Din 1940, ochii nu ni s-au uscat de lacrimi…

Olga Brădescu are 78 ani. La Ţânţăreni avenit în 1956, cu soţul ei Boris Brădescu, având un copil în braţe şialtul pe cale de apariţie, tocmai din Bureat-Mongolia. Copilul dinbraţe, Mihai, este acum colonel de poliţie, pensionar, iar Lidia, sorasa, s-a născut un an mai târziu şi mi-a fost colegă de clasă. OlgaBrădescu a crescut opt copii, plecaţi demult în lumea largă. Acum douăluni i-a decedat soţul, cu care şi-au încununat destinele în 1954. Şi peunul, şi pe altul regimul stalinist i-a lipsit mai întâi de copilărie,apoi de adolescenţă. „Din 1940, ochii nu ni s-au mai uscat de lacrimi”,şi-a început povestea interlocutoarea noastră.

„M-am născut la Cecur-Mingir, raionul Cimişlia. Nu aveau de cesă nedeporteze, pentru că de fapt deveniserăm un fel de proletari. În1940,tata le-a dat ruşilor 24 de tone de pâine ca impozit, iar în 1944numai18 tone, făcându-ni-se un fel deînlesnire, fiindcă fratelenostrufusese luat pe front. Am muncit apoi într-un sovhoz format înunul dinsatele vecine. Am lucrat din 24 iunie 1946 până la 6 iulie1949, adicăpână la deportare. În noaptea de 6 iulie ne-am pomenit cucasaînconjurată de soldaţi înarmaţi, ni s-a spus să luam strictulnecesar cunoi să urcăm în camioane. Mama se afla în vizită la o sorăde-anoastră, dar nu a putut să ne lase şi a doua zi era deja cu noi la staţia de cale ferată Romanovca, unde am fost îmbarcaţi şi duşi spre necunoscut. Când am văzut că a venit şi mama alături de noi, toată lumea a devenit a noastră”...

Acum, peste ani, mătuşa Olga ne spune căle-ar ierta celor care i-audus în Siberiatoate umilinţele îndurate,în afară de una. Omul aremulte necesităţi, inclusiv intime. Cei care îicoborau în câmp deschisdin vagoane pierduseră orice simţ omenesc. Erauscoşi la o oră anumitădin tren mamă, tată, fiică şi copil... Uniidintre soldaţi nu-şipierduseră cu totul obrazul şi întorceau spatele...

În Novosibirsk au făcut baie, asemuită doar cu chinurileiadului. La 1august au ajuns la destinaţie, iar la 3 august au începutlucrul. Aunimerit la un combinat de prelucrare a lemnului lângăZaigraevsk, unorăşel lângă Ulan-Ude unde până la ei lucraserăprizonieri japonezi. Aufost cazaţi în barăcile acestora (pregătite dejasă primească alţiosândiţi) şi aici trei ani la rând i-au chinuitploşniţele care nuputeau fi nimicite. Trei familii au trăit într-oîncăpere de 6x8 metri!La o singură plită, fără scandal. Mama stătea lacoadă după pâine dela ora 5 dimineaţa. Nici la combinat condiţiile nuerau mai uşoare,multă lume, îndeosebi tineri, şi-au pierdut viaţa. Dacăîntârziai, îţităiau 25 la sută din salariu, şi aşa „bicisnic”. Defapt, cât voiau,atât îţi plăteau. Se făceau stive de aproape 40 metrişi, nu dea Domnulca o legăturăde lemn ridicată de macara să se rupăcumva!

Făceau lucrul bărbătesc, ridicând traversele grele delemn pentru caleaferată. Nu aveai cum să fugi, deoarece la Irkutsk tearesta miliţia,dacă te prindea fără paşaport. Câţi băieţi tineri, carefăceaufacultatea şi se aflau în vacanţă pe 6 iulie, şi-au frânt atunci destinele! Apropo, la nunta ei cu Boris Brădescu, un flăcău originar din Ţânţăreni, le-a cântat la armonică un adolescent pe nume Mişa Dolgan, renumitul peste ani interpret şi compozitor, şi el deportat cu familia dintr-un sat de lângă Sângerei.

În 1956, au venit cu traiul laŢânţăreni, satul de baştină a lui ’neaBorea, unde au fost nevoiţi s-oia de la capăt, să trăiască prin gazdepână au pornit să ridice o casăşi, precum ni s-a destăinuit mătuşaOlga, iniţial regretau că au revenitla baştină,fiindcă aici nu-iaştepta nimeni. Dar au trăit toţi aceştiani fiind împreună şi la bine,şi la rău. Mişa, primul dintre cei optcopii ai săi, care s-anăscutîn Bureat-Molgolia a avut destulenecazuri în cariera sa din cauză căpărinţii i-au fost deportaţi. Cândîşi aminteşte de averea confiscatăîn urma deportării, mătuşa Olgaoftează adânc… „Cu vreo 20 de ani înurmă, au încercat să ne întoarcănişte bani pentru averea pierdută.Familia noastră de la Cecur-Mingir aprimit şapte mii, dar eu nu amluat niciun ban, i-am dat totul suroriiElizaveta, rămasă în sat, care aavut grijă de părinţi. Pe urmă aupromis să ne dea un credit de25.000, din care 12.000 nerambursabile.Voronin ne-a amăgit. Letonilorcare au fost deportaţi şi au lucrat cunoi, statul le-a retrocedattotul, ne spune mătuşa. Olga Brădescueste de părere că statul trebuie să-i ajute pe deportaţi.Numai astfelar însemna că recunoaşte adevărata tragedie prin care autrecut aceştioameni, pentru ca asemenea fărădelegi să nu se mairepete.