Cauza sfântă a bolşevicilor
Recenzie la cartea:
Виктор Суворов. Святое дело. Вторая книга трилогии «Последняя республика», Москва, Издательство АСТ: АСТ Москва, 2008. - 350 стр.
[Victor Suvorov. Cauza sfântă. Volumul doi al trilogiei „Ultima republică",
Moscova, Editura AST: AST Moscva, 2008. - 350 pag.]
Victor Suvorov este autorul mai multor cărţi consacrate examinării situaţiei URSS în iunie 1941, timpul când a început războiul germano-sovietic. V. Suvorov a devenit celebru datorită monografiilor „Spărgătorul de gheaţă. Cine a început cel de-al Doilea Război Mondial?” şi „Ziua M. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial?”, volume traduse şi în limba română[1].
În cartea apărută recent de sub tipar V. Suvorov continuă polemica cu oponenţii săi privind participarea URSS în cel de-al Doilea Război Mondial.
Autorul începe expunerea monografiei cu întrebarea „De ce Stalin a refuzat să primească Parada Victoriei în iunie 1945?” (p.6) Răspunsul pe care îl dă tot el este următorul: Iosif Stalin este persoana care a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial cu scopul încorporării statelor Europei în URSS. Adică, în opinia autorului, dictatorul de la Kremlin s-a pregătit minuţios de cel de-al Doilea Război Mondial şi l-a dezlănţuit, considerându-l prim act al Revoluţiei Mondiale. Scopul formulat de Stalin era lichidarea „capitalismului” în Europa şi transformarea acesteia într-un kolhoz, de la Ural până la La Manche. Altfel spus, într-un Gulag. Dar măreţul plan bolşevic n-a fost tradus în viaţă în totalitate: Stalin cucerise doar Europa de Est. Iată de ce, consideră V. Suvorov, Iosif Stalin era nesatisfăcut de victoria asupra Germaniei naziste şi nu a dorit să primească Parada Victoriei.
V. Suvorov analizează detaliat opiniile istoricilor oficiali ruşi, care au încercat să demonstreze că în timpul antrenamentului la călărie I. Stalin ar fi căzut de pe cal şi - de necaz - ar fi scuipat şi ar fi zis: „Las Jukov să primească parada”. În realitate un astfel de caz n-a fost în viaţa lui I. Stalin. De unde, totuşi, a pornit minciuna? Autorul monografiei recenzate revine şi în acest caz asupra unui subiect mai vechi - asupra memoriilor mareşalului URSS Gheorghii Jukov. Memoriile acestui comandant sovietic de oşti au o soartă ciudată. Victor Suvorov expertizează acest fenomen: manuscrisul este păstrat de fiica mareşalului, Maria Jukov. Cu ocazia publicării unei ediţii noi a „Memoriilor şi reflecţiilor” lui Jukov[2], apar în aceste memorii informaţii noi, dar false. V. Suvorov remarcă: Gh. Jukov a încheiat redactarea memoriilor sale în anul 1965; a decedat la 18 iunie 1974. În ediţiile apărute după moartea autorului „Memoriilor şi reflecţiilor” în această carte se fac referinţe la surse ce au fost scoase de sub tipar după data de 18 iunie 1974. V. Suvorov aduce un exemplu: redactorii „Memoriilor…” lui Gh. Jukov fac trimitere la volumul I al Enciclopediei militare sovietice, semnate pentru tipar la 11 septembrie 1974, adică când Gh. Jukov nu mai era în viaţă. V. Suvorov scrie că „băieţii noştri”, pentru „aceiaşi plată”, au introdus în „manuscrisul lui Jukov” surse apărute de sub tipar şi în 1975, şi în 1976, şi în ani mai recenţi (p. 33). V. Suvorov subliniază: „Memoriile lui Jukov sunt bune pentru că în orice moment ele corespund întru totul politicii oficiale a zilei…[când au apărut de sub tipar - A.P.] Apar fapte noi, interpretări noi ale istoriei, documente şi cifre noi şi în corespundere cu acestea se modifică şi opiniile lui Jukov… Decedatul Jukov merge în pas cu timpul” (p. 54).
