Europa își pierde Estul
Scrisoarea în care Miniştrii de Interne francez şi german se declară împotriva admiterii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen e o probă de ipocrizie armonizată. Tehnic şi etic, Uniunea Europeană are, încă, posibilitatea de a se exprima suveran, dincolo de sugestii și presiuni. Uniunea Europeană nu e obligată să bifeze recomandarea franco-germană. Politic, însă, deciziile executive europene sînt, în majoritatea lor, traduceri birocratice ale dialectului executiv franco-german. Prin urmare, Scrisoarea celor doi Miniştri conteayă. Ea e, mai degrabă, un comunicat care pregăteşte decizia europeană şi mai puţin un document de poziție care formulează un punct de vedere între altele.
Scrisoarea cere ” progrese ireversibile în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate” şi trimite la bilanţul nesatisfăcător înregistrat de Mecansimul de Cooperare şi Verifricare. Mai clar, justiţia deficitară şi corupţia optimă fac din România un stat şi un paznic nesigur la frontiera de est a UE. Evident lucurile stau chiar aşa. La fel de evident, însă, admiterea în spațiul Schengen e, prin propriul regulament, o probă de competență tehnică și nu un examen de mentalități sau adecvări judiciare. În plus, dacă justiția și corupția au devenit etaloane, noutatea trebuia comunicată de la începutul concursului și nu adăogată înainte de finish. Reacția imediatăședntelui Băsescu a descris limpede datele problemei și inadecvara fundamentală a Scrisorii. a Pre
Deși privesc altă speță, considerațiile critice formulate în Scrisoarea franco-germană sînt corecte. Ele privesc autonomia și integritatea apratului de stat, nu capacitatea lui de a presta servicii internaționale. Astfel, justiţia română rămîne ce a fost: un corp independent şi antistatal, cu subordonări masive în zona oligarhiei. La rîndul ei, oligarhia, adică zona de putere acumulată în dauna dreptului public, e în continuare perfect capabilă să influenţeze opinia generală, deciziile politice şi, în esență, caracterul credibil sau suspect al statului român în raport cu partenerii lui externi. Nimic nou în patologia fixă a statului democratic român. Cu observaţia că eşecul Schengen e o victorie politică splendidă pentru partida care încearcă să izoleze statul român într-o zonă de control absolut. Victor Ponta e, fără îndoială mulţumit. Străduinţele sale mizere s-au împlinit. Bilanţul e ideal: Ponta şi prietenii cîştigă puncte, în vreme ce românii pierd, temporar, una din înlesnirile europene ce li se cuvin.
Iată de ce reproşurile care vor imputa imediat Preşedintelui Băsescu eşecul Schengen sînt total eronate, cînd nu sînt complet cinice. Preşedintele e, practic, principala forţă de opoziţie în faţa presiunii enorme care împinge România spre statutul de colonie internă a grupurilor de putere gen Vîntu, Voiculescu, Patriciu. În această schemă, Justiţia e prinipalul lor garant şi, din acest punct de vedere, magistraţii români sînt corpul cu cea mai mare şi mai coerentă acţiune anti-europeană în societatea oficială românească. În imediata vecinătate, politicienii, între care, de curînd, membri ai partidului din care fac parte, au dat Parlamentului funcția de instanță de protecție contra-anchetă. Cazul Monica Ridzi costă mult și va costa și mai mult.
Învinuit adesea că nu rezolvă problema corupţiei şi că nu face curăţenie în justiţie, Preşedintele Băsescu e, bineînţeles, dator, ca orice alt cetăţean român, să respecte deciziile unei justiţii care îşi cîntă și proclamă autonomia sacră, în timp ce previne informativ mafioţi sau îi scoate basma curată din orice situaţie. Aşadar, refrenul „Băsescu a ratat Schengen-ul” e precomandat. Băsescu şi administraţia Boc au făcut, tehnic, tot ce era posibil. Aşa cum justiţia a făcut tot ce a ţinut de ea pentru a-şi proteja patronii.
