Tea Party: „insurgenţa“ părinţilor fondatori
A
tunci când se vorbeşte despre Tea Party, tendinţa este de a fixa reflectorul pe lideri. Or, Tea Party nu este o poveste despre Sarah Palin sau despre Ron Paul. Tea Party înseamnă mult mai mult – un etos, un spirit, un crez.
27 februarie 2009 – ziua în care a început totul, ziua în care a fost descătuşată o energie şi o pasiune care ar putea transforma viaţa politică americană. Sute de persoane au protestat în 40 de oraşe din Statele Unite. Oamenii au ieşit în stradă exprimând o atitudine de „revoltă“ personală ostilă filosofiei de „bailout“ proclamată de Administraţia Obama. A fost scânteia care a aprins mişcarea. Twitter-ul, Facebook-ul, celelalte platforme de socializare media au fost vectorii care au conectat, ca o pânză de păianjen, o mare de voci individuale. Fiecare dintre acestea descoperise, în intimitatea PC-ului său, că acolo, în profunzimea blogosferei, sunt mulţi alţii care gândesc la fel. Din primele sale zile, Tea Party a fost o asociere spontană de conştiinţe private, mai întâi în lumea informală a spaţiului virtual, apoi în stradă, în piaţa publică. Un spectacol al democraţiei participative în toată splendoarea sa. Dezideratul său? De a transmite guvernului, clar şi răspicat, un avertisment: „Dont tread on me!“ (Nu mă strivi!).
Apoi, numărul protestatarilor a devenit mai mare, din ce în ce mai mare. La 15 aprilie 2009, pe tot cuprinsul Americii, sub emblema Tea Party s-a desfăşurat „marşul plătitorilor de taxe“. Fiecare capitală sau oraş important a avut unul. Ici, colo, pretutindeni, sute de mii de oameni (după unele estimări 300 de mii, după altele 500 de mii) ieşiseră atunci în stradă. Treptat, mişcarea şi-a dezvoltat propria sa conştiinţă, propriul său esprit de corp. În august 2010, de prin toate cotloanele Americii, adepţii Tea Party s-au îndreptat spre Washington pentru un miting care va face istorie: nu mai puţin de 300 de mii de oameni laolaltă în faţa Memorialului Lincoln. Astăzi, mişcarea este o voce distinctă, cu o identitate ferm conturată în conştiinţa publică americană şi care poate oferi revelaţia alegerilor intermediare din noiembrie.
Şi totuşi, de ce această denumire? Pentru că este un simbol electrizant în imaginarul americanilor de toate vârstele. Este o fereastră către istorie, o întoarcere în timp la „revolta“ fondatoare. Tactic, alegerea este o excelentă lovitură de PR: în cele din urmă, este o încercare de a stabili o legătură între omul contemporan şi părinţii fondatori, de a ancora mişcarea într-o tradiţie nobilă, clamând şi asumând totodată o parte din legitimitatea sa. Un mesaj contemporan învestit cu legitimitatea momentului fondator. Punctual, denumirea mişcării trimite la revolta coloniştilor americani, din 1773, împotriva despotismului fiscal al Londrei. S-a contestat atunci principiul conform căruia metropola avea dreptul să decidă în locul comunităţilor locale. Deseori, deciziile Londrei erau ostile intereselor de la firul ierbii. Un exemplu a fost celebrul Tea Act, din 1773, care avea să aprindă revolta din Boston. Compania britanică India de Est era aproape de faliment, când Londra a decis să îi acorde un „bailout“ legislativ. Londra a anulat taxele pe care compania trebuia să le plătească în rând cu ceilalţi comercianţi locali. Efectul?
Subminarea şi falimentarea celorlalţi. Ceaiul său era acum mai ieftin, sub preţul pieţei. Practic, agenţii companiei erau recompensaţi pentru „performanţele“ economice cu monopolul asupra vânzărilor de ceai către comunităţile locale. Ulterior, protestul din Boston avea să inflameze treptat toate cele 13 colonii americane, marcând începutul emancipării de sub tutela britanică.
