„Diacov şi Filat mi-au dat 9.000 de dolari pentru un articol compromiţător la adresa lui Petru Lucinschi”
Scriitorul, regizorul şi jurnalistul Constantin Munteanu a dezvăluit, în cadrul emisiunii „Media Expres”, difuzată luni, 16 februarie, de postul de televiziune EUTV, cum a primit de la actualul lider al PLDM, Vladimir Filat, şi actualul preşedinte al PD, Dumitru Diacov, în anul 2000, 9.000 de dolari doar pentru a publica un articol care dădea în vileag mai multe ilegalităţi pe care le-a comis fostul preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din anul 1996. În continuare vă oferim un fragment din cele relatate de Constantin Munteanu în cadrul emisiunii „Media Expres” de la EUTV, moderată de jurnaliştii Vasile Năstase, Sergiu Praporşcic şi Igor Burciu.
„Mi s-a spus că ceea ce am scris este o adevărată „bombă” şi ar fi păcat să nu fie publicat”
„De-a lungul activităţii mele, am fost implicat în mai multe campanii electorale. De exemplu, pentru prima dată am fost inclus într-o listă electorală încă în anul 1994, pe lista Partidului Socialist, însă la timpul potrivit am ştiut să mă retrag din orice formaţiune politică, pentru a nu mă implica în politică direct. Din păcate, majoritatea partidelor noastre nu au mesaj politic. Astfel, o să vă aduc la cunoştinţă o povestioară destul de interesantă şi, totodată, haioasă, care a avut loc la începutul anului 2000.
În acel an am scris un articol compromiţător la adresa fostului preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Articolul prezenta doar nişte relatări de-ale mele privind nemulţumirea mea de faptul că, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din anul 1996, când eram alături de Lucinschi, am cutreierat întreaga Moldovă în lung şi în lat, ca până la urmă să conştientizez faptul că am fost folosit doar în interesele personale ale lui Lucinschi. Astfel, acest articol a fost, iniţial, citit de un prieten de-al meu care era ziarist şi care mi-a spus că ceea ce am scris este o adevărată „bombă” şi ar fi păcat să nu fie publicat. În vara anului 2000, ambii am încercat să găsim un ziar în care să fie publicat respectivul articol, care era şi unul voluminos. La un moment dat, fiind în biroul prietenului meu din Casa Presei, acestuia îi vine o idee trăsnită şi îl sună pe preşedintele Parlamentului de atunci, Dumitru Diacov, căruia i-a spus că există un material jurnalistic „bombă” şi care ar trebui de publicat. Diacov ne-a chemat la sediul proaspătului Partid Democrat, situat pe strada Tighina, în seara aceleiaşi zile. În niciun caz nu mă gândeam că voi ajunge la partid, pentru că în acel moment „Mişcarea Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” deja se divizase în două baricade, şi anume: o parte rămânând cu Petru Lucinschi, iar alta, în frunte cu Diacov, a format Partidul Democrat. Nici nu-mi putea trece prin cap că va veni timpul în care se vor scuipa unul pe altul.
„Dumitru Diacov transpira când îmi citea articolul”
În fine, am ajuns la partid şi îl aşteptam în coridor pe Dumitru Diacov. Acesta, însoţit de mai mulţi bodyguarzi, mi-a spus - „Costea, vino încoace!”. Am intrat în biroul lui împreună cu prietenul meu ziarist, care a început să-i povestească lui Dumitru Diacov despre conţinutul articolului, menţionând existenţa mai multor declaraţii şi date privind fraudele comise în teritoriu de către Petru Lucinschi în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din anul 1996. Mă uitam la Dumitru Diacov în timp ce acesta citea articolul şi observam că transpiră, iar după câteva secunde de tăcere îmi spune – „1.500”. Văzând că nu îi ofer niciun răspuns, îmi zice– „2.000”. Eu, îi răspund retoric „2000 de lei”, la care Diacov: „Ce eşti nebun, dolari!!!”. Iniţial, m-am speriat un pic de această cifră şi i-am spus preşedintelui Parlamentului de atunci că sunt de acord, dar să-mi dea răgaz să-l redactez mai bine. Diacov mi-a răspuns că „bine, mergi şi finisează articolul”. Deci, după ce Diacov, în anul 2000, îmi comandase un articol împotriva lui Lucinschi, acum, după ce am văzut lista Partidului Democrat din acest an, mă întreb ce caută fiul lui Petru Lucinschi, Chiril, în lista lui Diacov, pe locul 6 în lista electorală?