Situaţia era nu numai binecunoscută partenerilor noştri europeni dar şi acceptată, încă din 2007, momentul admiterii unei Românii corupte şi para-legale în UE. Asta nu înseamnă că România a obţinut, atunci, aprobarea franco-germană pentru a consolida un stat mafiot dar înseamnă că demersurile contrare ale europenilor au fost strict formale şi au evoluat spre acomodarea cu situaţia de facto. Ce s-a schimbat între timp? Cum şi-au redescoperit exigenţa judecătorii noştri franco-germani? În modul cel mai pragmatic şi mai politic. Preşedintele Sarkozy are alegeri în 2012 şi adună, din timp, fiecare element emoțional care i-ar putea împăuna platforma naţional-populară. Invazia de vară a ţiganilor a fost un pretext și un cîștig minunat. Acum, corupţia unei ţări întunecate şi mărginaşe trimite la episodul ţigănesc deja adjudecat de Sarkozy, reanimă insecurităţi de masă şi produce , iar, beneficii electorale: „Sarkozy vă apără de hoţii români, după ce v-a mîntuit de precursorii lor ţiagni!”. Voila!
Împotrivirea germană nu are raţiuni electorale. Ea vine dintr-o mai veche neîncredere în „neseriozitatea” românească (deşi asta nu îi împiedică pe fruntaşii politici germani să santicifice democratic şi să se bată pe burtă cu trupa de brute şi traficanţi care se prezintă drept guvern democratic în Kosovo). Dar Kosovo şi, în parte, Croaţia, au fost repartizate de mult pe post de protectoratre germane în Balcani, pe cînd România nu. Antipatia unei părţi însemnate a mediilor politice germane, olandeze, austriace e veche şi a fost palpabilă încă din momentul premergător admiterii României în UE. Ea s-a folosit de argumente stîngace dar spectaculoase care vizează legătura moldo-română, deşi Germania scandalizată de importul de cetăţeni moldoveni, e primul stat european care a introdus în Europa cetăţeni străini, cu stat cu tot. Unificarea germnă a avut, bineînţeles, toate îndreptăţirile istorice şi morale. Nu e clar, atunci, de ce mult mai timida relaţie moldo-română e un pericol vital. Însă, dincolo de acest gen de i-logică istorică, împotrivirea germană e, spre deosebire de coregrafia perversă a franc ezilor, mult mai sinceră şi afişată. Coloratura e distinctă, funcţia e una şi aceaşi. România nu poate livra , deocamdată, statelor mari ale occidentului european decît valoarea de întrebuinţare politică. Altfel spus, România plăteşte, acum, şi va plăti ori de cîte ori va fi nevoie, taxa de admitere în UE, furnizînd teme de agitaţie politică internă: în Franţa pentru coagularea electorală a dreptei, în Germania pentru răcorirea unei societăţi frustrate de solidaritatea oficială pentru „neamul de hoți al grecilor”.
E România un corp încărcat de pericole necunoscute pentru Europa? Dacă da, aşa cum pretind virginal Miniştrii de Interne francez şi german, atunci experienţa internă europeană a scăpat atențeiei celor doi Miniștri. Pînă la demonstraţia practică a bolilor româneşti (precedenta molimă a fost invizibila invazie a hoardelor românești pe piața engleză a muncii), e de notat că Spania e deja penetrată decisiv de reţele mafiote ruseşti şi că Italia e un exportator de crimă organizată cu un palmares splendid în sudul Franţei. Dacă Minștrii de Interne francez și german sînt preocupați de performanța la frontiere și de politica de azil, atunci nu e clar de ce se uită în direcția României. Ar fi indiscutabil mai utilă o privire plecată spre sudul european perforat și copleșit, de șuvoaie de emigranți care pătrund zilnic pe toată linia, din Portugalia pînă în Grecia.
