LA SPARTUL BMD-ului Lecţii de istorie foarte recentă
Ajunşi la finele mandatului actualei legislaturi, 2005–2009, este potrivit să facem o retrospectivă asupra evoluţiilor politice din această perioadă, analizând unele tendinţe, scenarii, grupări şi procedee din perspectiva unui ciclu electoral. Acest exerciţiu nu este unul gratuit, ci urmăreşte în mod clar diagnosticarea situaţiilor şi actorilor politici pentru a putea anticipa cu mai multă siguranţă ce poate urma în perspectiva apropiatei competiţii electorale pentru alegerile parlamentare. Ne vom ocupa în acest articol în mod special de gruparea încropită în preajma acelui scrutin, căreia i se atribuia rolul de „opoziţie unită”, de alternativă democratică la guvernarea comunistă, Blocul „Moldova Democrată” condus de primarul general al Chişinăului, în exerciţiu la acea oră, Serafim Urechean.
Să ne amintim că în preajma campaniei electorale din 2005 polittehnologii ruşi s-au ostenit să adune laolaltă toate uneltele lor politice de la Chişinău în acest megaproiect cu conexiuni puternice la Moscova. E adevărat că pe lângă efortul ruşilor de a strânge grămadă această structură electorală de o singură folosinţă s-au mai ostenit şi unele instituţii occidentale să adune sub flamura lui Urechean mai multe grupuscule răzleţite şi bizare de pe eşichierul politic moldav. Dar, către mijlocul campaniei electorale, fiind atenţionaţi că fac, voit sau inconştient, jocul ruşilor, aceşti activişti occidentali s-au repliat şi au renunţat la orice sprijin în favoarea grupării respective.
Aşadar, această construcţie-mamut, eclectică şi şubredă din start, poate fi numită şi matrioşcă rusească, în burta căreia au încăput mai multe matrioşte mai mici, care imediat după alegeri au ţâşnit rând pe rând din cochilia în care se aciuaseră. Şi cum lui Serafim Urechean i-a revenit rolul de locomotivă electorală, în vagoane au fost aburcate toate personajele dubioase şi exotice ale faunei politice locale. Să le luăm pe rând.
Dumitru Diacov cu partidul său zis democrat, provenit din nomenclatura comsomolului şi din cercuri apropiate serviciilor speciale din timpul sovietic, apoi ajuns în 1994 în vârfurile Partidului Democrat Agrar (PDAM). O aripă a PDAM a fost ruptă de preşedintele de atunci al republicii Petru Lucinschi în 1998 şi reciclată în Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă cu „Rândunica” drept simbol electoral. Anume Lucinschi l-a instalat pe Diacov în fruntea noii formaţiuni politice.
Dumitru Braghiş cu social-democraţii lui proveniţi din fostul comsomol condus de acesta până în 1991. În decembrie 1999 este instalat de către Petru Lucinschi în funcţia de prim-ministru. În 2001 Guvernul „Braghiş” participă la alegerile parlamentare cu denumirea de Alianţa „Braghiş” şi intră în Parlament în această formulă datorită resurselor administrative folosite de el în calitate de premier în exerciţiu.
Vladimir Filat, provenit din cercuri obscure care activau pe teritoriul României, adus în 1998 la Chişinău şi instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare Privatizare, apoi, în 1999, ministru de Stat şi Şef al Cancelariei Guvernului „Sturza”. Instalat în guvernele timpului sub protecţia lui Lucinschi şi Diacov, făcea parte şi el din Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, cu simbolul „Rândunica”.
Vitalia Pavlicenco, o persoană care a reuşit să fie membru al Partidului Comunist pe timpul sovieticilor, după care a fost membru mai multor partide-fantomă. Cel mai de durată proiect politic din care a făcut parte a fost Partidul Forţelor Democratice, condus de Valeriu Matei, care şi-a dat obştescul sfârşit politic în alegerile din 2001.