Sunt convins: Victor Suvorov şi-ar mai potoli revolta justificată, când va afla că în timpul alegerilor parlamentare din aprilie 2009, din R. Moldova, mii de morţi au „votat” candidaţii PCRM la posturile de deputaţi. În fond - nimic nou sub soare: nu ni se vorbea oare nouă, la zeci de ani de la moartea lui V. Lenin, cum că acesta este „viaţa vieţilor”?[3]
Un alt subiect analizat de V. Suvorov este războiul civil din Spania (1936-1939). În opinia autorului, acest război a fost „un izvor” al celui de-al Doilea Război Mondial, care, însă, nu s-a transformat în „fluviu” (p. 70). V. Suvorov menţionează că conducătorul insurgenţilor antirepublicani, generalul F. Franco, a fost susţinut de B. Mussolini, A. Hitler şi A. Salazar. Iosif Stalin, continuă autorul, n-a putut să nu se implice în acel conflict militar. Dictatorul de la Kremlin a trimis în Spania, în susţinerea guvernului republican, avioane, tancuri, tunuri, arme şi muniţii şi, bineînţeles, specialişti militari, mulţi dintre care, la scurt timp, au ocupat funcţii importante în Comisariatul poporului pentru Apărare al URSS (sunt aduse exemple, p. 73-74). Autorul monografiei recenzate consideră că I. Stalin a încercat să declanşeze cel de-al Doilea Război Mondial anume aici, în Spania. Însă nu a reuşit. Asta pentru că Franţa şi Marea Britanie nu s-au implicat în războiul civil din Spania, poziţie criticată vehement de propaganda sovietică. V. Suvorov menţionează multe alte detalii referitoare la Spania, între care, de exemplu, un fapt mai puţin cunoscut: sovieticii au scos rezerva de aur a acestei ţări (600 tone de aur[4]), au depozitat-o la Moscova şi n-au restituit-o până în prezent (alte detalii vezi p. 80-81).
Autorul cărţii se referă şi la problema constituirii securităţii colective în Europa, înţeleasă ca scut împotriva agresiunii germane. V. Suvorov consideră că I. Stalin a deţinut pârghiile declanşării (sau reţinerii) celui de-al Doilea Război Mondial, el, Stalin, nu avea nevoie de acordul privind securitatea colectivă. Dimpotrivă, scrie V. Suvorov, I. Stalin a promovat activ politica de susţinere economică cvasi-totală a Germaniei naziste, a încurajat conducerea hitleristă să treacă la acţiuni agresive (p. 98-99).
Alt subiect analizat de autorul monografiei se referă la pretenţiile sovieticilor privind oferirea de către Polonia [dar şi de către România, A.P.] a unor numite „coridoare” pentru Armata roşie, pentru ca aceasta să ajungă la frontierele Germaniei. V. Suvorov demonstrează că satisfacerea acestor pretenţii ar fi însemnat nimic altceva decât ocuparea militară a Poloniei (şi a României, adăugăm noi, A.P.).
Opinia lui Victor Suvorov referitoare la Pactul Molotov-Ribbentrop merită o expunere mai amplă. Autorul consideră că acest termen (Pactul Molotov-Ribbentrop) induce lumea în eroare şi nu exprimă esenţa evenimentului. Pactul semnat la Moscova, susţine autorul, este o cârdăşie între Hitler şi Stalin privind declanşarea unui război agresiv comun în Europa. De aceea, în esenţă este vorba de Pactul Stalin-Hitler (p. 136). Mai mult ca atât, V. Suvorov menţionează că în practica internaţională tratatele semnate nu poartă numele personalităţilor care le-au iscălit, ci numele oraşelor unde s-a produs evenimentul şi aduce exemple: Acordul de la München, Tratatul de la Varşovia, Pactul de la Bagdad, Acordurile de la Geneva etc. Iată de ce, noţiunea care a intrat în uz (Pactul Molotov-Ribbentrop), în opinia autorului, trebuie înlocuită şi numită Tratatul de la Moscova din 1939 privind începerea celui de-al Doilea Război Mondial (p. 136).
