Adrian PĂUNESCU, Discurs la intrarea in Academia Republicii Moldova
«Ar trebui să fim liniştiţi, din moment ce, după cum stă scris în Ioan, „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul». Dar putem fi liniştiţi, când această sfântă taină o ştiu toţi şi par dispuşi să o folosească în interesul propriu? Înrobirea limbilor a fost efectul pervers al supremului adevăr, că la început a fost cuvântul.
Ca un ostaş credincios şi onest, cultul limbii a devenit prizonier şi a fost schingiuit să-şi piardă înţelesul. Dincolo de războaiele devastatoare, nu s-a potolit o clipă războiul cuvintelor.
Punerea unui popor sub semnul altei limbi decât cea pe care i-o dăduse Dumnezeu n-a fost mai morală decât agresiunea împotriva unor teritorii şi asumarea prin forţă a bogăţiei altor pământuri. În acest coşmar trăieşte şi moare lumea de mii şi mii de ani. Aşa trăim şi noi, sub toate structurile şi provocările care ne înconjoară. Limba dacică şi limba latină au intrat într-o osmoză profundă, ca să cuprindă înaltul şi adâncul fiinţei româneşti.
Dar trăim într-un bloc european cu pereţii subţiri. Divina limbă română n-a
putut să nu fie, din când în când, în cursul formării şi al practicării ei, intersectată de influenţe slave, maghiare, germane, franceze, poloneze, evreieşti, turceşti, greceşti.
Acestea au dat un farmec aparte limbii noastre. Şi un plus de credibilitate. E o limbă vie, care nu-şi refuză nici măcar câteva ore de boemă, dar, în esenţă, românii din Alba Iulia, Chişinău, Baia Mare, Timişoara, Cernăuţi, Craiova, Orhei, Cluj-Napoca, Ploieşti, Mureş, Constanţa, Iaşi, se înţeleg, esenţial, în aceeaşi limbă română.
Felul în care pun aromânii problema fatalităţii limbii pe care o vorbesc poate crea fiori poligloţilor iuţi de caracter. Cum spunea C. Belimaci, poetul naţional al aromânilor:
Aceeaşi pledoarie, din tranşeele Primului Război Mondial, marele poet
basarabean, preotul dr. Alexei Mateevici:
Cu cât tragism şi cu câtă simplitate a scris Grigore Vieru, marele poet al
regăsirii fraţilor şi a cărui umbră o simţim încă printre noi, testamentul său despre limba maternă:
De la Bucureşti, cel ce vă vorbeşte acum scria el însuşi:
Cum rar se mai poate da mână cu mână,
Că unii au nunţi, iar ceilalţi funeralii,
Noi, hai să vorbim, noi, mereu ilegalii,
Oriunde afla-ne-vom, Limba Română.
Hotarele strâmbe, făcute să doară,
Cătuşe pun, iată, pe ţară şi ţară,
Când oare zăvorul putea-va să sară,
Răpus dintre noi pentru ultima oară?
Ne-au luat şi provincii, şi râuri, şi fraţii,
Ne-au luat şi putinţa de-a sta mână-n mână…
Ce triste trecând spre mormânt generaţii,
Dar este făcut şi ceva să rămână.
Se află în noi — semn al singurei naţii -
Adânc-ilegala rostire română.
Şi-am zis, în propriile mele testamente:
În urmă cu şase decenii şi ceva, măicuţa mea, învăţătoarea Floarea Ispas, a
trebuit să plece cu abia născutul care eram, înapoi peste Prut, sub presiunea din ce în ce mai dură a frontului.
- Nu-mi închipuiam, zicea tata, că pierderea războiului se va răsfrânge total
asupra vieţilor noastre, asupra recoltelor noastre, asupra educaţiei copiilor noştri, asupra calităţii pâinii noastre, asupra pensiei bătrânilor de prin sate şi de prin oraşe, asupra limbii române. Parcă un plan diabolic şi amănunţit a fost pus în operă, timp de două decenii.
- Ce voiau, tată?
- Sovietizarea şi bolşevizarea României.
După 1964, 1965, 1968, iarba proaspătă a învins urmele de şenile şi de
abrutizare, românul s-a trezit la o nouă viaţă, peste toate criminalele datorii de război şi cote obligatorii pe care le plăteau ţăranii români.
S-au petrecut, atunci, reforme cu faţa la popor. România îşi recăpătase
dreptul unui minim acces la echilibrul mondial. Nu, România nu devenise o ţară capitalistă. Dar era acea ţară din lume care dezvolta raporturi de colaborare cu marile ţări capitaliste ale lumii. Nu ni se micşorau dificultăţile, dar nu mai eram aşa de singuri pe lume. Intelectuali români de toate vârstele au început să călătorească în Occident.
Cu această ocazie, paradoxal, am descoperit şi partea frumoasă a Răsăritului în mijlocul căruia trăiam. Sâmburii libertăţii ne aduceau în memorie istoria adevărată şi obligaţiile fraterne, faţă de toţi românii. Mari creatori, de pe ambele maluri ale Prutului, şi-au regăsit responsabilitatea în destinul limbii care-i unea pe toţi românii. S-a spart Gulagul şi frânturi de mesaje ale fraţilor înlănţuiţi au răsunat îndatoritor în noaptea dintre noi. Atunci am început să aflăm numele eroicei poezii, arte şi conştiinţe basarabene, cea care ar merita ea însăşi Premiul Nobel: Vieru, Matcovschi, Damian, Cimpoi, Druţă, Codru, Loteanu, Lari, Costenco, Doga, Hadârcă, Vodă, Aldea Teodorovici,
Vatamanu, Cărare, Teleucă, Suceveanu, Strâmbeanu, Tarlapan, Valeriu Matei, Anatol şi Tudor Chiriac, Josu şi Ciubotaru.
S-a auzit peste toate zăbrelele chemarea lui Dabija: „Doru-ni-i de
dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră».
A luminat continentul puterea dovedită de jertfă a grupului Ilaşcu, când Ilie — condamnat la moarte — a strigat din cuşcă: „Vă iubesc, Popor Român!»