Vladimir Braga, fost preşedinte al Consiliului judeţean Chişinău şi al raionului Ialoveni, practic necunoscut opiniei publice, dar considerat a fi o piesă grea în zona unde deţinea funcţii în administraţia publică locală.
O categorie aparte au constituit-o oamenii de umplutură care erau fie aducători de bani gheaţă pentru alegerile din 2005, fie aducători de voturi prin calitatea de VIP-uri închipuite ce li se atribuia.
Deşi Moscova, dornică să-l pedepsească pe Vladimir Voronin pentru respingerea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003 şi să îi înlăture partidul de la guvernare, a sprijinit masiv Blocul „Moldova Democrată” al lui Urechean, BMD obţine doar 28,33%, reprezentând 34 de mandate în Parlamentul cu 101 locuri. A tunat şi ruşii i-au adunat, glumeau ziariştii.
Dar în cei patru ani de prezenţă zgomotoasă în Parlament, hardughia electorală pe nume BMD s-a destrămat în zdrenţe. Vom arăta mai jos cum anume s-a produs destrămarea BMD şi ce consecinţe pot avea aceste regrupări politice în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare.
1. Dumiotru Diacov
Primul a spart gaşca Dumitru Diacov. Altfel nici nu putea fi. Acest aventurier politic, cu un trecut dubios de activist comsomolist şi de corespondent al agenţiei sovietice de ştiri TASS la Bucureşti, devenise celebru pentru capacitatea de a-şi trăda protectorii şi partenerii. Cunoaşterea elementelor din cariera profesională de până la accederea în 1994 în Parlamentul de la Chişinău este determinantă pentru înţelegerea corectă a profilului psihologic şi politic al acestui personaj. În acest scop reproducem mai jos un fragment preluat din enciclopedia liberă Wikipedia, accesibilă oricui pe Internet:
„Până în anul 1977 a lucrat ca redactor şi redactor-şef de emisiuni la Televiziunea Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizaţiei Tineretului Comunist (Komsomol) sovietic. În perioada 1977-1979, este secretar la Comitetul de Komsomol al Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune, apoi devine instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova. Între anii 1981–1984, Dumitru Diacov lucrează ca şef de departament la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova.
Din anul 1984 a fost corespondent în RSS Moldovenească al cotidianului moscovit „Komsomolskaya pravda” (pe atunci organ oficial al tineretului comunist din URSS). Soseşte apoi la Moscova, în calitate de consilier al Secretarului Comitetului Central al Organizaţiei de Komsomol din URSS (Moscova) (1986–1988).
Între anii 1988 şi 1989 a fost consultant la Departamentul de Relaţii Externe al Comitetului Central al PCUS, iar apoi între 1989 şi 1993 a fost Şeful biroului Agenţiei de Ştiri TASS în România, la Bucureşti.
În anul 1993 revine în Republica Moldova, activând timp de un an în calitate de consilier şi şef al Departamentului Politic al Ambasadei Republicii Moldova la Moscova.”
Ar fi de corectat detaliul de la sfârşitul acestui fragment. În 1993 Diacov nu revine în Moldova, ci la Moscova. Iar în 1994, în campania electorală pentru Parlament, el a fost plasat pe lista Partidului Democrat Agrar, gruparea respectivă fiind una antireformatoare, antinaţională şi subordonată în întregime intereselor imperiale ale Rusiei. Aşadar, Diacov este paraşutat în Parlamentul de la Chişinău după ce îşi demonstrează loialitatea faţă de Moscova prin întreaga sa carieră, inclusiv prin activitatea pe lângă Ambasada sovietică de la Bucureşti între anii 1989 şi 1993, unde lucrează sub acoperirea de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS în capitala României. Menţionăm în treacăt că Diacov a fost trimis în misiune la Bucureşti cu doar câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, episod ce reprezintă o pagină întunecată din biografia sa. De la Bucureşti este mutat din nou la Moscova pe post de diplomat la Ambasada Republicii Moldova, unde activează alături de Valeriu Pasat, iar de acolo direct în vârfurile ierarhiei politice de la Chişinău.