Păstrând analogia istorică, „mişcarea ceaiului“ de astăzi este o „revoltă“ împotriva expansiunii statului federal, a fiscalităţii şi intervenţionismului său excesiv, dar mai ales a hemoragiei de „bailout“-uri guvernamentale care au invadat piaţa. Din ianuarie 2009, mâna atotputernică a statului a intervenit pretutindeni. Rând pe rând, Fannie Mae, Freddie Mac, Banca Americii, giganţii industriei auto au fost „salvaţi“ de guvern. Industria de lobby era mai productivă ca oricând. Generozitatea bugetară a guvernului federal era nemărginită. La firul ierbii, în comunităţile plătitorilor de impozite, susţinătorilor pieţei libere, micilor antreprenori, mişcarea era lipsită de orice raţiune economică: practic se recompensa imprudenţa fiscală, comportamentul riscant ale unor entităţi considerate „prea mari pentru a se prăbuşi, pentru a eşua“.
Pur şi simplu, acestea pariaseră şi pierduseră. În mod natural, dinamica pieţei libere le-ar fi eliminat. Dar guvernul federal a intervenit la momentul potrivit salvându-le... cu banii contribuabililor întreprinzători. Pe scurt, era o revoltă împotriva unei logici strâmbe, nechibzuite, care penaliza productivitatea micilor întreprinzători, recompensând falimentul marilor corporaţii. În acelaşi timp, Washingtonul anunţa un program masiv care îşi propunea să extindă plapuma protectivă a asigurărilor de sănătate la scara întregii societăţi. Cine va achita factura? Evident, bugetul federal. Cu alte cuvinte, aceiaşi contribuabili întreprinzători care au salvat marile corporaţii şi bănci. Dar nu doar ei, ci şi copiii lor, şi copiii copiilor lor.
Emblematică este o imagine transmisă de CNN în timpul unui miting Tea Party în Chicago: un părinte cu un copil purtând o pancartă pe care scria – „Am numai doi ani şi deja sunt îndatorat“. Acest instantaneu spune multe despre temerile celor care au decis să devină parte a mişcării. În plus, se uită perspectiva de ansamblu: în 2009, deficitul SUA a ajuns la 1,4 trilioane de dolari (cifră care se va menţine în 2010 şi 2011 şi pe mai departe). Între timp, în loc să fie drastic reduse, cheltuielile federale cresc (fiind adăugate mereu noi generoase idealuri sociale), iar impozitele născocite de o birocraţie federală tot mai „creativă“ devin tot mai insuportabile. De aici, reacţia Tea Party – în parte, o mişcare de esenţă profund libertariană a susţinătorilor pieţei libere.
„Îmi iubesc ţara. Guvernul este cel de care mă tem“ – scria pe o pancartă din timpul unui miting Tea Party. Era o reacţie instinctivă, naturală faţă de un stat supradimensionat şi intruziv. Mesajul este reprezentativ pentru a înţelege a doua dimensiune fundamentală a Tea Party. Icoana mişcării este spiritul părinţilor fondatori: Constituţia Statelor Unite ale Americii. Mii de copii de buzunar ale acesteia sunt răspândite în timpul mitingurilor Tea Party. Motorul, pasiunea care se află în spatele mişcării este iubirea şi respectul pentru Constituţie, dar şi dorinţa de a readuce guvernul în limitele sale constituţionale fondatoare, de a fi condus responsabil şi cu costuri modeste. Tea Party este proiecţia unui etos conservator în favoarea guvernământului limitat şi a statului minimal. La întrebarea „care ar trebui să fie rolul statului?“ orice adept Tea Party ar răspunde imediat: de a proteja libertăţile. Punct. Dincolo de asta, statul nu are dreptul de a dicta cum să ne cheltuim banii, spre exemplu. Însă exact asta face acum: pentru a salva marile corporaţii.