În plus, Uniunea Europeană a dovedit deja în mod convingător c că ştie să integreze pericole majore şi evidente, călcînd cu convingere peste logica economică elementară: Grecia a fost admisă în zona euro cu seninătatea gazdei care cere spărgătorului să îşi odihnească şperaclul şi să poftească în casă. Aceaşi Europă care a făcut pasul fatal în cazul Greciei s-a grăbit apoi să plătească dezastrul livrat prompt de o adminstraţie greacă de stat care a ţintit premeditat fruadarea sistemului financiar european. Aşadar, Europa ştie, cînd vrea, să ignore şi să răscumpere riscuri majore de securitatre.
Însă problema riscurilor e un capitol mult mai larg şi nu întotdeauna extern. Discuţia deschisă de remarcile din scrisoarea Miniştrilor de Interne german şi francez nu e o contribuţie fericită în materie. Dacă axa franco-germană ia în serrios sursele de risc pentru ansambul european, atunci România e un capitol pe cît de vulgar pe atît de periferic. În schimb, mania ideologică a „economiei sociale de piaţă” e un pericol viguros şi central. În ciuda oricărei evidenţe, Uniunea Europeană continuă să hrănească mantra ”economiei sociale de piaţă” şi a ”statului social” ,finanţînd din răsputeri, în vremuri de criză, o structură asistenţială pe care nimeni nu şi-o mai poate permite. Statele estului european fac exerciţii de asceză bugetară, în timp ce comfortul social franco-german nu poate fi deranjat. În orice caz, bilanţul nu e departe. Cînd ”statul social” european va trage după el, în abis, întreaga construcţie contientală, liderii frnacezi şi germani vor putea înţelege mai bine unde era pericolul.
Dacă decizia de amînare a candidaturii româno-bulgare va rămîne în picioare, mesajul va ajunge unde trebuie: mafiile interne care se bat pentru controlul asupra statului român şi bulgar se vor simţi confirmate ca agenţi de influenţă externă. Neîncrederea est-vest se va adînci, pe măsură ce fanteziile retorice despre unitatea europeană vor atinge noi cote de irelevanţă. Ţări ca România şi Bulgaria, ţări pe care UE încearcă să le reeduce dar nu ezită să le lase spre bună folosinţă electorală Franţei şi spre resentiment activ Germaniei, vor fi slăbite. Micul nucleu de progres democratic adus de admiterea în UE va fi mai uşor pus la îndoială. Înlocuită de retorică şi interes politic meschin, gîndirea democratică europeană va reuşi să creeze exact problemele cu care crede că se bate.
http://traianungureanu-tru.blogspot.com/
Scrisoarea cere ” progrese ireversibile în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate” şi trimite la bilanţul nesatisfăcător înregistrat de Mecansimul de Cooperare şi Verifricare. Mai clar, justiţia deficitară şi corupţia optimă fac din România un stat şi un paznic nesigur la frontiera de est a UE. Evident lucurile stau chiar aşa. La fel de evident, însă, admiterea în spațiul Schengen e, prin propriul regulament, o probă de competență tehnică și nu un examen de mentalități sau adecvări judiciare. În plus, dacă justiția și corupția au devenit etaloane, noutatea trebuia comunicată de la începutul concursului și nu adăogată înainte de finish. Reacția imediatăședntelui Băsescu a descris limpede datele problemei și inadecvara fundamentală a Scrisorii. a Pre
Deși privesc altă speță, considerațiile critice formulate în Scrisoarea franco-germană sînt corecte. Ele privesc autonomia și integritatea apratului de stat, nu capacitatea lui de a presta servicii internaționale. Astfel, justiţia română rămîne ce a fost: un corp independent şi antistatal, cu subordonări masive în zona oligarhiei. La rîndul ei, oligarhia, adică zona de putere acumulată în dauna dreptului public, e în continuare perfect capabilă să influenţeze opinia generală, deciziile politice şi, în esență, caracterul credibil sau suspect al statului român în raport cu partenerii lui externi. Nimic nou în patologia fixă a statului democratic român. Cu observaţia că eşecul Schengen e o victorie politică splendidă pentru partida care încearcă să izoleze statul român într-o zonă de control absolut. Victor Ponta e, fără îndoială mulţumit. Străduinţele sale mizere s-au împlinit. Bilanţul e ideal: Ponta şi prietenii cîştigă puncte, în vreme ce românii pierd, temporar, una din înlesnirile europene ce li se cuvin.