Amintim că Partidul Democrat-Agrar, acest „partid al puterii”, creat de sus în jos, i-a avut drept stâlpi pe cei trei exponenţi ai nomenclaturii sovietice, aflaţi în funcţii-cheie în acea perioadă: Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, preşedinte al Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru. Această troică a vârfurilor nomenclaturii, aflată mereu în rivalitate şi adunată provizoriu laolaltă sub umbrela agrarienilor din PDAM, s-a spart o dată cu alegerile prezidenţiale din 1996, la care au candidat tustrei, fiecare împotriva celuilalt. Din acel scrutin Lucinschi a ieşit câştigător, cel mai mare perdant fiind până la urmă Andrei Sangheli. Imediat după încheierea alegerilor prezidenţiale din 1996 cei trei au şi pornit pregătirile pentru alegerile parlamentare din 1998.
Ce-i drept, Mircea Snegur reuşise să desprindă încă în 1995 unsprezece deputaţi din fracţiunea PDAM în frunte cu vicepreşedintele de atunci al Parlamentului, Nicolae Andronic, încropindu-şi propria formaţiune politică, botezată Partidul Renaşterii şi Concilierii. La scurt timp Petru Lucinschi a procedat exact ca Mircea Snegur, rupând din aceeaşi fracţiune a agrarienilor, care iniţial număra 56 de mandate, un număr de 24 de deputaţi în frunte cu Dumitru Diacov, acesta deţinând, ca şi Andronic, funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului. Gruparea înjghebată de Lucinschi, care l-a şi plasat pe Diacov pe post de preşedinte al acesteia, a fost numită Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (BpMDP). Remarcăm în treacăt că atât Andronic, cât şi Diacov au fost sancţionaţi pe rând de către PDAM pentru dezertare şi demişi din funcţiile de vicepreşedinţi ai Legislativului. Gruparea respectivă, avându-l drept patron şi protector pe Preşedintele Petru Lucinschi, reuşeşte să obţină un scor remarcabil în alegerile din 1998, alegându-se cu 18,16 % şi, respectiv, cu 24 de mandate de deputaţi, fiind a treia ca rezultat după comunişti şi Convenţia Democrată. Însă, imediat după instalarea lui în jilţul de preşedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov îl trădează pe Lucinschi şi caută să-şi facă propriul joc.
În cârdăşie cu Ion Sturza, Vladimir Filat şi alţii, cei din gruparea lui Diacov reuşesc să devină într-un timp-record eroii unor multiple scandaluri de corupţie scoase în vileag de o comisie de anchetă parlamentară, condusă de subsemnatul. Ca urmare a acestui lanţ de scandaluri în care erau implicaţi Dumitru Diacov şi protejaţii săi, ca şi în urma unei guvernări incompetente şi antisociale, formaţiunea respectiva este respinsă de către electorat şi nu mai ajunge să depăşească pragul electoral în Parlamentul din 2001. Aceeaşi soartă de fapt au avut-o şi celelalte două componente ale unei majorităţi parlamentare şubrede şi corupte, respectiv partidul condus de Mircea Snegur şi cel al lui Valeriu Matei, ambele dispărând definitiv după eşecul electoral din 2001.