Şi totuşi, semnificaţia profundă a Tea Party de astăzi nu poate fi deconstruită fără ajutorul politologului Samuel P. Huntington. Într-una dintre lucrările sale majore, intitulată Viaţa politică americană, Huntington a revelat câteva adevăruri despre societatea din SUA care ne ajută să decriptăm corect sensurile „insurgenţei ceaiului“. Pe de o parte, el spune că în centrul identităţii naţionale americane se află Crezul American, un sistem fundamental de valori şi credinţe al căror numitor comun este orientarea lor profund antietatistă. Cu alte cuvinte, o etică ostilă puterii şi „o neîncredere instinctivă în stat ca întruchiparea cea mai periculoasă a puterii“. În cele din urmă, egalitatea, libertatea, individualismul, constituţionalismul, democraţia – „aceste multiple faţete ale Crezului American“ - se completează „pentru a impune limite puterii şi instituţiilor guvernământului“. Pe de altă parte, istoria societăţii americane, observa Huntington, cunoaşte perioade de pasiune şi de pasivitate întru Crez. Ei bine, astăzi, comunităţile de la firul ierbii s-au trezit din nou, inflamând cetatea, cu „politica pasiunii întru Crez“. O revoltă morală intensă a cuprins America, contestând legitimitatea statu-quo-ului. Mai mult, autoritatea establishmentului este pusă sistematic sub semnul întrebării. Miza nu este nici pe departe de a rămâne în joc, ci de a reconfigura regulile jocului, în sensul şi cât mai aproape de valorile autentice ale Crezului American. Este un proces de resocializare.
PS: Pasiune întru Crez în anii 60
Într-un fel, totul aminteşte de o altă perioadă de pasiune întru Crez - revoltele studenţeşti de la sfârşitul anilor 60. Haosul cuprinsese atunci, pe rând, Universitatea Columbia, apoi Harvardul. Au urmat mitinguri, revendicări, contestarea autorităţii, nesfârşite bătai cu poliţia. De ce? Nu a fost o încercare de a pune în discuţie valori care au fost susţinute vreme de secole. Nici o conspiraţie pentru a distruge America. Atunci? „Noi susţinem valorile pe care voi ni le-aţi inoculat şi pe care ne-aţi învăţat să le respectăm. Noi nu proclamăm un nou adevăr. Noi invocăm în schimb vechile adevăruri şi vă acuzăm pe voi, generaţiile mai în vârstă, că v-aţi lepădat de aceste adevăruri. Voi sunteţi, de fapt, elementele subversive; noi suntem loialiştii” spunea în aprilie 1969, Meldon E. Levine, în discursul său de la ceremonia de înmânare a diplomelor la Harvard.//
tunci când se vorbeşte despre Tea Party, tendinţa este de a fixa reflectorul pe lideri. Or, Tea Party nu este o poveste despre Sarah Palin sau despre Ron Paul. Tea Party înseamnă mult mai mult – un etos, un spirit, un crez.27 februarie 2009 – ziua în care a început totul, ziua în care a fost descătuşată o energie şi o pasiune care ar putea transforma viaţa politică americană. Sute de persoane au protestat în 40 de oraşe din Statele Unite. Oamenii au ieşit în stradă exprimând o atitudine de „revoltă“ personală ostilă filosofiei de „bailout“ proclamată de Administraţia Obama. A fost scânteia care a aprins mişcarea. Twitter-ul, Facebook-ul, celelalte platforme de socializare media au fost vectorii care au conectat, ca o pânză de păianjen, o mare de voci individuale. Fiecare dintre acestea descoperise, în intimitatea PC-ului său, că acolo, în profunzimea blogosferei, sunt mulţi alţii care gândesc la fel. Din primele sale zile, Tea Party a fost o asociere spontană de conştiinţe private, mai întâi în lumea informală a spaţiului virtual, apoi în stradă, în piaţa publică. Un spectacol al democraţiei participative în toată splendoarea sa. Dezideratul său? De a transmite guvernului, clar şi răspicat, un avertisment: „Dont tread on me!“ (Nu mă strivi!).
Apoi, numărul protestatarilor a devenit mai mare, din ce în ce mai mare. La 15 aprilie 2009, pe tot cuprinsul Americii, sub emblema Tea Party s-a desfăşurat „marşul plătitorilor de taxe“. Fiecare capitală sau oraş important a avut unul. Ici, colo, pretutindeni, sute de mii de oameni (după unele estimări 300 de mii, după altele 500 de mii) ieşiseră atunci în stradă. Treptat, mişcarea şi-a dezvoltat propria sa conştiinţă, propriul său esprit de corp. În august 2010, de prin toate cotloanele Americii, adepţii Tea Party s-au îndreptat spre Washington pentru un miting care va face istorie: nu mai puţin de 300 de mii de oameni laolaltă în faţa Memorialului Lincoln. Astăzi, mişcarea este o voce distinctă, cu o identitate ferm conturată în conştiinţa publică americană şi care poate oferi revelaţia alegerilor intermediare din noiembrie.