Iată de ce reproşurile care vor imputa imediat Preşedintelui Băsescu eşecul Schengen sînt total eronate, cînd nu sînt complet cinice. Preşedintele e, practic, principala forţă de opoziţie în faţa presiunii enorme care împinge România spre statutul de colonie internă a grupurilor de putere gen Vîntu, Voiculescu, Patriciu. În această schemă, Justiţia e prinipalul lor garant şi, din acest punct de vedere, magistraţii români sînt corpul cu cea mai mare şi mai coerentă acţiune anti-europeană în societatea oficială românească. În imediata vecinătate, politicienii, între care, de curînd, membri ai partidului din care fac parte, au dat Parlamentului funcția de instanță de protecție contra-anchetă. Cazul Monica Ridzi costă mult și va costa și mai mult.
Învinuit adesea că nu rezolvă problema corupţiei şi că nu face curăţenie în justiţie, Preşedintele Băsescu e, bineînţeles, dator, ca orice alt cetăţean român, să respecte deciziile unei justiţii care îşi cîntă și proclamă autonomia sacră, în timp ce previne informativ mafioţi sau îi scoate basma curată din orice situaţie. Aşadar, refrenul „Băsescu a ratat Schengen-ul” e precomandat. Băsescu şi administraţia Boc au făcut, tehnic, tot ce era posibil. Aşa cum justiţia a făcut tot ce a ţinut de ea pentru a-şi proteja patronii.
Situaţia era nu numai binecunoscută partenerilor noştri europeni dar şi acceptată, încă din 2007, momentul admiterii unei Românii corupte şi para-legale în UE. Asta nu înseamnă că România a obţinut, atunci, aprobarea franco-germană pentru a consolida un stat mafiot dar înseamnă că demersurile contrare ale europenilor au fost strict formale şi au evoluat spre acomodarea cu situaţia de facto. Ce s-a schimbat între timp? Cum şi-au redescoperit exigenţa judecătorii noştri franco-germani? În modul cel mai pragmatic şi mai politic. Preşedintele Sarkozy are alegeri în 2012 şi adună, din timp, fiecare element emoțional care i-ar putea împăuna platforma naţional-populară. Invazia de vară a ţiganilor a fost un pretext și un cîștig minunat. Acum, corupţia unei ţări întunecate şi mărginaşe trimite la episodul ţigănesc deja adjudecat de Sarkozy, reanimă insecurităţi de masă şi produce , iar, beneficii electorale: „Sarkozy vă apără de hoţii români, după ce v-a mîntuit de precursorii lor ţiagni!”. Voila!
Împotrivirea germană nu are raţiuni electorale. Ea vine dintr-o mai veche neîncredere în „neseriozitatea” românească (deşi asta nu îi împiedică pe fruntaşii politici germani să santicifice democratic şi să se bată pe burtă cu trupa de brute şi traficanţi care se prezintă drept guvern democratic în Kosovo). Dar Kosovo şi, în parte, Croaţia, au fost repartizate de mult pe post de protectoratre germane în Balcani, pe cînd România nu. Antipatia unei părţi însemnate a mediilor politice germane, olandeze, austriace e veche şi a fost palpabilă încă din momentul premergător admiterii României în UE. Ea s-a folosit de argumente stîngace dar spectaculoase care vizează legătura moldo-română, deşi Germania scandalizată de importul de cetăţeni moldoveni, e primul stat european care a introdus în Europa cetăţeni străini, cu stat cu tot. Unificarea germnă a avut, bineînţeles, toate îndreptăţirile istorice şi morale. Nu e clar, atunci, de ce mult mai timida relaţie moldo-română e un pericol vital. Însă, dincolo de acest gen de i-logică istorică, împotrivirea germană e, spre deosebire de coregrafia perversă a franc ezilor, mult mai sinceră şi afişată. Coloratura e distinctă, funcţia e una şi aceaşi. România nu poate livra , deocamdată, statelor mari ale occidentului european decît valoarea de întrebuinţare politică. Altfel spus, România plăteşte, acum, şi va plăti ori de cîte ori va fi nevoie, taxa de admitere în UE, furnizînd teme de agitaţie politică internă: în Franţa pentru coagularea electorală a dreptei, în Germania pentru răcorirea unei societăţi frustrate de solidaritatea oficială pentru „neamul de hoți al grecilor”.
