiune?” Mi se pare interesant că mai apar încă asemenea puncte de vedere, tot mai rare în ultimul an, şi cred că articolul merită o discuţie mai aprofundată. Chiar aşa: reunificarea mai este oare o opţiune? Vă invit la lectură (Stela Popa).
Vorbeam zilele trecute cu o prietenă de acasă, din Moldova. Din una în alta, îmi spune că a citit un articol de pe blogul meu în care criticam dur pe cei de acasă. „Iaca tare mi-e interesant dacă se va uni vreodată România cu Moldova…” – „Da tu vrei să ne unim vreodată?” – „Da nici nu știu…” Conversația m-a ros toată ziua. Problema poate fi abordată din multe unghiuri. Și probabil orice și oricum aș scrie voi supăra sau voi nemulțumi pe cineva. Nu pot să nu remarc faptul că asociațiile și ONG-urile pline de „patriotism” pur moldovenesc au apărut în ultimii ani ca ciupercile după ploaie. Se bat cu pumnul în piept, luptând și făcând spume la gură pentru limba lor moldovenească, pentru istoria Moldovei și contra celei mai mici manifestări de românism. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat pe la sfârșitul anilor ‘80, ani tulburi și bulversanți, zău că n-aș fi fost mirată. Ar fi fost chiar o situație de înțeles – viața sub amprenta sovietică era proaspătă și prezentă în viața noastră, limba rusă ca la ea acasă etc. Dar n-a fost așa. La începutul anilor ‘90 strigam disperați limbă, identitate, alfabet! Cine s-a gândit atunci că nu vom reveni la ceea ce a fost Basarabia odată – un teritoriu românesc, un spațiu vital unde se nasc oameni de cultură și scriitori valoroși.
Mă întreb unde și când am început să dăm înapoi, să fim nostalgici după comunism, să ne pară rău după sărbătorile de 1 sau 9 mai? Dacă în zorii independenței noastre priveam fără să ne săturăm TVR, urmărind concerctele, filmele, muzica românească, astăzi suntem mari consumatori de Pervîi Canal sau Russkoe Radio. Dacă atunci știam cu toții că limba noastră maternă este româna, acum suntem chiar mândri că suntem moldoveni și vorbim moldoveneasca.
Ca sociolingvist înțeleg într-o oarecare măsură toate aceste lucruri: am fost sub influența unei culturi și a unei limbi puternice care s-a bucurat de toată susținerea politică în timp ce limba băștinașilor era considerată țărănească și nu era considerată prestigioasă, o perioadă de timp n-am împărțit istoria, cultura și schimbările sociale cu spațiul românesc de dincoace de Prut. E de înețeles. Ceea ce mă nedumerește este însă lipsa oricărei conștiințe identitare, lipsa demnității etnice, lipsa dorinței de a ne schimba mentalitatea. Complexul limbii este boala noastră. Și încă mai simțim în suflet teama de cei care ne-au condus. Evităm cu orice preț să pronunțăm cuvintul limbă română sau românesc numai ca să nu-i supărăm pe oaspeții din țara noastră – rușii. În principiu, mă întreb ce drept la părere au minortățile în Republica Moldova comparativ cu alte țări? Dacă în multe alte state europene și nu doar europene, minoritățile naționale se luptă acerb pentru recunoașterea și identitatea lor, în Basarabia minoritățile fac jocul. Vor autonomie teritoriale – o au, vor oficializarea limbii ruse – mai că a fost posibil și acest lucru.
Acum mă postez pe partea cealaltă a baricadei. Privind toate aceste realități prin ochiii românilor din România te-ai întreba la ce bun o unire? Basarabenii nu recunosc limba și identitatea românească, spunându-și moldoveni, chiar după 20 de ani de la independență aceștia folosesc o mulțime de rusisme, preferă să stea cu fundul în două luntre, indeciși între Rusia și România etc. E normal ca cei din România să ne privească suspicios și reticent, iar puținii la număr studenți, elevi sau oameni care lucrează sau învață în România se identifică lingvistic și cultural cu spațiul românesc. De ce și-ar dori românii unirea cu basarabenii dacă cei din urmă nu manifestă nici cea mai mică dorință pentru a face acest pas? De ce le-ar mai oferi studenților basarabeni oportunitatea de a face studii fără taxă, cu bursă în școlile și universitățile din România, dacă aceștia își schimonosesc cu bună știință limba și identitatea? De ce ni s-ar da toate acestea dacă noi nu vrem să fim români, dar ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem moldovenii lui Ștefan?
Astăzi, eu, româncă născută în Republica Moldova, locuind în România nu văd cum și când ar putea avea loc o unire între cele două spații românești. Nu pot să nu mă întreb unde și cum am putea îndrepta o astfel de situație. Mă întreb de ce moldovenii se răzvrătesc împotriva „cotropitorilor” români care îi învață pe ei cine sunt și vor să le dea o altă identitatea decât cea moldovenească, dar nu se răzvrătesc împotriva sovieticilor care au venit peste noi, pașnic, călare pe tancuri, aducându-ne pacea, prosperitatea proletară, o nouă limbă și o nouă identitate? Mă întreb iarăși – mai are rost unirea?