„Costea, îţi dau trei bucăţi (mii) de dolari şi o maşină nou-nouţă pentru acest articol”
Ulterior, după ce i-am spus prietenului meu ziarist suma pe care mi-o propuse, el mi-a răspuns indignat – „Ia zgârciţi, aceştia târâie banii cu sacii!”. Peste vreo două zile am fost sunat de Dumitru Diacov şi m-a chemat urgent la Parlament. Am intrat în biroul lui şi i-am citit, timp de 56 de minute, întreg articolul. Diacov, după ce ascultase, deja anticipa marea lovitură pe care i-o va aplica lui Lucinschi. După ce a stat şi a mai cugetat, Diacov îmi spune: „Costea, îţi dau trei bucăţi (mii) de dolari şi o maşină nou-nouţă”. Evident că mi-am dat seama că nu este vorba de un Mercedes 600, dar era vorba de un „Jiguli” seria 006, care pe atunci era la un preţ de 3.500 de dolari. Astfel, se adunase deja peste 6.000 de dolari pentru acest articol. După ce, în mare parte, am convenit şi asupra sumei, şi asupra publicării articolului, ne-am reîntors la Casa Presei pentru a finaliza ultimele corecturi de ordin tehnic. Nu ne rămânea nimic altceva decât să aşteptăm sunetul lui Dumitru Diacov.
„Sunt liniştit că banii nu erau ai poporului, pentru că, din câte am înţeles, erau aduşi cu sacii de prin Rusia”
Între timp, spre marea mirare a colegului meu, eu îi declar lui Diacov la telefon că nu sunt de acord. Nu eram de acord, fiindcă simţeam un disconfort moral. Prietenul meu încremenise la auzul răspunsului meu, pentru că din toată această „afacere” lui îi reveneau 10 la sută. Am pus receptorul, după care l-am salutat pe prietenul meu şi am plecat acasă. Pe drum mă întrebam dacă am făcut bine sau nu. După aproape o săptămână, nu am rezistat şi am mers la Casa Presei. Am intrat în biroul prietenului meu şi am spus că m-am răzgândit şi că sunt de acord să „vindem” articolul. Prietenul ziarist, pe la amiază, i-a dat un telefon lui Dumitru Diacov, după care am fost chemaţi, din nou, în aceeaşi zi, seara, la ora 20.00, la partidul lui Diacov. Între timp, am mers acasă şi, iarăşi, m-am pus pe gânduri dacă fac un lucru bun şi, până la urmă, mi-am spus „Nu”. Era deja ora 20.00, telefonul de la domiciliu a sunat de opt ori, iar eu nu am răspuns. Timp de trei săptămâni nu am fost contactat nici de prietenul meu ziarist, nici de Dumitru Diacov.
După cele trei săptămâni, mă sună într-o dimineaţă colegul meu ziarist şi, într-o suflare, mă chema la sediul Partidului Democrat. M-am întâlnit cu el şi mi-a spus că în urma unei întâlniri cu Vladimir Filat, ultimul l-a întrebat pe colegul meu: „Cât vrea Munteanu pentru acest articol?”, la care colegul meu i-a răspuns: „nouă mii de dolari”. Am rămas şocat de faptul că prietenul meu isteţ a reuşit să ridice atât de mult preţul. Până la urmă, Filat a fost de acord. Astfel, miza se mărea cu fiecare zi ce trecea, pentru că se apropia şi data de 5 iulie, atunci când trebuia să se voteze pentru declararea republicii parlamentare. Am intrat la Filat în birou şi, la fel ca în cazul lui Diacov, i-am citit articolul timp de 56 de minute. A ascultat foarte atent, mi-a mulţumit şi m-a întrebat dacă mi s-au adus la cunoştinţă toate condiţiile şi dacă sunt de acord. Am acceptat. I-am dat articolul în original şi discheta cu articolul în format electronic, iar el mi-a dat banii. Să nu spună nimeni că nu s-ar fi lăsat sedus de o astfel de propunere. Măcar sunt liniştit că banii nu erau ai poporului, pentru că, din câte am înţeles, erau aduşi cu sacii de prin Rusia. Articolul a fost publicat pe data de 15 iunie 2000. După ce am primit acest „onorariu”, în fiecare zi, până în noiembrie, mergeam la pescuit în zona Criuleni, acest lucru poate fi confirmat de foarte mulţi oameni, adică aproape toţi banii au fost cheltuiţi doar pentru această plăcere.