E România un corp încărcat de pericole necunoscute pentru Europa? Dacă da, aşa cum pretind virginal Miniştrii de Interne francez şi german, atunci experienţa internă europeană a scăpat atențeiei celor doi Miniștri. Pînă la demonstraţia practică a bolilor româneşti (precedenta molimă a fost invizibila invazie a hoardelor românești pe piața engleză a muncii), e de notat că Spania e deja penetrată decisiv de reţele mafiote ruseşti şi că Italia e un exportator de crimă organizată cu un palmares splendid în sudul Franţei. Dacă Minștrii de Interne francez și german sînt preocupați de performanța la frontiere și de politica de azil, atunci nu e clar de ce se uită în direcția României. Ar fi indiscutabil mai utilă o privire plecată spre sudul european perforat și copleșit, de șuvoaie de emigranți care pătrund zilnic pe toată linia, din Portugalia pînă în Grecia.
În plus, Uniunea Europeană a dovedit deja în mod convingător c că ştie să integreze pericole majore şi evidente, călcînd cu convingere peste logica economică elementară: Grecia a fost admisă în zona euro cu seninătatea gazdei care cere spărgătorului să îşi odihnească şperaclul şi să poftească în casă. Aceaşi Europă care a făcut pasul fatal în cazul Greciei s-a grăbit apoi să plătească dezastrul livrat prompt de o adminstraţie greacă de stat care a ţintit premeditat fruadarea sistemului financiar european. Aşadar, Europa ştie, cînd vrea, să ignore şi să răscumpere riscuri majore de securitatre.
Însă problema riscurilor e un capitol mult mai larg şi nu întotdeauna extern. Discuţia deschisă de remarcile din scrisoarea Miniştrilor de Interne german şi francez nu e o contribuţie fericită în materie. Dacă axa franco-germană ia în serrios sursele de risc pentru ansambul european, atunci România e un capitol pe cît de vulgar pe atît de periferic. În schimb, mania ideologică a „economiei sociale de piaţă” e un pericol viguros şi central. În ciuda oricărei evidenţe, Uniunea Europeană continuă să hrănească mantra ”economiei sociale de piaţă” şi a ”statului social” ,finanţînd din răsputeri, în vremuri de criză, o structură asistenţială pe care nimeni nu şi-o mai poate permite. Statele estului european fac exerciţii de asceză bugetară, în timp ce comfortul social franco-german nu poate fi deranjat. În orice caz, bilanţul nu e departe. Cînd ”statul social” european va trage după el, în abis, întreaga construcţie contientală, liderii frnacezi şi germani vor putea înţelege mai bine unde era pericolul.
Dacă decizia de amînare a candidaturii româno-bulgare va rămîne în picioare, mesajul va ajunge unde trebuie: mafiile interne care se bat pentru controlul asupra statului român şi bulgar se vor simţi confirmate ca agenţi de influenţă externă. Neîncrederea est-vest se va adînci, pe măsură ce fanteziile retorice despre unitatea europeană vor atinge noi cote de irelevanţă. Ţări ca România şi Bulgaria, ţări pe care UE încearcă să le reeduce dar nu ezită să le lase spre bună folosinţă electorală Franţei şi spre resentiment activ Germaniei, vor fi slăbite. Micul nucleu de progres democratic adus de admiterea în UE va fi mai uşor pus la îndoială. Înlocuită de retorică şi interes politic meschin, gîndirea democratică europeană va reuşi să creeze exact problemele cu care crede că se bate.
http://traianungureanu-tru.blogspot.com/