Vorbeam zilele trecute cu o prietenă de acasă, din Moldova. Din una în alta, îmi spune că a citit un articol de pe blogul meu în care criticam dur pe cei de acasă. „Iaca tare mi-e interesant dacă se va uni vreodată România cu Moldova…” – „Da tu vrei să ne unim vreodată?” – „Da nici nu știu…” Conversația m-a ros toată ziua. Problema poate fi abordată din multe unghiuri. Și probabil orice și oricum aș scrie voi supăra sau voi nemulțumi pe cineva. Nu pot să nu remarc faptul că asociațiile și ONG-urile pline de „patriotism” pur moldovenesc au apărut în ultimii ani ca ciupercile după ploaie. Se bat cu pumnul în piept, luptând și făcând spume la gură pentru limba lor moldovenească, pentru istoria Moldovei și contra celei mai mici manifestări de românism. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat pe la sfârșitul anilor ‘80, ani tulburi și bulversanți, zău că n-aș fi fost mirată. Ar fi fost chiar o situație de înțeles – viața sub amprenta sovietică era proaspătă și prezentă în viața noastră, limba rusă ca la ea acasă etc. Dar n-a fost așa. La începutul anilor ‘90 strigam disperați limbă, identitate, alfabet! Cine s-a gândit atunci că nu vom reveni la ceea ce a fost Basarabia odată – un teritoriu românesc, un spațiu vital unde se nasc oameni de cultură și scriitori valoroși.
Mă întreb unde și când am început să dăm înapoi, să fim nostalgici după comunism, să ne pară rău după sărbătorile de 1 sau 9 mai? Dacă în zorii independenței noastre priveam fără să ne săturăm TVR, urmărind concerctele, filmele, muzica românească, astăzi suntem mari consumatori de Pervîi Canal sau Russkoe Radio. Dacă atunci știam cu toții că limba noastră maternă este româna, acum suntem chiar mândri că suntem moldoveni și vorbim moldoveneasca.
Ca sociolingvist înțeleg într-o oarecare măsură toate aceste lucruri: am fost sub influența unei culturi și a unei limbi puternice care s-a bucurat de toată susținerea politică în timp ce limba băștinașilor era considerată țărănească și nu era considerată prestigioasă, o perioadă de timp n-am împărțit istoria, cultura și schimbările sociale cu spațiul românesc de dincoace de Prut. E de înețeles. Ceea ce mă nedumerește este însă lipsa oricărei conștiințe identitare, lipsa demnității etnice, lipsa dorinței de a ne schimba mentalitatea. Complexul limbii este boala noastră. Și încă mai simțim în suflet teama de cei care ne-au condus. Evităm cu orice preț să pronunțăm cuvintul limbă română sau românesc numai ca să nu-i supărăm pe oaspeții din țara noastră – rușii. În principiu, mă întreb ce drept la părere au minortățile în Republica Moldova comparativ cu alte țări? Dacă în multe alte state europene și nu doar europene, minoritățile naționale se luptă acerb pentru recunoașterea și identitatea lor, în Basarabia minoritățile fac jocul. Vor autonomie teritoriale – o au, vor oficializarea limbii ruse – mai că a fost posibil și acest lucru.
Acum mă postez pe partea cealaltă a baricadei. Privind toate aceste realități prin ochiii românilor din România te-ai întreba la ce bun o unire? Basarabenii nu recunosc limba și identitatea românească, spunându-și moldoveni, chiar după 20 de ani de la independență aceștia folosesc o mulțime de rusisme, preferă să stea cu fundul în două luntre, indeciși între Rusia și România etc. E normal ca cei din România să ne privească suspicios și reticent, iar puținii la număr studenți, elevi sau oameni care lucrează sau învață în România se identifică lingvistic și cultural cu spațiul românesc. De ce și-ar dori românii unirea cu basarabenii dacă cei din urmă nu manifestă nici cea mai mică dorință pentru a face acest pas? De ce le-ar mai oferi studenților basarabeni oportunitatea de a face studii fără taxă, cu bursă în școlile și universitățile din România, dacă aceștia își schimonosesc cu bună știință limba și identitatea? De ce ni s-ar da toate acestea dacă noi nu vrem să fim români, dar ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem moldovenii lui Ștefan?
Astăzi, eu, româncă născută în Republica Moldova, locuind în România nu văd cum și când ar putea avea loc o unire între cele două spații românești. Nu pot să nu mă întreb unde și cum am putea îndrepta o astfel de situație. Mă întreb de ce moldovenii se răzvrătesc împotriva „cotropitorilor” români care îi învață pe ei cine sunt și vor să le dea o altă identitatea decât cea moldovenească, dar nu se răzvrătesc împotriva sovieticilor care au venit peste noi, pașnic, călare pe tancuri, aducându-ne pacea, prosperitatea proletară, o nouă limbă și o nouă identitate? Mă întreb iarăși – mai are rost unirea?