Am povestit toate aceste lucruri pentru a confirma faptul că în campaniile electorale se cheltuiesc foarte mulţi bani şi să nu încerce nici un politician să ne spună că toţi banii investiţi pentru propria lor campanie şi pentru promovarea imaginii partidului sau a liderului sunt făcuţi cinstit. Acest lucru, spre exemplu, poate fi confirmat de actuala aşa-zisa opoziţie, ai cărei reprezentanţi sunt şi cei mai bănoşi.
„Mi s-a spus că ceea ce am scris este o adevărată „bombă” şi ar fi păcat să nu fie publicat”
„De-a lungul activităţii mele, am fost implicat în mai multe campanii electorale. De exemplu, pentru prima dată am fost inclus într-o listă electorală încă în anul 1994, pe lista Partidului Socialist, însă la timpul potrivit am ştiut să mă retrag din orice formaţiune politică, pentru a nu mă implica în politică direct. Din păcate, majoritatea partidelor noastre nu au mesaj politic. Astfel, o să vă aduc la cunoştinţă o povestioară destul de interesantă şi, totodată, haioasă, care a avut loc la începutul anului 2000.
În acel an am scris un articol compromiţător la adresa fostului preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Articolul prezenta doar nişte relatări de-ale mele privind nemulţumirea mea de faptul că, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din anul 1996, când eram alături de Lucinschi, am cutreierat întreaga Moldovă în lung şi în lat, ca până la urmă să conştientizez faptul că am fost folosit doar în interesele personale ale lui Lucinschi. Astfel, acest articol a fost, iniţial, citit de un prieten de-al meu care era ziarist şi care mi-a spus că ceea ce am scris este o adevărată „bombă” şi ar fi păcat să nu fie publicat. În vara anului 2000, ambii am încercat să găsim un ziar în care să fie publicat respectivul articol, care era şi unul voluminos. La un moment dat, fiind în biroul prietenului meu din Casa Presei, acestuia îi vine o idee trăsnită şi îl sună pe preşedintele Parlamentului de atunci, Dumitru Diacov, căruia i-a spus că există un material jurnalistic „bombă” şi care ar trebui de publicat. Diacov ne-a chemat la sediul proaspătului Partid Democrat, situat pe strada Tighina, în seara aceleiaşi zile. În niciun caz nu mă gândeam că voi ajunge la partid, pentru că în acel moment „Mişcarea Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” deja se divizase în două baricade, şi anume: o parte rămânând cu Petru Lucinschi, iar alta, în frunte cu Diacov, a format Partidul Democrat. Nici nu-mi putea trece prin cap că va veni timpul în care se vor scuipa unul pe altul.
„Dumitru Diacov transpira când îmi citea articolul”
În fine, am ajuns la partid şi îl aşteptam în coridor pe Dumitru Diacov. Acesta, însoţit de mai mulţi bodyguarzi, mi-a spus - „Costea, vino încoace!”. Am intrat în biroul lui împreună cu prietenul meu ziarist, care a început să-i povestească lui Dumitru Diacov despre conţinutul articolului, menţionând existenţa mai multor declaraţii şi date privind fraudele comise în teritoriu de către Petru Lucinschi în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din anul 1996. Mă uitam la Dumitru Diacov în timp ce acesta citea articolul şi observam că transpiră, iar după câteva secunde de tăcere îmi spune – „1.500”. Văzând că nu îi ofer niciun răspuns, îmi zice– „2.000”. Eu, îi răspund retoric „2000 de lei”, la care Diacov: „Ce eşti nebun, dolari!!!”. Iniţial, m-am speriat un pic de această cifră şi i-am spus preşedintelui Parlamentului de atunci că sunt de acord, dar să-mi dea răgaz să-l redactez mai bine. Diacov mi-a răspuns că „bine, mergi şi finisează articolul”. Deci, după ce Diacov, în anul 2000, îmi comandase un articol împotriva lui Lucinschi, acum, după ce am văzut lista Partidului Democrat din acest an, mă întreb ce caută fiul lui Petru Lucinschi, Chiril, în lista lui Diacov, pe locul 6 în lista electorală?
