Supărările Rusiei

Supărări la Moscova, intrigi la Chişinău… Kremlinul a sărit iarăşi în capul lui Ghimpu, imputându-i faptul că ar încuraja terorismul în Moldova şi că ar face eroi din criminali. Acuzaţiile vin în urma ultimului decret al preşedintelui ad-interim (un nou act reparatoriu, de fapt) prin care Ghimpu a conferit cea mai înaltă distincţie de stat, Ordinul Republicii, «grupului Ilaşcu». Este a treia mare supărare a ruşilor în timp de doar trei luni. Cam mult. Kremlinul începe să semene, în raport cu Chişinăul, cu o fată bătrână, care se supără mai des decât râde. Prima supărare a intervenit imediat după ce Ghimpu a anunţat că nu va pleca de 9 mai la Parada din Piaţa Roşie. Au urmat declaraţii, insinuări, ameninţări de pe toate fronturile ruseşti, interne şi externe, cu implicarea oficială a Ministerului rus de Externe, la care, de altfel, Chişinăul nu a reacţionat în niciun fel, iar colegii de AIE ai lui Ghimpu, prin ceea ce au declarat, nu au făcut decât să subscrie, practic, acuzaţiilor Moscovei: Ghimpu e vinovat. La puţin mai mult de o lună, a urmat o nouă rundă de supărări, pretext pentru care a servit decretarea zilei de 28 iunie 1940, drept Zi a ocupaţiei sovietice. Iarăşi insinuări şi ameninţări şi, din nou, cu implicarea Externelor ruse. Reacţia Chişinăului oficial (fără Ghimpu) a fost ca şi în «cazul 9 mai»: Ghimpu a greşit. Până şi Curtea Constituţională (CC) s-a conformat pretenţiilor Rusiei şi a declarat neconstituţional Decretul Ghimpu. Am pierdut la CC, în schimb am câştigat cu Georgia care, la nici o lună, a preluat ideea Decretului Ghimpu. Gestul Georgiei este şi un act de consolare pentru cei lezaţi în demnitatea lor prin decizia CC, dar şi o lecţie pe acasă partidelor incapabile să reziste, nici măcar pe timp de pace, în faţa adevărului istoric. Vrea şi crede cineva la Chişinău că, în acest fel, poate îmbuna  Rusia? Că o poate vindeca de panslavismul şovin şi de panortodoxismul imperial? Cum? Cu capul plecat? În spiritul domniilor fanariote? De o săptămână, Moscova urlă şi face isterii din nou, tirajate de presa afiliată duetului Putin-Medvedev şi dirijată din acelaşi minister de Externe al lui Lavrov. Rusia, care şi aşa arde, s-a aprins, de data asta după ce M.Ghimpu a semnat decorarea «grupului Ilaşcu» cu Ordinul Republicii. Acuzaţiile au venit ca şi programate. Membrii «grupului Ilaşcu», care au luptat la Nistru şi nu pe Volga, sunt declaraţi «terorişti» şi «criminali», iar Ghimpu – acuzat că ar încuraja terorismul (?!) în Moldova. Că Moscova are dificultăţi specifice de gândire, nu e o noutate. Surprinde, însă, faptul că M. Lupu, care pretinde Preşedinţia, intervievat de «Golos Rossii», a sărit la gâtul luptătorilor de la Nistru şi a tăcut decorarea în masă de către Putin şi ex-patriarhul Alexie al II a căzăcimii mercenare din Transnistria şi a clicii criminale a lui Smirnov? Nu se ştie? Sau, iarăşi, «nu e momentul?». Decizia CEDO în «cazul Ilaşcu» trebuia scoasă din sertare încă acum o săptămână. De ce nu s-a făcut? Cui nu-i convine şi de ce? Ruşii nu sunt nemţi şi nici americani Trec cu ochii peste fluxul de ştiri de săptămâna trecută. Dincolo de isteria rusească şi ipocrizia (oficială) moldovenească, dau de două exemple fenomenale, în sensul bunului simţ şi reconcilierii: «marşul vieţii» la Kiev, unde peste 200 de germani au manifestat în memoria jertfelor represiunilor naziste din cel de-al doilea război mondial (o acţiune organizată anual în statele care au avut de suferit de pe urma regimului nazist) şi comemorările de la Hiroshima la care, în premieră, alături de britanici şi francezi, au participat şi americanii. De ce nemţii, care şi-au cerut deja public scuze pentru crimele lui Hitler, pot merge mai departe în actul lor de pocăinţă, iar rusii nu? De ce americanii, care sunt prima putere pe glob, pot să-şi calce pe inimă şi să recunoască că au greşit la Hiroshima şi Nagasaki, iar ruşii nu? Citeam, tot săptămâna trecută, un interviu la «Eho Moscvî» cu cineva dintre ziariştii din presa rusă, un personaj trecut prin viaţă care, rugat să comenteze prezenţa lui Putin la Katyn, declara, ostentativ, că «Putin a umilit Rusia şi poporul rus». În opinia sa, «o ţară ca Rusia (mare) nu trebuie să-şi ceară scuze «pentru nimic… fiindcă în acest caz ea acceptă de bună voie să fie culpabilizată». Interesantă logică, într-un stat cu cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe. În fine, nu aici vroiam să ajung. Alta e poanta: acestui «mare rus» i-a scăpat faptul că Putin nu a mers la Katyn şi nici scuze polonezilor nu a cerut pentru că a vrut. A făcut-o silit de polonezi. A făcut-o pentru că Polonia se îndepărtase prea mult de Rusia, iar demnitatea poloneză ieşise din subordinea imensităţii geografice a Rusiei. Decizia lui Lech Kaczynski de a pleca neinvitat la Katyn a fost echivalentă «mănuşii aruncate Moscovei». Putin îşi dorea o reapropiere de Polonia şi a acceptat gestul lui Kaczynski, deşi nu i l-a putut ierta. Kaczynski a plătit cu viaţa. Nu doar a sa. În schimb, şi-a ridicat ţara din genunchi. Câţi dintre «marii» de la noi sunt gata să facă sacrificii pentru Ţară? Când?