Între anii 2001 şi 2005, cât a durat legislatura Parlamentului respectiv, partidul lui Diacov părea dispărut definitiv de pe arena politică. Dar iată că în preajma alegerilor din 2005 Diacov este scos de la naftalină, reciclat şi pus pe lista comună a BMD-ului lui Serafim Urechean. Chiar în prima şedinţă a noului legislativ Diacov îl trădează pe Serafim Urechean şi blocul cu care a intrat în Parlament, obţinând recunoaşterea propriei fracţiuni parlamentare formate din zece fugari din BMD, printre care şi adjunctul său, Vladimir Filat. Evident, trădarea lui Serafim Urechean de către Diacov a fost una condiţionată. Acesta a trecut de partea lui Voronin, acceptând să-l voteze pentru cel de-al doilea mandat în schimbul recunoaşterii propriei fracţiuni parlamentare, evadate din BMD. Aşadar, Dumitru Diacov se alege în urma acestei infracţiuni politice, prin care i se recunoaşte ca fiind legal constituită fracţiunea parlamentară, chiar dacă aceasta nu a fost un subiect electoral autonom în alegeri, cu un automobil de serviciu, cu consilier şi secretară, dar mai ales cu pretenţia de a fi egalul celorlalte partide care au ajuns prin propriul efort, ca subiecţi electorali aparte, în Parlament. La scurt timp de la trădarea lui Urechean în favoarea lui Voronin, Diacov îl trădează şi pe Voronin, regretându-şi cu stângăcie votul în susţinerea acestuia. Respectivul gest de mea culpa a arătat, de fapt, că acesta ar fi aşteptat favoruri mult mai mari din partea şefului statului, dar şi faptul că personajul cu pricina a încercat în felul acesta să se repoziţioneze pe eşichierul politic, luându-se la întrecere cu exponenţii AMN-ului lui Urechean în retorici anticomuniste şi antiguvernamentale. În mod evident, prin erijarea în postura de opozant al guvernării, Diacov a sperat să-şi atragă simpatiile publicului şi ulterior niscaiva voturi pentru formaţiunea sa.
Printr-un efect al bumerangului, însă, Dumitru Diacov se pomeneşte el însuşi trădat de cel mai apropiat acolit al său, Vladimir Filat, care îi trânteşte în nas şefului său uşa partidului şi îşi încropeşte în 2007 propria grupare politică. Diacov se grăbeşte să îl taxeze pe fostul său adjunct drept trădător şi este greu să nu-i dăm dreptate. Numai că aici a ieşit ca-n vorba populară: cucu-şi cântă numele. Reiese că trădătorul Filat l-a trădat pe trădătorul Diacov. Este adevărat că Diacov a căutat să recompenseze cumva plecarea lui Filat prin atragerea în echipa sa a două nume sonore, Oazu Nantoi şi Oleg Serebrian. Cei doi sunt în general purtători de imagine pozitivă, fiind cunoscuţi mai curând ca analişti politici decât ca actori politici. Anterior ambii au încercat să-şi construiască propriile partide politice, dar fără nici un succes. Eroarea de calcul a acestor intelectuali remarcabili, în opinia noastră, a constat în confundarea comentariului politic cu construcţia de partid şi cu managementul politic. Aşa sau altminteri, acest mariaj contra firii, prin care s-a încercat aglutinarea a două nume respectabile, cunoscute pentru viziunile lor democratice şi poziţia patriotică, cu un partid fără identitate, fără valori, circumstanţial şi cu un trecut deloc onorabil, în mod categoric nu a adus un plus de imagine acestei grupări. Poate mai curând a aruncat o umbră de îndoială asupra bunului nume al celor doi.
Pentru a-şi spori şansele de a penetra în Parlament, acum câteva luni Dumitru Diacov iniţiază un flirt public cu Dumitru Braghiş. Cei doi au declarat că au început procesul de negocieri în vederea fuzionării partidelor conduse de ei, respectiv Partidul Democrat şi Partidul Social-Democrat. S-a pretins sus şi tare că la baza procesului de unificare a celor două formaţiuni politice ar sta adeziunea lor la doctrina social-democrată, asta în timp ce de fapt se ştie că însuşirea de către cei doi a etichetei ideologice respective este una circumstanţială, tipică, de altfel, pentru spaţiul ex-comunist, unde fosta nomenclatură obişnuieşte să se fardeze cu alifii ideologice de centru-stânga şi să-şi afişeze măşti social-democrate. De fapt, singurul element definitoriu comun pentru cei doi este trecutul lor îndelungat de exponenţi de frunte ai regimului sovietic în organele de conducere ale organizaţiei tineretului comunist, numite Komsomolul leninist. Aşa cum era şi de aşteptat, toată această vânzoleală s-a soldat cu un eşec lamentabil. Două săbii comsomoliste nu au încăput într-o singură teacă social-democrată. Disputele asupra preşedinţiei în eventualul partid unificat, ca şi asupra denumirii şi asupra eventualei ordini pe lista electorală s-au dovedit a fi insurmontabile, cei doi învinuindu-se reciproc de eşecul procesului de fuzionare. Nici chiar riscurile majore de a nu trece pragul electoral nu au fost de natură să tempereze veleităţile celor doi.