„Costea, îţi dau trei bucăţi (mii) de dolari şi o maşină nou-nouţă pentru acest articol”
Ulterior, după ce i-am spus prietenului meu ziarist suma pe care mi-o propuse, el mi-a răspuns indignat – „Ia zgârciţi, aceştia târâie banii cu sacii!”. Peste vreo două zile am fost sunat de Dumitru Diacov şi m-a chemat urgent la Parlament. Am intrat în biroul lui şi i-am citit, timp de 56 de minute, întreg articolul. Diacov, după ce ascultase, deja anticipa marea lovitură pe care i-o va aplica lui Lucinschi. După ce a stat şi a mai cugetat, Diacov îmi spune: „Costea, îţi dau trei bucăţi (mii) de dolari şi o maşină nou-nouţă”. Evident că mi-am dat seama că nu este vorba de un Mercedes 600, dar era vorba de un „Jiguli” seria 006, care pe atunci era la un preţ de 3.500 de dolari. Astfel, se adunase deja peste 6.000 de dolari pentru acest articol. După ce, în mare parte, am convenit şi asupra sumei, şi asupra publicării articolului, ne-am reîntors la Casa Presei pentru a finaliza ultimele corecturi de ordin tehnic. Nu ne rămânea nimic altceva decât să aşteptăm sunetul lui Dumitru Diacov.
„Sunt liniştit că banii nu erau ai poporului, pentru că, din câte am înţeles, erau aduşi cu sacii de prin Rusia”
Între timp, spre marea mirare a colegului meu, eu îi declar lui Diacov la telefon că nu sunt de acord. Nu eram de acord, fiindcă simţeam un disconfort moral. Prietenul meu încremenise la auzul răspunsului meu, pentru că din toată această „afacere” lui îi reveneau 10 la sută. Am pus receptorul, după care l-am salutat pe prietenul meu şi am plecat acasă. Pe drum mă întrebam dacă am făcut bine sau nu. După aproape o săptămână, nu am rezistat şi am mers la Casa Presei. Am intrat în biroul prietenului meu şi am spus că m-am răzgândit şi că sunt de acord să „vindem” articolul. Prietenul ziarist, pe la amiază, i-a dat un telefon lui Dumitru Diacov, după care am fost chemaţi, din nou, în aceeaşi zi, seara, la ora 20.00, la partidul lui Diacov. Între timp, am mers acasă şi, iarăşi, m-am pus pe gânduri dacă fac un lucru bun şi, până la urmă, mi-am spus „Nu”. Era deja ora 20.00, telefonul de la domiciliu a sunat de opt ori, iar eu nu am răspuns. Timp de trei săptămâni nu am fost contactat nici de prietenul meu ziarist, nici de Dumitru Diacov.
După cele trei săptămâni, mă sună într-o dimineaţă colegul meu ziarist şi, într-o suflare, mă chema la sediul Partidului Democrat. M-am întâlnit cu el şi mi-a spus că în urma unei întâlniri cu Vladimir Filat, ultimul l-a întrebat pe colegul meu: „Cât vrea Munteanu pentru acest articol?”, la care colegul meu i-a răspuns: „nouă mii de dolari”. Am rămas şocat de faptul că prietenul meu isteţ a reuşit să ridice atât de mult preţul. Până la urmă, Filat a fost de acord. Astfel, miza se mărea cu fiecare zi ce trecea, pentru că se apropia şi data de 5 iulie, atunci când trebuia să se voteze pentru declararea republicii parlamentare. Am intrat la Filat în birou şi, la fel ca în cazul lui Diacov, i-am citit articolul timp de 56 de minute. A ascultat foarte atent, mi-a mulţumit şi m-a întrebat dacă mi s-au adus la cunoştinţă toate condiţiile şi dacă sunt de acord. Am acceptat. I-am dat articolul în original şi discheta cu articolul în format electronic, iar el mi-a dat banii. Să nu spună nimeni că nu s-ar fi lăsat sedus de o astfel de propunere. Măcar sunt liniştit că banii nu erau ai poporului, pentru că, din câte am înţeles, erau aduşi cu sacii de prin Rusia. Articolul a fost publicat pe data de 15 iunie 2000. După ce am primit acest „onorariu”, în fiecare zi, până în noiembrie, mergeam la pescuit în zona Criuleni, acest lucru poate fi confirmat de foarte mulţi oameni, adică aproape toţi banii au fost cheltuiţi doar pentru această plăcere.
Am povestit toate aceste lucruri pentru a confirma faptul că în campaniile electorale se cheltuiesc foarte mulţi bani şi să nu încerce nici un politician să ne spună că toţi banii investiţi pentru propria lor campanie şi pentru promovarea imaginii partidului sau a liderului sunt făcuţi cinstit. Acest lucru, spre exemplu, poate fi confirmat de actuala aşa-zisa opoziţie, ai cărei reprezentanţi sunt şi cei mai bănoşi.