Şi totuşi, de ce această denumire? Pentru că este un simbol electrizant în imaginarul americanilor de toate vârstele. Este o fereastră către istorie, o întoarcere în timp la „revolta“ fondatoare. Tactic, alegerea este o excelentă lovitură de PR: în cele din urmă, este o încercare de a stabili o legătură între omul contemporan şi părinţii fondatori, de a ancora mişcarea într-o tradiţie nobilă, clamând şi asumând totodată o parte din legitimitatea sa. Un mesaj contemporan învestit cu legitimitatea momentului fondator. Punctual, denumirea mişcării trimite la revolta coloniştilor americani, din 1773, împotriva despotismului fiscal al Londrei. S-a contestat atunci principiul conform căruia metropola avea dreptul să decidă în locul comunităţilor locale. Deseori, deciziile Londrei erau ostile intereselor de la firul ierbii. Un exemplu a fost celebrul Tea Act, din 1773, care avea să aprindă revolta din Boston. Compania britanică India de Est era aproape de faliment, când Londra a decis să îi acorde un „bailout“ legislativ. Londra a anulat taxele pe care compania trebuia să le plătească în rând cu ceilalţi comercianţi locali. Efectul?
Subminarea şi falimentarea celorlalţi. Ceaiul său era acum mai ieftin, sub preţul pieţei. Practic, agenţii companiei erau recompensaţi pentru „performanţele“ economice cu monopolul asupra vânzărilor de ceai către comunităţile locale. Ulterior, protestul din Boston avea să inflameze treptat toate cele 13 colonii americane, marcând începutul emancipării de sub tutela britanică.
Păstrând analogia istorică, „mişcarea ceaiului“ de astăzi este o „revoltă“ împotriva expansiunii statului federal, a fiscalităţii şi intervenţionismului său excesiv, dar mai ales a hemoragiei de „bailout“-uri guvernamentale care au invadat piaţa. Din ianuarie 2009, mâna atotputernică a statului a intervenit pretutindeni. Rând pe rând, Fannie Mae, Freddie Mac, Banca Americii, giganţii industriei auto au fost „salvaţi“ de guvern. Industria de lobby era mai productivă ca oricând. Generozitatea bugetară a guvernului federal era nemărginită. La firul ierbii, în comunităţile plătitorilor de impozite, susţinătorilor pieţei libere, micilor antreprenori, mişcarea era lipsită de orice raţiune economică: practic se recompensa imprudenţa fiscală, comportamentul riscant ale unor entităţi considerate „prea mari pentru a se prăbuşi, pentru a eşua“.
Pur şi simplu, acestea pariaseră şi pierduseră. În mod natural, dinamica pieţei libere le-ar fi eliminat. Dar guvernul federal a intervenit la momentul potrivit salvându-le... cu banii contribuabililor întreprinzători. Pe scurt, era o revoltă împotriva unei logici strâmbe, nechibzuite, care penaliza productivitatea micilor întreprinzători, recompensând falimentul marilor corporaţii. În acelaşi timp, Washingtonul anunţa un program masiv care îşi propunea să extindă plapuma protectivă a asigurărilor de sănătate la scara întregii societăţi. Cine va achita factura? Evident, bugetul federal. Cu alte cuvinte, aceiaşi contribuabili întreprinzători care au salvat marile corporaţii şi bănci. Dar nu doar ei, ci şi copiii lor, şi copiii copiilor lor.
Emblematică este o imagine transmisă de CNN în timpul unui miting Tea Party în Chicago: un părinte cu un copil purtând o pancartă pe care scria – „Am numai doi ani şi deja sunt îndatorat“. Acest instantaneu spune multe despre temerile celor care au decis să devină parte a mişcării. În plus, se uită perspectiva de ansamblu: în 2009, deficitul SUA a ajuns la 1,4 trilioane de dolari (cifră care se va menţine în 2010 şi 2011 şi pe mai departe). Între timp, în loc să fie drastic reduse, cheltuielile federale cresc (fiind adăugate mereu noi generoase idealuri sociale), iar impozitele născocite de o birocraţie federală tot mai „creativă“ devin tot mai insuportabile. De aici, reacţia Tea Party – în parte, o mişcare de esenţă profund libertariană a susţinătorilor pieţei libere.
