Adrian Paunescu, sange de basarabean

„Nu vreau sa mor. Nu cred ca e timpul să mor. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc la moarte. Mai ales ca am impresia ca si ea se gandeste la mine. Si la altii. Spuneam, acum cateva saptamani, ca moartea e printre noi. Sta nevazuta in odaie, pe strada, in avion, la spital. Si ma gandesc la moarte pentru ca prea mor multi oameni care dadeau un inţeles notiunii de om. Prea multi. Din ce in ce mai multi. Si ritmul s-a intetit. Si se face intuneric in cultura romana“. Sunt cuvintele, aproape de pe urma, ale lui Adrian Paunescu.

Inca viu

Traiesc prea demult departe de tara, incat sa-mi fie puse in carca oaresce interese politice romanesti. Pe poetul Adrian Paunescu l-am intalnit, pentru prima si ultima data, in august 2009, la hotelul Paradiso din Mangalia. Eram la o reuniune pe teme legate de diaspora. Vazandu-l, am avut un soc. Avea o culoare galbena in obraji, pe care n-am mai vazut-o decat la cirotici in ultimul stadiu. Instinctul mi-a spus ca poetul era deja atins de pala nefiintei.
L-am acostat pe holul dinspre restaurant si i-am solicitat un interviu. Absent, el mi-a spus ca da, se poate, insa in alta zi. La receptia hotelului, statea de vanzare penultimul sau volum de poezii. „Inca viu“ avea un titlu tare, nu puteai sa intorci capul si sa pleci mai departe. Poeziile lui emanau aceeasi „forta paunesciana“, care i-a adus faima si buna, si proasta, in functie de imprejurarile politice in care s-a manifestat. Cu interviul insa, n-a mai iesit nimic, caci nu l-am mai intalnit pe Adrian Paunescu in hotel.
N-am fost niciodata fan absolut al poeziilor sale, am strambat din nas cand presedintele unei asociatii de romani din Germania mi-a spus ca, pentru el, Paunescu e „poetul absolut“. Ca fosta filoloaga, registrele valorii poetice le-am aplicat ceva mai larg. Insa de cate ori am citit o poezie a lui, sau l-am auzit vorbind, cu o voce grava, ce putea sa tune peste multimi, mi-am zis: „Omul asta are ceva, un suflu, un har poetic si oratoric rar“.
Omul Paunescu, cu convingerile si ocazionalele sale „măscări politice“ nu l-am cunoscut, cum l-au cunoscut romanii din tara. Dupa 90, cand am plecat in Germania, l-am pierdut complet din vedere. Din anii 80 insa, mi-au ramas in minte cenaclurile Flacara, carora unii le contesta acum orice urma de valoare culturala, asimilandu-le unor sedinte de indoctrinare in masa. N-a fost asa.

In genunchi

Spiegel scoate azi din arhiva sa un articol din 9 septembrie 1985, in care e clar ca a provoca si a fi controversat era, de pe atunci, normalitatea lui Paunescu. Inca in acel an in care nu cazuse Cortina de Fier, Spiegel scria despre cenaclurile si revista Flacara, care „ridica in mijlocul unei dictaturi aproape staliniste, glasul liberalismului“. Mai scria si despre dizgratia in care cazuse poetul, dupa episodul surparii tribunei de la Ploiesti. Acest incident a fost folosit ca pretext pentru sistarea cenaclurilor, prin care Paunescu incepea sa dobandeasca o nedorita notorietate.
Publicatia germana mentioneaza si un episod, mai putin cunoscut, din biografia poetului. La Congresul Scriitorilor din 1972 de la Bucuresti, rebelul Paunescu a cautat o forma eficace de protest, deoarece n-a fost lasat sa intre in sala. El a luat un placaj mare pe care a pictat cuvantul GREVA si s-a instalat cu el pe Calea Victoriei, in apropiere de sediul lui Ceausescu.
Dupa 15 ore, Paunescu a fost luat si dus in fata „Conducatorului“, care n-a dat ordin sa fie inchis, ci s-a aratat milostiv: „Daca as fi taica-tau, te-as pune in genunchi si te-as bate una buna“ i-ar fi zis Ceausescu, tanarului protestatar. Teatral, Paunescu chiar ar fi cazut in genunchi, aducandu-si ofranda devotiunii sale totale, lui Nicolae Ceausescu: „Singura mea dorinta este sa-l servesc pe genialului carmaci al patriei mele, cu toata inima si cu tot sufletul meu“, ar fi spus el atunci.

De peste Prut

Scena ingenuncherii lingusitoare imi aduce aminte de teatralismul eroilor dostoievskieni, de oscilatiile lor de atitudini si simtaminte, de „viclenia slava“ cu care acestia intorc o situatie critica, in favoarea lor. Sa fie „basarabismul“ lui Paunescu o cauza a atitudinilor sale conflictuale, dar si sursa unui talent si a unei prolificitati neobisnuite, ca poet?
Nascut in Basarabia ca fiu al unui invatator, Adrian Paun (devenit Paunescu) nu e primul scriitor, a carui dedicatie politica a deraiat de la normele acceptate la un moment dat. Chiar daca unii cred ca pe mormantul poetului nu va rasari niciun fel de iarba, eu ma indoiesc de aceasta.
Ceea ce ramane din opera unui artist, este creatia insasi, pe care o judeca diverse generatii, prin prisma viziunilor politice ale momentului. Iar Paunescu a scris mult si cu mult har poetic, exteriorizandu-si in tromba, si bunele si relele sufletului sau framantat intr-o viata de om. El a trait si creat sub comunisti, dar si intr-o democratie aplicata cu dubla masura.
Presedintele Basescu, in mesajul de condoleante trimis familiei azi, a vorbit, pe langa „maiestria creatiei sale, generozitatea cu care a promovat generatii de tineri poeti si artisti in cadrul cenaclului Flacara”, si despre „pledoaria constanta pentru valorile nationale a lui Adrian Paunescu”. E gresit ce a spus presedintele? Unii cred ca da. Eu cred ca nu.

La fel crede si Grigore Vieru, un alt frate de peste Prut, cu care se mandresc si romanii. In 15 iulie 2008, din sanatoriul Speranta de la Vadul-lui-Voda, Vieru ii scria lui Paunescu un ultim mesaj:
„Iubite frate Adrian Paunescu, nu suntem o tara atat de intinsa incat sa nu fie auzit pana la capatul ei glasul tau, atunci cand strigi catre bucuriile si suferintele neamului. Nu suntem o tara atat de mica, incat sa nu incapa intre fluviile ei, intre Carpatii si dealurile sale, harul pe care ti l-a dat Dumnezeu. Te rog sa te consideri un poet fericit. Eminescu s-a dus in pamant demult si glasul sau fusese auzit abia ieri. Abia ieri fusese auzit de romani geniul harului sau, peste latratul atator caini. Glasul tau este auzit azi, lumea fiind mai informata si mai cultivata in epoca internetului.
Te aude si Basarabia.
Te iubeste si Basarabia.
Te canta si Basarabia.
De acolo, de pe culmile poeziei tale, romanii basarabeni isi vad Tara, iar fratii tai de cuget si duh, Cosbuc si Goga, Bacovia si Arghezi, Labis si Sorescu, Ioan Alexandru si Nichita Stanescu, se bucura acolo in ceruri vazand cum pluteste printre romani lumina poeziei tale.
Sa ne traiesti! La multi ani!“

E 5 noiembrie, 2010. Nici Paunescu, nici Vieru, nu mai sunt in viata. Iar Eminescu si ceilalti au murit demult.
Se face intuneric in cultura romana?