Ar mai exista un element comun al celor doi, ieşit la suprafaţă recent o dată cu agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în august 2008 şi anexarea de către Moscova a celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. Diacov şi Braghiş au susţinut, fiecare în felul lui, agresiunea Federaţiei Ruse, învinuind Georgia de agresiune şi de aplicarea forţei militare contra celor două republici separatiste. Dacă mai punem tot aici şi lipsa de susţinere din partea celor doi politicieni a Revoluţiei Rozelor din 2003 de la Tbilisi, ca şi evitarea de a-şi arăta sprijinul faţă de Revoluţia Portocalie din 2004 de la Kiev, plus refuzul de a recunoaşte Marea Înfometare a poporului ucrainean de către regimul totalitar-comunist în anii 19932-1933 drept genocid împotriva poporului ucrainean şi de a se solidariza cu autorităţile ucrainene cu prilejul comemorării celor 75 de ani de HOLODOMOR, profilul identitar al acestor fraţi siamezi ai politicii moldoveneşti devine şi mai limpede. Ambii gravitează pe orbita intereselor ruseşti şi evită să ia atitudini care ar provoca nemulţumiri la Moscova. Aici lipsa de reacţie, refuzul de a lua atitudini tranşante sunt uneori mai elocvente decât o declaraţie publică. Dacă mai amintim şi episodul surprinderii celor doi foşti activişti komsomolişti de către ziarişti în aeroportul de la Chişinău, vizibil băuţi, în toiul campaniei electorale din 2005, întorcându-se pe furiş dintr-o vizită confidenţială la Moscova, asemănarea dintre cei doi devine şi mai izbitoare, iar afilierea lor politică şi mai flagrantă. Şi totuşi mariajul nu s-a produs, interesul personal dovedindu-se mai puternic decât riscurile de a se aneantiza politic în urma eşecului electoral din 2009.
Recenta încercare a lui Diacov de a ieşi la rampă prin scoaterea de la naftalină şi prezentarea drept candidat PD la funcţia de premier a lui Valeriu Bulgari (nu Bulgaru, cum ar fi normal să îşi corecteze şi să îşi ortografieze numele) în perspectiva viitoarei configuraţii post-electorale, un personaj uitat pe bună dreptate, provenit din vechea nomenclatură comunistă şi cunoscut ca fiind una din figurile-cheie ale guvernărilor corupte şi antinaţionale, conduse pe rând de premierii Andrei Sangheli, Ion Ciubuc şi Ion Sturza, în care acesta a fost vicepremier şi ministru al agriculuturii, îl aruncă pe Diacov în ridicol. Aici primejdia de a compromite iremediabil umbra de onorabilitate pe care ar putea să o mai aibă Partidul Democrat este evidentă.