Autorul analizează comportamentul conducerii sovietice în perioada 1-17 septembrie 1939.
Un subiect aparte, expus de autor, este cel legat de soarta lui L. Troţki: de ce Stalin i-a permis acestuia să emigreze, ca apoi să ordoneze asasinarea lui, fapt realizat la 21 august 1940? În opinia lui V. Suvorov, I. Stalin i-a permis lui L. Troţki să părăsească URSS pentru că acesta a fost un promotor fervent al Revoluţiei Mondiale. Troţki îl critica pe Stalin pentru că, în viziunea lui, acesta (Stalin) nu pregătea societatea sovietică, inclusiv Armata roşie, pentru un viitor război, pentru Revoluţia Proletară Mondială. Lui Stalin îi convenea ca Troţki să propage o imagine de „pacifist” a lui Stalin anume în afara hotarelor URSS. Când, însă, cel de-al Doilea Război Mondial a fost declanşat, L. Troţki a înţeles că I. Stalin a pregătit şi a început războiul; a continuat, însă, să-l critice, atenţionând statele occidentale de primejdia stalinismului. L. Troţki l-a avertizat şi pe A. Hitler de pericolul ce venea din partea dictatorului de la Kremlin. În acest sens L. Troţki devenise primejdios pentru politica promovată de I. Stalin. De aici şi ordinul de lichidare fizică a lui Troţki[5] (p.193).
Autorul monografiei explică de ce Veaceslav Mihailovici Molotov, Preşedinte al Guvernului sovietic, tot el - Comisar al poporului pentru Afaceri Externe, mâna dreaptă a lui Stalin, în timpul vizitei la Berlin ( noiembrie 1940) a cerut de la Hitler strâmtoarea Dardanele. Asta pentru că Stalin considera: pentru a asigura securitatea de stat a URSS era nevoie de a stăpâni Finlanda, Irakul, Iranul, Bulgaria, Bosforul şi Dardanelele (p. 200). Apropo, cu acelaşi prilej V.M. Molotov a cerut încorporarea în URSS şi sudului Bucovinei (mai detaliat vezi p. 196-198).
Autorul expune, în continuare, care era situaţia forţelor militare sovietice în ajunul şi în timpul începerii războiului germano-sovietic. Sunt multe subiecte (corelaţia forţelor terestre, calitatea tancurilor sovietice şi celor germane etc.) pe care autorul monografiei le nuanţează sau aduce argumente noi întru susţinerea ideilor expuse deja în cărţile publicate mai devreme.
De ce cartea se numeşte „Cauza sfântă”? Pentru că, aşa cum subliniază V. Suvorov, Stalin a pregătit un război de distrugere a Germaniei hitleriste. A-l ataca şi a-l distruge pe Hitler însemna pentru Iosif Stalin „o cauză sfântă” (p. 276). Convingerea autorului este că Stalin a pregătit un război de „eliberare” a Europei şi a „eliberat-o” (în 1944-1945, A.P.) nu pentru că Hitler a atacat primul URSS şi prin aceasta l-a forţat pe I. Stalin să reacţioneze la agresiune, ci pentru că „distrugerea Germaniei hitleriste a fost gândită cu premeditare” (Ibid.).