„Îmi iubesc ţara. Guvernul este cel de care mă tem“ – scria pe o pancartă din timpul unui miting Tea Party. Era o reacţie instinctivă, naturală faţă de un stat supradimensionat şi intruziv. Mesajul este reprezentativ pentru a înţelege a doua dimensiune fundamentală a Tea Party. Icoana mişcării este spiritul părinţilor fondatori: Constituţia Statelor Unite ale Americii. Mii de copii de buzunar ale acesteia sunt răspândite în timpul mitingurilor Tea Party. Motorul, pasiunea care se află în spatele mişcării este iubirea şi respectul pentru Constituţie, dar şi dorinţa de a readuce guvernul în limitele sale constituţionale fondatoare, de a fi condus responsabil şi cu costuri modeste. Tea Party este proiecţia unui etos conservator în favoarea guvernământului limitat şi a statului minimal. La întrebarea „care ar trebui să fie rolul statului?“ orice adept Tea Party ar răspunde imediat: de a proteja libertăţile. Punct. Dincolo de asta, statul nu are dreptul de a dicta cum să ne cheltuim banii, spre exemplu. Însă exact asta face acum: pentru a salva marile corporaţii.
Şi totuşi, semnificaţia profundă a Tea Party de astăzi nu poate fi deconstruită fără ajutorul politologului Samuel P. Huntington. Într-una dintre lucrările sale majore, intitulată Viaţa politică americană, Huntington a revelat câteva adevăruri despre societatea din SUA care ne ajută să decriptăm corect sensurile „insurgenţei ceaiului“. Pe de o parte, el spune că în centrul identităţii naţionale americane se află Crezul American, un sistem fundamental de valori şi credinţe al căror numitor comun este orientarea lor profund antietatistă. Cu alte cuvinte, o etică ostilă puterii şi „o neîncredere instinctivă în stat ca întruchiparea cea mai periculoasă a puterii“. În cele din urmă, egalitatea, libertatea, individualismul, constituţionalismul, democraţia – „aceste multiple faţete ale Crezului American“ - se completează „pentru a impune limite puterii şi instituţiilor guvernământului“. Pe de altă parte, istoria societăţii americane, observa Huntington, cunoaşte perioade de pasiune şi de pasivitate întru Crez. Ei bine, astăzi, comunităţile de la firul ierbii s-au trezit din nou, inflamând cetatea, cu „politica pasiunii întru Crez“. O revoltă morală intensă a cuprins America, contestând legitimitatea statu-quo-ului. Mai mult, autoritatea establishmentului este pusă sistematic sub semnul întrebării. Miza nu este nici pe departe de a rămâne în joc, ci de a reconfigura regulile jocului, în sensul şi cât mai aproape de valorile autentice ale Crezului American. Este un proces de resocializare.
PS: Pasiune întru Crez în anii 60
Într-un fel, totul aminteşte de o altă perioadă de pasiune întru Crez - revoltele studenţeşti de la sfârşitul anilor 60. Haosul cuprinsese atunci, pe rând, Universitatea Columbia, apoi Harvardul. Au urmat mitinguri, revendicări, contestarea autorităţii, nesfârşite bătai cu poliţia. De ce? Nu a fost o încercare de a pune în discuţie valori care au fost susţinute vreme de secole. Nici o conspiraţie pentru a distruge America. Atunci? „Noi susţinem valorile pe care voi ni le-aţi inoculat şi pe care ne-aţi învăţat să le respectăm. Noi nu proclamăm un nou adevăr. Noi invocăm în schimb vechile adevăruri şi vă acuzăm pe voi, generaţiile mai în vârstă, că v-aţi lepădat de aceste adevăruri. Voi sunteţi, de fapt, elementele subversive; noi suntem loialiştii” spunea în aprilie 1969, Meldon E. Levine, în discursul său de la ceremonia de înmânare a diplomelor la Harvard.//