Unul dintre motivele de optimism în perspectiva viitorului scrutin electoral al lui Diacov ar putea fi legat de mariajele celor două fiice ale sale. Una dintre ele s-a căsătorit cu milionarul Gabriel Stati, fiul cunoscutului om de afaceri, magnatul Anatol Stati, patronul companiei ASCOM GROUP. Cealaltă e căsătorită cu un cetăţean de origine libaneză pe nume Mahmoud Hammoud, despre care se spune că ar fi legat cu organizaţiile teroriste islamice. Acest exponent al unei importante grupări libaneze a ajuns acum circa zece ani în Republica Moldova după ce i s-a interzis şederea în România. Aici reuşeşte să penetreze rapid în cercurile politice, obţine cetăţenia Republicii Moldova printr-un decret semnat de preşedintele Petru Lucinschi, devine Consul onorific al Libanului şi candidează pe lista Partidului Naţional Liberal condus de Mircea Rusu în alegerile parlamentare din 2001, între alţii alături de Vitalia Pavlicenco. Această ascensiune spectaculoasă este explicată de cei care cunosc cazul prin faptul că personajul respectiv ar fi nepotul fostului ministru de Externe şi ministru al Apărării al Libanului care poartă acelaşi nume (vezi mai mult pe Google), dar şi prin fondurile generoase oferite de acesta politicienilor moldoveni, care au acceptat, contra-cost, să îi facă aceste favoruri. În octombrie 2001 preşedintele Vadimir Voronin îi retrage cetăţenia lui Mahmoud Hammoud în urma unor informaţii furnizate de Serviciul de Informaţii şi Securitate, care la rândul său le primise de la partenerii occidentali. Însă în iunie 2003 preşedintele Voronin îi redă cetăţenia lui Hammoud Mahmoud. El se stabileşte în Germania, unde capătă statut de diplomat împreună cu fiica lui Diacov care este funcţionara Ambasadei Moldovei în această ţară.
Recent lui Mahmoud Hammoud i s-ar fi interzis intrarea în Republica Moldova pe motiv că acesta ar fi fost declarat persona non grata pe teritoriul ţării noastre. Navigând pe Internet în căutarea unor informaţii suplimentare despre acesta, imediat ce am accesat motorul de căutare Google, a apărut pagina web a Interpolului, care anunţă oficial că Mahmoud Abbas Hammoud este dat în căutare internaţională. Aflăm de la Interpol că acesta este născut la 14 februarie 1968 în localitatea Arzay, Liban, are înălţimea de 1,75 metri, culoarea ochilor brun-verde, culoarea părului brun întunechat. La categoria crimelor săvârşite sunt indicate crime împotriva copiilor, kidnaping ( engl: răpirea, furtul copiilor sau în general a oamenilor). Se mai specifică şi faptul că arestarea lui este cerută de autorităţile Slovaciei.
Cu toate că Diacov a intrat încă prin 1998 în conflict cu Lucinschi, persoana care le-ar putea înlesni relaţia şi comunicarea ar fi Anatol Stati, date fiind legaturile vechi şi prieteneşti ale acestui om de afaceri cu fostul preşedinte al ţării. În timpul aflării lui Petru Lucinschi în fruntea statului se zice că anume Anatol Stati a fost cel mai apropiat şi mai favorizat om de afaceri. Aici este bine să nu se uite că Lucinschi rămâne a fi unul dintre jucătorii activi (e drept, mai mult din umbră) în Moldova, el fiind conectat puternic la centrele decizionale de la Moscova, inclusiv la unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai săi, combinat cu interesele serviciilor speciale ruseşti, Valeriu Pasat.
Cu toate acestea, o eventuală injecţie masivă de capital n-ar putea modifica esenţial şansele electorale ale lui Diacov, asta şi din cauza inabilităţii lui manageriale, dar şi întrucât structurile locale ale PD nu au o relaţie funcţională cu conducerea partidului, aceasta fiind una mai degrabă clientelară şi lipsită de orice liant de ordin doctrinar sau de o raportare la un set de valori comune.
În concluzie, este cazul să menţionăm că Dumitru Diacov nu a devenit niciodată deputat pe cont propriu. În 1994 el a fost adus în Parlament de ambarcaţiunea electorală a PDAM, în 1998 a intrat pe spinarea lui Petru Lucinschi, iar în 2005 a fost transportat de carul electoral al BMD-ului condus de Serafim Urechean. Singura lui tentativă de a păşi pragul electoral de sine stătător a fost cea din 2001, care s-a soldat cu un eşec lamentabil. Este adevărat că Partidul Democrat al lui Diacov obţine anumite rezultate în alegerile locale, dar acestea se explică nu prin calităţile manageriale ale lui Dumitru Diacov, nici prin contribuţia conducerii partidului în ansamblu. Cauza acestor reuşite relative este cu totul alta. Nucleele locale ale PD se trag din fostul PDAM, iar acest partid al nomenclaturii locale s-a creat având la bază demnitarii din administraţia publică locală, preşedinţii de colhoz şi specialiştii din fostele gospodării agricole colective, deveniţi peste noapte „lideri” ai gospodăriilor ţărăneşti, un fel de vechili care exploatează, de regulă în mod abuziv, pământurile ţăranilor, de naivitatea şi sărăcia cărora profită „noua boierime”. De fapt, baza socială a PD din teritoriu este în mare de aceeaşi factură cu cea a AMN, cu singura deosebire că ultimul a reuşit să strângă în jurul său mai multe elemente clientelare.
