Minciuna internaţionalistă

Sursa imagine: reinvierea.wordpress.com

În această săptămână, la Chişinău şi-a desfăşurat lucrările Congresul al IV-lea al diasporei moldoveneşti. Pentru prima dată la acest congres conducătorii statului le-au vorbit oaspeţilor, sosiţi din diverse ţări ale lumii, în limba lor. Pentru prima dată mulţi dintre vorbitori şi-au zis români-moldoveni, iar limbii în care au cuvântat i-au spus română.

La celelalte congrese s-a vorbit doar ruseşte, ca să înţeleagă şi persoanele oficiale ce se rosteşte de la tribune, or, fosta şefă a Departamentului pentru minorităţi, care le făcea invitaţiile, nu cunoştea limba ţării. Congresul acesta s-a deosebit de celelalte şi pentru că, de această dată, nu s-a afirmat că cel mai mare pericol pentru limba noastră este „românizarea” ei. „Moldovenizarea” limbii române este, de fapt, o formulă mai abilă de rusificare. Ruşii îşi propun de 200 de ani să ne apere de românizare.

Adică – de noi înşine. În acest sens, în ultimele câteva decenii a apărut un nou soi de „moldoveni”. Aceştia se tem atât de mult de românizare, încât preferă să vorbească numai ruseşte şi ne recomandă şi nouă s-o facem. Unul dintre indivizii respectivi îşi zice A. B. Fetescu, şi e preşedintele Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina. Altul e Valerian Tulgara, şi e preşedintele Asociaţiei Moldovenilor din Transnistria.

Şi unul, şi celălalt au făcut câte un „congres”, la Odesa şi, respectiv, la Tiraspol, care s-au desfăşurat doar în limba rusă. Şi unul, şi celălalt au tras un semnal de alarmă pentru pericolul pe care îl prezintă românismul pentru românii din Ucraina şi Transnistria. Anatol Fetescu, în loc să fie preocupat de faptul că în Basarabia de Sud şi Nordul Bucovinei s-au închis şi se închid, una după alta, şcolile româneşti, într-o scrisoare din 22 august 2010, expediată primului-ministru al Ucrainei, Mâkola Azarov, se arată revoltat de faptul că, „fără a se sfătui nici cu părinţii, nici cu elevii, şcolile cu limba moldovenească de predare au început să fie numite cu limba română de predare”, că manualele din şcoli venite de la Chişinău sunt de limba şi literatura română, şi nu de „limba şi literatura moldovenească”, iar puţinele emisiuni ale radioului şi televiziunii ucrainene pentru această minoritate sunt „în limba română”, în loc de „limba moldovenească”.

Prietenul său Vasile Stati (a fost şi el prezent la „congres” şi a ţinut un discurs în ruseşte) atenţionează guvernul Ucrainei: „Până în prezent în ţara noastră nu sunt pregătiţi specialişti de limba moldovenească, ci doar de limba română”; „Facultatea de Filologie Moldovenească a Universităţii din Cernăuţi a fost reprofilată în limba română” şi, culmea!, „La Universitatea de Ştiinţe Umanistice din Ismail, din motive neînţelese, sunt pregătiţi specialişti de limba română”. Cel mai mult îl supără pe acest individ faptul că, „în localităţile cu populaţie compactă moldovenească, bibliotecile şcolare şi săteşti sunt pline cu carte românească”, iar în regiunea Cernăuţi n-are nimeni grijă de moldoveni, care „sunt daţi pe seama comunităţii româneşti”.

A.Fetescu e cel mai preocupat de „dezvoltarea sentimentului patriotismului” la moldoveni care sunt tot mai românizaţi de către „duşmanii statului ucrainean”, şi ai „poporului moldovenesc”.

„Ce mai propune apărătorul” celor 258,6 mii de moldoveni, tot mai ucrainizaţi şi deznaţionalizaţi din Ucraina?! „Luând în considerare că românii nu recunosc poporul Moldovenesc şi dreptul acestuia la însăşi denumirea limbii materne „limbă moldovenească”, să fie interzise orice vizite ale persoanelor din România în localităţile locuite compact de moldoveni, să fie închise bisericile Mitropoliei Basarabiei de pe teritoriul Ucrainei (din satul Camâşovca, raionul Ismail)”, iar moldovenii să treacă de la alfabetul latin la cel „chirilic”. Ş.a.m.d. Acelaşi lucru îl doreşte şi Asociaţia Moldovenilor din Transnistria, care e şi ea alarmată de românizarea Republicii Moldova, propunând ca şcolile din dreapta Nistrului să revină la alfabetul chirilic (rusesc).

„Noi suntem de naţionalitate nistreni”, afirmă Valerian Tulgara, care mai dă de înţeles că dincolo de Nistru e pe cale de a fi elaborată o nouă limbă: „limba nistreană”. Ce-o fi însemnând asta, numai Tulgara şi Smirnov ştiu, noi presupunând însă că o fi fiind un cocktail de cuvinte româneşti, ruseşti şi ucrainene, dar care, evident, va fi recomandat doar moldovenilor.

Iată că „şcoala” lui Stati şi-a făcut şi prozeliţi. Ceea ce se întâmplă dincolo de Nistru şi în regiunea Odesa, unde asociaţiile de moldoveni au fost date de către administraţiile de acolo pe mâna unor handicapaţi moral, e alarmant. Cel mai trist e faptul că aceştia ne doresc şi pe noi, cele 3,5 milioane de români basarabeni, să fim ca ei. Pentru că dânşii au la îndemână răspunsul la întrebarea pe care şi-o pun şi unii basarabeni de vreo 70 de ani: cine suntem? Moldoveni sau români? Aşa ne-au deprins fariseii să ne întrebăm. Cel mai mare lingvist al secolului XX, basarabeanul Eugeniu Coşeriu, i-a răspuns verişoarei sale, ţărancă de la Mihăilenii Vechi din preajma Bălţilor, astfel la întrebarea de mai sus: – Draga mea, noi, locuitorii acestui meleag, suntem moldoveni prin naştere; dar toţi moldovenii sunt români. Ai înţeles? – Înţeles, bade, i-a spus ruda de la Mihăileni.

E un răspuns valabil şi pentru moldovenii din Ucraina sau de dincolo de Nistru. V. Voronin şi-a făcut chiar program electoral din lozinca stalinistă: – Долой румынизацию! („Jos românizarea!”).

Dar a vorbi de românizarea moldovenilor din Ucraina, Transnistria sau Basarabia e identic cu a vorbi despre rusificarea muscalilor (aşa li s-a zis în Evul Mediu tuturor ruşilor) sau de ucrainizarea haholilor (ultimul, un alt nume pentru ucraineni). Din păcate, şi în Republica Moldova, şi în Transnistria sau în vechile teritorii ale Basarabiei se mai crede, ca şi pe timpul Uniunii Sovietice, că adevărul este naţionalist, iar minciuna e internaţionalistă; dacă spun că limba ne e română, sunt imediat calificat drept „duşman al statalităţii” şi apărător al intereselor unui „stat străin”, pe când, dacă afirm că limba e „moldovenească”, sunt internaţionalist.

Un proverb afirmă: „mincinosul, când spune adevărul, se bolnăveşte”. Şi atunci, ne întrebăm: pentru oamenii bolnavi de minciună ce leac ar mai exista?!