V. Suvorov a oferit scurte caracteristici ale unor personalităţi sovietice. Astfel, A.S. Iakovlev, general-colonel, constructor de avioane, laureat al Premiilor de Stat şi „Lenin”, laureat a şase premii „Stalin”, de două ori Erou al Muncii Socialiste etc. a fost de fapt un „opresor al celor mai perspicace direcţii de dezvoltare a construcţiei de avioane sovietice” (p. 146). Capitolele 15-16 sunt dedicate mareşalului M.N. Tuhacevski. În ele autorul demonstrează, că mareşalul împuşcat în 1937, a fost un comandant mediocru, care pleda, de exemplu, pentru construcţia în masă a avioanelor din carcase de beţe de bambus (p. 175).
În ultimele capitole ale cărţii V. Suvorov supune unei critici vehemente acele „teorii” care încearcă să demonstreze precum că tehnica militară sovietică, în iunie 1941, era inferioară celei germane. Autorul demonstrează, că tancul sovietic „T-26″, cu care era înzestrată Armata roşie la acel timp, era superior tancurilor cu care era înzestrată Armata germană (p. 284 şi următoarele).
Atunci când a fost cazul, V. Suvorov a tratat corect problemele referitoare la România. În special, este vorba de pretenţiile nejustificate ale lui V. Molotov, expuse de acesta în timpul vizitei sale la Berlin, în noiembrie 1940, faţă de sudul Bucovinei. În discuţia cu A. Hitler, V. Molotov a recunoscut că în iunie 1940 URSS a cotropit nu numai Basarabia, ci şi nordul Bucovinei, pământ românesc, prin aceasta încălcând prevederile Protocolului adiţional secret a Tratatului de la Moscova din 1939 privind începerea celui de-al Doilea Război Mondial (dacă e să folosim recomandarea lui V. Suvorov). Dar V. Molotov a insistat asupra anexării la URSS şi a sudului Bucovinei (vezi p. 198-199).
În încheiere autorul publică lista literaturii folosite - culegeri de documente, monografii, reviste şi ziare, publicate atât în limba rusă, cât şi alte limbi.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Victor Suvorov. Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al Doilea Război Mondial? Iaşi, Editura Polirom, 1995. Idem. Ziua M. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial?”, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
[2] În 2003, în Federaţia Rusă a fost publicată deja a 13-a ediţie a „Memoriilor…” lui Gh. Jukov.
[3] Emilian Bucov: „…Şi inima-ţi tânără / bate mai tare, / Când Lenin cel viu / te priveşte din ramă. // Te uiţi la portret şi ţi se pare - / adânc la ochi, mic la stat / Lenin zâmbeşte şi se coboară / Se-aşează la masă în faţa ta”. „…Iar tu stai de vorbă cu Lenin - / Ce-ai zidit, cum lucrezi, ce ai de gând să faci (…) / Căci Lenin este viaţa vieţilor / puterea ce naşte întruna dimineţi, / în ciuda tuturor bătrâneţilor - / izvorul veşnicilor tinereţi. (…) Şi inima-ţi tânără / bate mai tare, / Când Lenin cel viu te priveşte din ramă”. O sută de primăveri, Chişinău, Editura Lumina, 1970, p. 24-28.
[4] Autorul cărţii compară cantitate de aur scoasă de sovietici din Spania cu rezervele de aur ale Federaţiei Ruse: în decembrie 2002 rezerva de aur a Rusiei era de 387 tone de aur, iar la sfârşitul anului 2006 - 420 de tone de aur (p. 81).
[5] V. Suvorov scrie că asasinul lui L. Troţki, Ramon Mercader del Rio (alias Jaque Mornar Vandendrain, alias Ramon Ivanivici Lopes) a fost eliberat după 20 de ani de puşcărie, la 6 mai 1960; a fost adus în URSS şi a fost numit colaborator ştiinţific în cadrul Institutului de marxism-leninism al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La scurt timp după sosirea la Moscova, Ramon Mercader del Rio a fost decorat cu cel mai înalt ordin sovietic, Ordinul Lenin şi i s-a oferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice cu înmânarea Stelei de Aur (p. 188).