Aşa stând lucrurile, perspectivele electorale ale PD în preajma alegerilor din 2009 sunt cu totul sumbre.
2. Dumitru Braghiş
Dumitru Braghiş este unul dintre exponenţii emblematici ai nomenclaturii sovietice. Aflarea îndelungată în funcţii-cheie ale Komsomolului a lăsat o amprentă de neşters asupra acestei persoane. În perioada ultimului deceniu de existenţă a URSS dezmăţul şi luxul în care se scălda „aristocraţia sovietică” deveniseră deosebit de cinice şi detestabile pe fundalul unei mizerii materiale tot mai generalizate a poporului. Iar printre cei „aleşi” să facă parte din „pătura superpusă” care se lăfăiau ca la un chef pe vreme de ciumă era şi Dumitru Braghiş, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al Komsomolului din Moldova Sovietică, membru al Comitetului Central al Komsomolului din URSS, ajuns şi deputat în Congresul Deputaţilor URSS de la Moscova tot cu sprijinul Partidului Comunist. Am desprins din aceeaşi enciclopedie liberă Wikipedia câteva rânduri din trecutul sovietic al lui D. Braghiş pe care le reproducem mai jos, menţionând în treacăt că, spre deosebire de cazul lui Diacov, de exemplu, trecutul lui Braghiş este prezentat cu omisiuni considerabile şi într-o formă mult mai sumară:
„Activitatea profesională şi-a început-o la Uzina de Tractoare din Chişinău, în calitate de inginer-constructor (1980–1981). Din anul 1981 şi până în anul 1992, deţine diverse funcţii eligibile în cadrul Uniunii Tineretului Comunist-Leninist (Komsomolului) din URSS. Între anii 1987 şi 1988 este instructor în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova. În perioada 1989–1991, este deputat al poporului din URSS. În anii 1992–1995, deţine funcţia de vicedirector general al Societăţii FRCE “Moldova Exim”. În perioada 1995–1997, deţine funcţia de director general al Departamentului relaţii economice externe al Ministerului Economiei.”
De remarcat că pe parcursul peroadei marilor transformări de la sfârşitul ultimului deceniu de existenţă a URSS, cu Perestroika însemnând un nou dezgheţ al regimului totalitar comunist, cu ieşirea din starea de amorţeală şi relansarea pe scena istoriei a „popoarelor captive”, cu avântul mişcării de renaştere şi eliberare naţională, cu lupta pentru recucerirea Alfabetului Latin şi a Limbii de Stat, a Tricolorului şi în definitiv a Independenţei, Braghiş, la fel ca Diacov, Urechean sau Filat, a fost printre „marii absenţi”, atunci când n-au fost direct printre prigonitorii militanţilor democraţi.
