Generaţia cenaclului Flacăra
Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu. Am fost însă pentru câteva clipe subiect de discuţie între el şi Mircea Snegur.
Mă simt îndatorat lui Adrian Păunescu
Era prin 1995. Preşedintele Republicii Moldova, trecând Prutul, s-a întreţinut cu maestrul. La un pahar de vorbă, a avut loc un savuros dialog despre viaţă, politică, cultură, istorie, limbă, religie, unire şi destinul românesc. La un moment dat, pentru a-şi susţine punctul de vedere, Mircea Snegur s-a referit, în treacăt, la o scriitură de a mea. Adrian Păunescu pare-se că n-a fost impresionat de argumentul interlocutorului său. Cum preşedintele n-a replicat, am fost tentat să polemizez cu poetul chiar în paginile ziarului ”Ţara” în care reproduceam din ”Totuşi, iubirea”, conversaţia dintre cei doi. N-am făcut însă asta nici atunci, nici mai târziu, când doar leneşii nu loveau în el. Când îi dezaprobam şi eu recidivele-i de natură naţional-comunistă.
Dincolo de versurile sale superbe, dincolo de geniul său artistic, Adrian Păunescu nu avea vocaţie politică. Spirit neastâmpărat, tribun charismatic şi orator desăvârşit, capabil să cucerească inimile mulţimilor, viziunile sale asupra puterii, statului şi orânduirii sociale erau preponderent utopice.
De aceea, în momentul în care arunca punţi între ficţiunile sale artistice şi realitatea crudă de afară, adesea gafa enorm, fapt pentru care după revoluţia din decembrie 1989 a fost taxat necruţător. Atitudinea sa împăciuitoare faţă de comunism şi pe mine mă scotea din sărite. Totuşi, nu l-am contrazis. Nu i-am întors vorba. Dar nu pentru că era mare. Nu pentru că îl consideram infailibil. N-am îndrăznit să-mi exprim dezacordul cu poetul, pentru că mă simt dator lui. De bună seamă, nu te pui de-a curmezişul celui căruia îi eşti recunoscător pentru ajutorul ce ţi l-a dat la nevoie.
În căutarea totalităţii româneşti
Mie, ca şi, de altfel, miilor de basarabeni care se maturizau în anii şaptezeci ai secolului trecut, cenaclul ”Flacăra” mi-a salvat sufletul de erodare în ţara GULAG-ului. Raţiunea mi-era anesteziată de Radio Europa Liberă sau de Radio Vocea Americii pe care le ascultam noaptea pe-ascuns. De cărţile şi ziarele româneşti pe care le cumpăram la Odesa sau la Moscova. Nu era însă destul.
Mi se chinuia în detenţie spiritul care avea nevoie de mângâiere pentru a nu cădea în păcatul disperării. Ca să reziste, el trebuia conectat în direct la frumuseţea artei şi limbii române. La gloria neamului turnată în vers şi cântec. Pentru că faptele unui popor, considera pe bună dreptate Adrian Păunescu, capătă sens numai dacă sunt exprimate prin cultură. Tocmai acest lucru l-a făcut cenaclul Flacăra. Ne-a învăţat nu numai să ne cunoaştem, ci şi să ne simţim Ţara. S-o iubim. Să nu putem respira fără ea.
Anume la o întâlnire cu Flacăra pe unde scurte, ochii mi se umeziră brusc de o suferinţă covârşitoare şi am simţit cum întâia dată, vorba poetului, ”un plâns amar mă îneacă”. Adrian Păunescu, care nu se sfia să lăcrămeze în faţa durerii altuia, m-a învăţat să-mi plâng bunelul împuşcat de grănicerii sovietici în momentul în care încerca să evadeze în România. Să-mi plâng părinţii mei cărora li s-a răpit dreptul de a mă educa în tradiţia creştinească. Să-mi plâng înaintaşii terfeliţi, neamul divizat şi istoria interzisă.
Galele maestrului ne lăsau nouă, celor de dincoace de Prut, un dor de România în sufletul resuscitat. Iar durerea strecurată pe unde radio, storcându-ne ochii, se convertea până la urmă în sentiment naţional. Într-o imensă dragoste de neam care ne îndemna să căutăm, după cum ar fi spus Adrian Păunescu, totalitatea românească.
Nevoia de oameni
A fost un extravertit. Privit din acest unghi, era un ins ieşit din comun în mediul literar. Majoritatea poeţilor sunt nişte introvertiţi care suferă şi creează în forul lor interior. Păunescu însă nu era un poet de salon. Nu se retrăgea în turnul său de fildeş aidoma confraţilor săi de condei. Era un om de acţiune. Avea nevoie de oameni, aşa cum scrie chiar el într-o poezie cu acelaşi nume. ”Alerg pe pământ şi plâng: am nevoie de oameni”.
Poezia i se năştea din mers. Din mişcare. Din zgomotul stadioanelor. Din freamătul maselor. Din comunicarea directă şi deschisă cu românii pe care simţea nevoia să-i aibă în preajmă. În linişte şi singurătate, probabil, nu ar fi compus nimic. Însă în zbuciumul unei scene imense se simţea în largul său.