Publicat la 16 mai 2009;
http://anatolpetrencu.md/2009/05/16/note-de-lectura-cauza-sfanta-a-bolsevicilor/
Виктор Суворов. Святое дело. Вторая книга трилогии «Последняя республика», Москва, Издательство АСТ: АСТ Москва, 2008. - 350 стр.
[Victor Suvorov. Cauza sfântă. Volumul doi al trilogiei „Ultima republică",
Moscova, Editura AST: AST Moscva, 2008. - 350 pag.]
Victor Suvorov este autorul mai multor cărţi consacrate examinării situaţiei URSS în iunie 1941, timpul când a început războiul germano-sovietic. V. Suvorov a devenit celebru datorită monografiilor „Spărgătorul de gheaţă. Cine a început cel de-al Doilea Război Mondial?” şi „Ziua M. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial?”, volume traduse şi în limba română[1].
În cartea apărută recent de sub tipar V. Suvorov continuă polemica cu oponenţii săi privind participarea URSS în cel de-al Doilea Război Mondial.
Autorul începe expunerea monografiei cu întrebarea „De ce Stalin a refuzat să primească Parada Victoriei în iunie 1945?” (p.6) Răspunsul pe care îl dă tot el este următorul: Iosif Stalin este persoana care a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial cu scopul încorporării statelor Europei în URSS. Adică, în opinia autorului, dictatorul de la Kremlin s-a pregătit minuţios de cel de-al Doilea Război Mondial şi l-a dezlănţuit, considerându-l prim act al Revoluţiei Mondiale. Scopul formulat de Stalin era lichidarea „capitalismului” în Europa şi transformarea acesteia într-un kolhoz, de la Ural până la La Manche. Altfel spus, într-un Gulag. Dar măreţul plan bolşevic n-a fost tradus în viaţă în totalitate: Stalin cucerise doar Europa de Est. Iată de ce, consideră V. Suvorov, Iosif Stalin era nesatisfăcut de victoria asupra Germaniei naziste şi nu a dorit să primească Parada Victoriei.
V. Suvorov analizează detaliat opiniile istoricilor oficiali ruşi, care au încercat să demonstreze că în timpul antrenamentului la călărie I. Stalin ar fi căzut de pe cal şi - de necaz - ar fi scuipat şi ar fi zis: „Las Jukov să primească parada”. În realitate un astfel de caz n-a fost în viaţa lui I. Stalin. De unde, totuşi, a pornit minciuna? Autorul monografiei recenzate revine şi în acest caz asupra unui subiect mai vechi - asupra memoriilor mareşalului URSS Gheorghii Jukov. Memoriile acestui comandant sovietic de oşti au o soartă ciudată. Victor Suvorov expertizează acest fenomen: manuscrisul este păstrat de fiica mareşalului, Maria Jukov. Cu ocazia publicării unei ediţii noi a „Memoriilor şi reflecţiilor” lui Jukov[2], apar în aceste memorii informaţii noi, dar false. V. Suvorov remarcă: Gh. Jukov a încheiat redactarea memoriilor sale în anul 1965; a decedat la 18 iunie 1974. În ediţiile apărute după moartea autorului „Memoriilor şi reflecţiilor” în această carte se fac referinţe la surse ce au fost scoase de sub tipar după data de 18 iunie 1974. V. Suvorov aduce un exemplu: redactorii „Memoriilor…” lui Gh. Jukov fac trimitere la volumul I al Enciclopediei militare sovietice, semnate pentru tipar la 11 septembrie 1974, adică când Gh. Jukov nu mai era în viaţă. V. Suvorov scrie că „băieţii noştri”, pentru „aceiaşi plată”, au introdus în „manuscrisul lui Jukov” surse apărute de sub tipar şi în 1975, şi în 1976, şi în ani mai recenţi (p. 33). V. Suvorov subliniază: „Memoriile lui Jukov sunt bune pentru că în orice moment ele corespund întru totul politicii oficiale a zilei…[când au apărut de sub tipar - A.P.] Apar fapte noi, interpretări noi ale istoriei, documente şi cifre noi şi în corespundere cu acestea se modifică şi opiniile lui Jukov… Decedatul Jukov merge în pas cu timpul” (p. 54).
