Începe să plouă iar cu bani
SUA trebuie să pornească un război, să inventeze repede fuziunea nucleară la rece sau să dea drumul unei inflații cum nu s-a mai văzut de 40 de ani. Doar așa poate scăpa de datorii.
Pentru primele două scenarii, încă n-a transpirat nicio informație. Pentru al treilea, numele de cod este QE2: a doua ediție a relaxării cantitative. Ce se ascunde în spatele acestei metafore financiare? Ideea că atunci cînd ești cu dobânzile la zero e acceptabil să treci la tipărirea directă de bani. Singurele incertitudini sunt acum momentul exact: la toamnă? la anul? și suma care va fi aruncată pe piață: 1 trilion? 2? 3? 4?
Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri: Inflație generalizată (inclusiv creșterea piețelor de capital), în interiorul și exteriorul SUA, deprecierea dolarului – muncă mai multă pentru bani mai puțini pentru americani, dar și ștergerea unei părți din datoria externă și din cheltuielile interne. La QE1 nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, dolarul chiar s-a întărit. Acum, lucrurile s-au schimbat.
Nimeni nu mai este dispus să finanțeze – cu dobânzi mici – guverne care nu se mai opresc din cheltuit. O vreme, atenția s-a îndreptat către porcușorii europeni, țările cu deficite mari. Însă Grecia a fost salvată, Irlanda s-a dovedit prea inteligentă iar Spania a părăsit grupul cu totul. Portugalia nu poate, singură, să distrugă euro.
În schimb, SUA e un porc de la un cap la altul. Are un deficit bugetar de peste 10% din PIB doar la nivel federal, iar asta înseamnă cheltuieli cu 50% mai mari decât încasările. Datoria publică se apropie de 100% din PIB. Dar cu dobânzi care coboară spre zero – asta nu prea contează. Cât timp oricine altcineva își dorește dolari, dolarul e o marfă și toată lumea se va bate în a cere dobânzi cât mai mici.
Partea perversă a poveștii este că odată ce-ai intrat în această piață nu mai poți ieși. A simțit-o pe pielea ei China, care oficial încă este cel mai mare deținător de titluri de stat americane: Dacă începi să vinzi, scazi prețul și odată cu el valoarea a titlurilor de stat pe care încă le mai ai.
Dar asta nu poate dura la nesfârșit. China a găsit metode să scape de o bună parte din dolari. De exemplu, cumpărând yeni, woni, reali, franci, australieni, canadieni, și forțând astfel o parte din băncile centrale respective să-și devalorizeze la loc monedele cumpărând dolari și astfel să țină prețul dolarului sus. Alte bănci centrale au cumpărat dolari din solidaritate cu SUA, de exemplu cea din Anglia sau din micuța România (vezi grafic). Însă când tot acest proces se va termina, cine să mai împrumute SUA la dobânzi mici? Dacă SUA ar trebui să plătească 5-7%, la fel ca porcușorii europeni sau ca România, deficitul bugetar ar sări brusc la 15-20%.
Și aici devine evident de ce criza datoriilor suverane a fost de fapt o găselniță facilă. Nu contează, de fapt, nivelul datoriei publice. Nici măcar deficitul bugetar actual nu e atât de important cum pare. Ceea ce contează cu adevărat este cât de sustenabile sunt cheltuielile în viitor. Sau mai exact, până când un Vestic va putea să mănânce degeaba doar pentru că zece chinezi încă mai rabdă. Europa încearcă să iasă din situația asta prin austeritate. SUA pare să fi ales calea inflației
În scenariul în care Europa va rezista tentației de-a intra în cursa de-a devalorizarea, putem să ne-așteptăm ca – în doi-trei ani – un euro să cumpere doi dolari. Care deja își vor purta renumele de “dolari chinezești”: ieftini, proști, dar mulți.
http://www.riscograma.ro/2919/incepe-sa-ploua-iar-cu-bani-china-falsifica-dolari-in-tiparnitele-americane/
Pentru primele două scenarii, încă n-a transpirat nicio informație. Pentru al treilea, numele de cod este QE2: a doua ediție a relaxării cantitative. Ce se ascunde în spatele acestei metafore financiare? Ideea că atunci cînd ești cu dobânzile la zero e acceptabil să treci la tipărirea directă de bani. Singurele incertitudini sunt acum momentul exact: la toamnă? la anul? și suma care va fi aruncată pe piață: 1 trilion? 2? 3? 4?
Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri: Inflație generalizată (inclusiv creșterea piețelor de capital), în interiorul și exteriorul SUA, deprecierea dolarului – muncă mai multă pentru bani mai puțini pentru americani, dar și ștergerea unei părți din datoria externă și din cheltuielile interne. La QE1 nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, dolarul chiar s-a întărit. Acum, lucrurile s-au schimbat.
Nimeni nu mai este dispus să finanțeze – cu dobânzi mici – guverne care nu se mai opresc din cheltuit. O vreme, atenția s-a îndreptat către porcușorii europeni, țările cu deficite mari. Însă Grecia a fost salvată, Irlanda s-a dovedit prea inteligentă iar Spania a părăsit grupul cu totul. Portugalia nu poate, singură, să distrugă euro.
În schimb, SUA e un porc de la un cap la altul. Are un deficit bugetar de peste 10% din PIB doar la nivel federal, iar asta înseamnă cheltuieli cu 50% mai mari decât încasările. Datoria publică se apropie de 100% din PIB. Dar cu dobânzi care coboară spre zero – asta nu prea contează. Cât timp oricine altcineva își dorește dolari, dolarul e o marfă și toată lumea se va bate în a cere dobânzi cât mai mici.
Partea perversă a poveștii este că odată ce-ai intrat în această piață nu mai poți ieși. A simțit-o pe pielea ei China, care oficial încă este cel mai mare deținător de titluri de stat americane: Dacă începi să vinzi, scazi prețul și odată cu el valoarea a titlurilor de stat pe care încă le mai ai.
Dar asta nu poate dura la nesfârșit. China a găsit metode să scape de o bună parte din dolari. De exemplu, cumpărând yeni, woni, reali, franci, australieni, canadieni, și forțând astfel o parte din băncile centrale respective să-și devalorizeze la loc monedele cumpărând dolari și astfel să țină prețul dolarului sus. Alte bănci centrale au cumpărat dolari din solidaritate cu SUA, de exemplu cea din Anglia sau din micuța România (vezi grafic). Însă când tot acest proces se va termina, cine să mai împrumute SUA la dobânzi mici? Dacă SUA ar trebui să plătească 5-7%, la fel ca porcușorii europeni sau ca România, deficitul bugetar ar sări brusc la 15-20%.
Și aici devine evident de ce criza datoriilor suverane a fost de fapt o găselniță facilă. Nu contează, de fapt, nivelul datoriei publice. Nici măcar deficitul bugetar actual nu e atât de important cum pare. Ceea ce contează cu adevărat este cât de sustenabile sunt cheltuielile în viitor. Sau mai exact, până când un Vestic va putea să mănânce degeaba doar pentru că zece chinezi încă mai rabdă. Europa încearcă să iasă din situația asta prin austeritate. SUA pare să fi ales calea inflației
În scenariul în care Europa va rezista tentației de-a intra în cursa de-a devalorizarea, putem să ne-așteptăm ca – în doi-trei ani – un euro să cumpere doi dolari. Care deja își vor purta renumele de “dolari chinezești”: ieftini, proști, dar mulți.
http://www.riscograma.ro/2919/incepe-sa-ploua-iar-cu-bani-china-falsifica-dolari-in-tiparnitele-americane/