Da, a făcut compromisuri. Nu-i justific cedările. Dar datorită concesiilor pe care şi le-a asumat, a creat în jurul său un spaţiu al libertăţii. O oază a creativităţii şi a exprimării dezinvolte în deşertul arid al unei dictaturi desuete. Pe acest teren fertil au crescut şi s-au afirmat sute de scriitori, muzicieni, jurnalişti care constituie astăzi crema culturii româneşti.
Este adevărat că, demolând cenaclul, Ceauşescu a comis o greşeală fatală. Orice s-ar spune, Flacăra, în ciuda unor elemente de aghitprop, era ca o gură de aer proaspăt într-o atmosferă irespirabilă. Dacă nu era interzisă, scria deunăzi Cristian Tudor Popescu, ar fi putut întârzia revoluţia din ‘89 cu câţiva ani, alăturând România Iugoslaviei lui Miloşevici.
Dar tot atât de adevărat este şi faptul că Adrian Păunescu a impulsionat mişcarea de eliberare naţională din Basarabia eternă, precum o numea. Miile de oameni care revendicau limba română, alfabetul latin şi demnitatea naţională, au fost educaţi de el.
Teritoriul românesc, care se numeşte pentru moment Republica Moldova, a fost dezrobit de sub ocupaţia sovietică de generaţia cenaclului Flacăra. De tinerii care au învăţat de la Adrian Păunescu că literatura” e un bombardier imprevizibil” care distruge răul şi produce frumuseţe. Iar frumuseţea supremă, pentru poet, este România. Tocmai de aceea, noi, cei din generaţia cenaclului Flacăra, i-am adorat şi i-am aşteptat ca pe nişte izbăvitori pe piloţii de bombardiere literare: Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Andrei Vartic, Anatol Codru… Adrian Păunescu…
”I-a priviţi-i cum se duc, i-a priviţi-i cum se sting…”.
PS
La 30 august 2010, Adrian Păunescu, grav bolnav, a venit în Basarabia. A făcut un efort supraomenesc ca să rostească, la Academia de Ştiinţe de la Chişinău, o mărturisire de credinţă: …trăiesc, mă îmbolnăvesc, mă vindec, lucrez, visez şi scriu în limba română, limba în care, atunci când voi muri, îmi voi încredinţa sufletul lui Dumnezeu, să facă El ce crede cu acest suflet, pentru mai binele românilor de pretutindeni. Doamne, ocroteşte-i pe români!
Mă simt îndatorat lui Adrian Păunescu
Era prin 1995. Preşedintele Republicii Moldova, trecând Prutul, s-a întreţinut cu maestrul. La un pahar de vorbă, a avut loc un savuros dialog despre viaţă, politică, cultură, istorie, limbă, religie, unire şi destinul românesc. La un moment dat, pentru a-şi susţine punctul de vedere, Mircea Snegur s-a referit, în treacăt, la o scriitură de a mea. Adrian Păunescu pare-se că n-a fost impresionat de argumentul interlocutorului său. Cum preşedintele n-a replicat, am fost tentat să polemizez cu poetul chiar în paginile ziarului ”Ţara” în care reproduceam din ”Totuşi, iubirea”, conversaţia dintre cei doi. N-am făcut însă asta nici atunci, nici mai târziu, când doar leneşii nu loveau în el. Când îi dezaprobam şi eu recidivele-i de natură naţional-comunistă.
Dincolo de versurile sale superbe, dincolo de geniul său artistic, Adrian Păunescu nu avea vocaţie politică. Spirit neastâmpărat, tribun charismatic şi orator desăvârşit, capabil să cucerească inimile mulţimilor, viziunile sale asupra puterii, statului şi orânduirii sociale erau preponderent utopice.
De aceea, în momentul în care arunca punţi între ficţiunile sale artistice şi realitatea crudă de afară, adesea gafa enorm, fapt pentru care după revoluţia din decembrie 1989 a fost taxat necruţător. Atitudinea sa împăciuitoare faţă de comunism şi pe mine mă scotea din sărite. Totuşi, nu l-am contrazis. Nu i-am întors vorba. Dar nu pentru că era mare. Nu pentru că îl consideram infailibil. N-am îndrăznit să-mi exprim dezacordul cu poetul, pentru că mă simt dator lui. De bună seamă, nu te pui de-a curmezişul celui căruia îi eşti recunoscător pentru ajutorul ce ţi l-a dat la nevoie.
În căutarea totalităţii româneşti
Mie, ca şi, de altfel, miilor de basarabeni care se maturizau în anii şaptezeci ai secolului trecut, cenaclul ”Flacăra” mi-a salvat sufletul de erodare în ţara GULAG-ului. Raţiunea mi-era anesteziată de Radio Europa Liberă sau de Radio Vocea Americii pe care le ascultam noaptea pe-ascuns. De cărţile şi ziarele româneşti pe care le cumpăram la Odesa sau la Moscova. Nu era însă destul.