Sunt convins: Victor Suvorov şi-ar mai potoli revolta justificată, când va afla că în timpul alegerilor parlamentare din aprilie 2009, din R. Moldova, mii de morţi au „votat” candidaţii PCRM la posturile de deputaţi. În fond - nimic nou sub soare: nu ni se vorbea oare nouă, la zeci de ani de la moartea lui V. Lenin, cum că acesta este „viaţa vieţilor”?[3]
Un alt subiect analizat de V. Suvorov este războiul civil din Spania (1936-1939). În opinia autorului, acest război a fost „un izvor” al celui de-al Doilea Război Mondial, care, însă, nu s-a transformat în „fluviu” (p. 70). V. Suvorov menţionează că conducătorul insurgenţilor antirepublicani, generalul F. Franco, a fost susţinut de B. Mussolini, A. Hitler şi A. Salazar. Iosif Stalin, continuă autorul, n-a putut să nu se implice în acel conflict militar. Dictatorul de la Kremlin a trimis în Spania, în susţinerea guvernului republican, avioane, tancuri, tunuri, arme şi muniţii şi, bineînţeles, specialişti militari, mulţi dintre care, la scurt timp, au ocupat funcţii importante în Comisariatul poporului pentru Apărare al URSS (sunt aduse exemple, p. 73-74). Autorul monografiei recenzate consideră că I. Stalin a încercat să declanşeze cel de-al Doilea Război Mondial anume aici, în Spania. Însă nu a reuşit. Asta pentru că Franţa şi Marea Britanie nu s-au implicat în războiul civil din Spania, poziţie criticată vehement de propaganda sovietică. V. Suvorov menţionează multe alte detalii referitoare la Spania, între care, de exemplu, un fapt mai puţin cunoscut: sovieticii au scos rezerva de aur a acestei ţări (600 tone de aur[4]), au depozitat-o la Moscova şi n-au restituit-o până în prezent (alte detalii vezi p. 80-81).
Autorul cărţii se referă şi la problema constituirii securităţii colective în Europa, înţeleasă ca scut împotriva agresiunii germane. V. Suvorov consideră că I. Stalin a deţinut pârghiile declanşării (sau reţinerii) celui de-al Doilea Război Mondial, el, Stalin, nu avea nevoie de acordul privind securitatea colectivă. Dimpotrivă, scrie V. Suvorov, I. Stalin a promovat activ politica de susţinere economică cvasi-totală a Germaniei naziste, a încurajat conducerea hitleristă să treacă la acţiuni agresive (p. 98-99).
Alt subiect analizat de autorul monografiei se referă la pretenţiile sovieticilor privind oferirea de către Polonia [dar şi de către România, A.P.] a unor numite „coridoare” pentru Armata roşie, pentru ca aceasta să ajungă la frontierele Germaniei. V. Suvorov demonstrează că satisfacerea acestor pretenţii ar fi însemnat nimic altceva decât ocuparea militară a Poloniei (şi a României, adăugăm noi, A.P.).
Opinia lui Victor Suvorov referitoare la Pactul Molotov-Ribbentrop merită o expunere mai amplă. Autorul consideră că acest termen (Pactul Molotov-Ribbentrop) induce lumea în eroare şi nu exprimă esenţa evenimentului. Pactul semnat la Moscova, susţine autorul, este o cârdăşie între Hitler şi Stalin privind declanşarea unui război agresiv comun în Europa. De aceea, în esenţă este vorba de Pactul Stalin-Hitler (p. 136). Mai mult ca atât, V. Suvorov menţionează că în practica internaţională tratatele semnate nu poartă numele personalităţilor care le-au iscălit, ci numele oraşelor unde s-a produs evenimentul şi aduce exemple: Acordul de la München, Tratatul de la Varşovia, Pactul de la Bagdad, Acordurile de la Geneva etc. Iată de ce, noţiunea care a intrat în uz (Pactul Molotov-Ribbentrop), în opinia autorului, trebuie înlocuită şi numită Tratatul de la Moscova din 1939 privind începerea celui de-al Doilea Război Mondial (p. 136).
Autorul analizează comportamentul conducerii sovietice în perioada 1-17 septembrie 1939.
Un subiect aparte, expus de autor, este cel legat de soarta lui L. Troţki: de ce Stalin i-a permis acestuia să emigreze, ca apoi să ordoneze asasinarea lui, fapt realizat la 21 august 1940? În opinia lui V. Suvorov, I. Stalin i-a permis lui L. Troţki să părăsească URSS pentru că acesta a fost un promotor fervent al Revoluţiei Mondiale. Troţki îl critica pe Stalin pentru că, în viziunea lui, acesta (Stalin) nu pregătea societatea sovietică, inclusiv Armata roşie, pentru un viitor război, pentru Revoluţia Proletară Mondială. Lui Stalin îi convenea ca Troţki să propage o imagine de „pacifist” a lui Stalin anume în afara hotarelor URSS. Când, însă, cel de-al Doilea Război Mondial a fost declanşat, L. Troţki a înţeles că I. Stalin a pregătit şi a început războiul; a continuat, însă, să-l critice, atenţionând statele occidentale de primejdia stalinismului. L. Troţki l-a avertizat şi pe A. Hitler de pericolul ce venea din partea dictatorului de la Kremlin. În acest sens L. Troţki devenise primejdios pentru politica promovată de I. Stalin. De aici şi ordinul de lichidare fizică a lui Troţki[5] (p.193).
Autorul monografiei explică de ce Veaceslav Mihailovici Molotov, Preşedinte al Guvernului sovietic, tot el - Comisar al poporului pentru Afaceri Externe, mâna dreaptă a lui Stalin, în timpul vizitei la Berlin ( noiembrie 1940) a cerut de la Hitler strâmtoarea Dardanele. Asta pentru că Stalin considera: pentru a asigura securitatea de stat a URSS era nevoie de a stăpâni Finlanda, Irakul, Iranul, Bulgaria, Bosforul şi Dardanelele (p. 200). Apropo, cu acelaşi prilej V.M. Molotov a cerut încorporarea în URSS şi sudului Bucovinei (mai detaliat vezi p. 196-198).
Autorul expune, în continuare, care era situaţia forţelor militare sovietice în ajunul şi în timpul începerii războiului germano-sovietic. Sunt multe subiecte (corelaţia forţelor terestre, calitatea tancurilor sovietice şi celor germane etc.) pe care autorul monografiei le nuanţează sau aduce argumente noi întru susţinerea ideilor expuse deja în cărţile publicate mai devreme.
De ce cartea se numeşte „Cauza sfântă”? Pentru că, aşa cum subliniază V. Suvorov, Stalin a pregătit un război de distrugere a Germaniei hitleriste. A-l ataca şi a-l distruge pe Hitler însemna pentru Iosif Stalin „o cauză sfântă” (p. 276). Convingerea autorului este că Stalin a pregătit un război de „eliberare” a Europei şi a „eliberat-o” (în 1944-1945, A.P.) nu pentru că Hitler a atacat primul URSS şi prin aceasta l-a forţat pe I. Stalin să reacţioneze la agresiune, ci pentru că „distrugerea Germaniei hitleriste a fost gândită cu premeditare” (Ibid.).
V. Suvorov a oferit scurte caracteristici ale unor personalităţi sovietice. Astfel, A.S. Iakovlev, general-colonel, constructor de avioane, laureat al Premiilor de Stat şi „Lenin”, laureat a şase premii „Stalin”, de două ori Erou al Muncii Socialiste etc. a fost de fapt un „opresor al celor mai perspicace direcţii de dezvoltare a construcţiei de avioane sovietice” (p. 146). Capitolele 15-16 sunt dedicate mareşalului M.N. Tuhacevski. În ele autorul demonstrează, că mareşalul împuşcat în 1937, a fost un comandant mediocru, care pleda, de exemplu, pentru construcţia în masă a avioanelor din carcase de beţe de bambus (p. 175).