Mi se chinuia în detenţie spiritul care avea nevoie de mângâiere pentru a nu cădea în păcatul disperării. Ca să reziste, el trebuia conectat în direct la frumuseţea artei şi limbii române. La gloria neamului turnată în vers şi cântec. Pentru că faptele unui popor, considera pe bună dreptate Adrian Păunescu, capătă sens numai dacă sunt exprimate prin cultură. Tocmai acest lucru l-a făcut cenaclul Flacăra. Ne-a învăţat nu numai să ne cunoaştem, ci şi să ne simţim Ţara. S-o iubim. Să nu putem respira fără ea.
Anume la o întâlnire cu Flacăra pe unde scurte, ochii mi se umeziră brusc de o suferinţă covârşitoare şi am simţit cum întâia dată, vorba poetului, ”un plâns amar mă îneacă”. Adrian Păunescu, care nu se sfia să lăcrămeze în faţa durerii altuia, m-a învăţat să-mi plâng bunelul împuşcat de grănicerii sovietici în momentul în care încerca să evadeze în România. Să-mi plâng părinţii mei cărora li s-a răpit dreptul de a mă educa în tradiţia creştinească. Să-mi plâng înaintaşii terfeliţi, neamul divizat şi istoria interzisă.
Galele maestrului ne lăsau nouă, celor de dincoace de Prut, un dor de România în sufletul resuscitat. Iar durerea strecurată pe unde radio, storcându-ne ochii, se convertea până la urmă în sentiment naţional. Într-o imensă dragoste de neam care ne îndemna să căutăm, după cum ar fi spus Adrian Păunescu, totalitatea românească.
Nevoia de oameni
A fost un extravertit. Privit din acest unghi, era un ins ieşit din comun în mediul literar. Majoritatea poeţilor sunt nişte introvertiţi care suferă şi creează în forul lor interior. Păunescu însă nu era un poet de salon. Nu se retrăgea în turnul său de fildeş aidoma confraţilor săi de condei. Era un om de acţiune. Avea nevoie de oameni, aşa cum scrie chiar el într-o poezie cu acelaşi nume. ”Alerg pe pământ şi plâng: am nevoie de oameni”.
Poezia i se năştea din mers. Din mişcare. Din zgomotul stadioanelor. Din freamătul maselor. Din comunicarea directă şi deschisă cu românii pe care simţea nevoia să-i aibă în preajmă. În linişte şi singurătate, probabil, nu ar fi compus nimic. Însă în zbuciumul unei scene imense se simţea în largul său.
Da, a făcut compromisuri. Nu-i justific cedările. Dar datorită concesiilor pe care şi le-a asumat, a creat în jurul său un spaţiu al libertăţii. O oază a creativităţii şi a exprimării dezinvolte în deşertul arid al unei dictaturi desuete. Pe acest teren fertil au crescut şi s-au afirmat sute de scriitori, muzicieni, jurnalişti care constituie astăzi crema culturii româneşti.
Este adevărat că, demolând cenaclul, Ceauşescu a comis o greşeală fatală. Orice s-ar spune, Flacăra, în ciuda unor elemente de aghitprop, era ca o gură de aer proaspăt într-o atmosferă irespirabilă. Dacă nu era interzisă, scria deunăzi Cristian Tudor Popescu, ar fi putut întârzia revoluţia din ‘89 cu câţiva ani, alăturând România Iugoslaviei lui Miloşevici.
Dar tot atât de adevărat este şi faptul că Adrian Păunescu a impulsionat mişcarea de eliberare naţională din Basarabia eternă, precum o numea. Miile de oameni care revendicau limba română, alfabetul latin şi demnitatea naţională, au fost educaţi de el.
Teritoriul românesc, care se numeşte pentru moment Republica Moldova, a fost dezrobit de sub ocupaţia sovietică de generaţia cenaclului Flacăra. De tinerii care au învăţat de la Adrian Păunescu că literatura” e un bombardier imprevizibil” care distruge răul şi produce frumuseţe. Iar frumuseţea supremă, pentru poet, este România. Tocmai de aceea, noi, cei din generaţia cenaclului Flacăra, i-am adorat şi i-am aşteptat ca pe nişte izbăvitori pe piloţii de bombardiere literare: Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Andrei Vartic, Anatol Codru… Adrian Păunescu…
”I-a priviţi-i cum se duc, i-a priviţi-i cum se sting…”.
PS
La 30 august 2010, Adrian Păunescu, grav bolnav, a venit în Basarabia. A făcut un efort supraomenesc ca să rostească, la Academia de Ştiinţe de la Chişinău, o mărturisire de credinţă: …trăiesc, mă îmbolnăvesc, mă vindec, lucrez, visez şi scriu în limba română, limba în care, atunci când voi muri, îmi voi încredinţa sufletul lui Dumnezeu, să facă El ce crede cu acest suflet, pentru mai binele românilor de pretutindeni. Doamne, ocroteşte-i pe români!