În ultimele capitole ale cărţii V. Suvorov supune unei critici vehemente acele „teorii” care încearcă să demonstreze precum că tehnica militară sovietică, în iunie 1941, era inferioară celei germane. Autorul demonstrează, că tancul sovietic „T-26″, cu care era înzestrată Armata roşie la acel timp, era superior tancurilor cu care era înzestrată Armata germană (p. 284 şi următoarele).
Atunci când a fost cazul, V. Suvorov a tratat corect problemele referitoare la România. În special, este vorba de pretenţiile nejustificate ale lui V. Molotov, expuse de acesta în timpul vizitei sale la Berlin, în noiembrie 1940, faţă de sudul Bucovinei. În discuţia cu A. Hitler, V. Molotov a recunoscut că în iunie 1940 URSS a cotropit nu numai Basarabia, ci şi nordul Bucovinei, pământ românesc, prin aceasta încălcând prevederile Protocolului adiţional secret a Tratatului de la Moscova din 1939 privind începerea celui de-al Doilea Război Mondial (dacă e să folosim recomandarea lui V. Suvorov). Dar V. Molotov a insistat asupra anexării la URSS şi a sudului Bucovinei (vezi p. 198-199).
În încheiere autorul publică lista literaturii folosite - culegeri de documente, monografii, reviste şi ziare, publicate atât în limba rusă, cât şi alte limbi.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Victor Suvorov. Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al Doilea Război Mondial? Iaşi, Editura Polirom, 1995. Idem. Ziua M. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial?”, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
[2] În 2003, în Federaţia Rusă a fost publicată deja a 13-a ediţie a „Memoriilor…” lui Gh. Jukov.
[3] Emilian Bucov: „…Şi inima-ţi tânără / bate mai tare, / Când Lenin cel viu / te priveşte din ramă. // Te uiţi la portret şi ţi se pare - / adânc la ochi, mic la stat / Lenin zâmbeşte şi se coboară / Se-aşează la masă în faţa ta”. „…Iar tu stai de vorbă cu Lenin - / Ce-ai zidit, cum lucrezi, ce ai de gând să faci (…) / Căci Lenin este viaţa vieţilor / puterea ce naşte întruna dimineţi, / în ciuda tuturor bătrâneţilor - / izvorul veşnicilor tinereţi. (…) Şi inima-ţi tânără / bate mai tare, / Când Lenin cel viu te priveşte din ramă”. O sută de primăveri, Chişinău, Editura Lumina, 1970, p. 24-28.
[4] Autorul cărţii compară cantitate de aur scoasă de sovietici din Spania cu rezervele de aur ale Federaţiei Ruse: în decembrie 2002 rezerva de aur a Rusiei era de 387 tone de aur, iar la sfârşitul anului 2006 - 420 de tone de aur (p. 81).
[5] V. Suvorov scrie că asasinul lui L. Troţki, Ramon Mercader del Rio (alias Jaque Mornar Vandendrain, alias Ramon Ivanivici Lopes) a fost eliberat după 20 de ani de puşcărie, la 6 mai 1960; a fost adus în URSS şi a fost numit colaborator ştiinţific în cadrul Institutului de marxism-leninism al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La scurt timp după sosirea la Moscova, Ramon Mercader del Rio a fost decorat cu cel mai înalt ordin sovietic, Ordinul Lenin şi i s-a oferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice cu înmânarea Stelei de Aur (p. 188).
Publicat la 16 mai 2009;
http://anatolpetrencu.md/2009/05/16/note-de-lectura-cauza-sfanta-a-bolsevicilor/