Întreaga biografie politică a lui Braghiş este strâns legată de cea a protectorului său, a mentorului său spiritual, Petru Lucinschi. Anume acestui fost prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova şi secretar al PCUS, devenit în 1996 Preşedinte al Republicii Moldova, îi datorează Braghiş mandatul de prim-ministru, obţinut la sfârşitul lui 1999. Tot lui Lucinschi îi datorează el şi crearea aşa-numitului bloc electoral „Alianţa Braghiş”, care a intrat în Parlament în urma alegerilor din 2001 prin utilizarea masivă a resurselor administrative. Astăzi este clar că, dacă Braghiş nu ar fi deţinut funcţia de prim-ministru, el nu ar mai fi apucat să-şi încropească o ambarcaţiune electorală de o singură folosinţă şi cu atât mai puţin să penetreze în legislativul ţării. De menţionat că pe lista acelei alianţe au figurat pe locuri de frunte, deloc întâmplător, figurile-cheie din Guvernul „Braghiş”, vicepremierii Valeriu Cosarciuc şi Lidia Guţu, şeful departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, Alexandru Oleinic, precum şi Ion Guţu, fost membru al Guvernului în mai multe cabinete, Mihai Plămădeală, fost ministru de Interne (ultimii doi fiind cunoscuţi ca apropiaţi ai lui Lucinschi). O glumă lansată cu ocazia alegerilor din 2001 a caracterizat scurt şi plastic rezultatele electorale de atunci. În Parlament au intrat două partide şi un Guvern: comuniştii, creştin-democraţii şi Guvernul „Braghiş”.
Pe la jumătatea mandatului acelei legislaturi, Braghiş îşi rebotează creatura politică în Alianţa Social-Democrată, deoarece pe atunci titulatura de Partid Social-Democrat aparţinea unei formaţiuni apărute încă în 1990 şi era legată de numele lui Oazu Nantoi. În ajunul alegerlior din 2005, Braghiş intră cu această formaţiune politică în Blocul „Moldova Democrată”. Însă peste un timp el urmează exemplul lui Diacov şi, împreună cu alţi câţiva deputaţi, se separă de blocul care l-a adus în legislativ. Peste încă ceva timp el reuşeşte să producă o fuzionare cu Partidul Social-Democrat, ajuns între timp în posesia familiei Muşuc, în mediul gazetăresc circulând povestea că Oazu Nantoi i-ar fi cedat partidul lui Muşuc în urma unor înţelegeri de ordin pecuniar. Astfel, Braghiş ajunge preşedinte în noua grupare unificată, iar tânărul Eduard Muşuc ocupă funcţia de secretar general. În mediul politic se zvoneşte totuşi că sudura între gruparea lui Braghiş şi cea a lui Muşuc nu s-a mai produs, între ele menţinându-se o falie încă nevăzută, dar care produce disfuncţii considerabile în interiorul formaţiunii.
Aşa cum Eduard Muşuc a fost ales între timp în funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău inclusiv prin votul consilierilor comunişti, ceea ce l-a apropiat pe tânărul Muşuc de Guvern şi de preşedintele Voronin, în timp ce Braghiş rămâne strâns legat de Petru Lucinschi, se pare că riscurile spargerii acestui tandem ocazional cresc o dată cu apropierea viitorului scrutin electoral. Intrarea lui Muşuc în graţiile lui Voronin nu s-a extins şi asupra lui Braghiş, ultimul simţindu-se marginalizat şi frustrat în raport cu junele său coleg de partid.
Pentru a întregi profilul politic al lui Braghiş este necesar să ne amintim de un episod din toiul campaniei electorale din 2005, când cercurile guvernante de la Moscova au sprijinit deschis şi agresiv Blocul „Moldova Democrată” împotriva lui Vladimir Voronin, care se făcea vinovat pentru ieşirea din subordinea Kremlinului prin respingerea planului Kozak şi a ideii de legalizare a prezenţei militare ruseşti în Moldova. Anume în acea perioadă Braghiş a fost văzut făcând campanie electorală în zona separatistă din stânga Nistrului, fiind însoţit de automobile cu girofar aparţinând serviciilor speciale ale lui Smirnov. Tot în perioada fierbinte a alegerilor parlamentare din 2005 serviciile speciale ruse au fabricat o făcătură antimoldovenească la Moscova, numită „Patria Moldova” şi condusă de un agent-provocator al acestora pe nume Andrei Ţărnă. Tot atunci în capitala Federaţiei Ruse a fost organizat şi un aşa-zis congres al moldovenilor, la care au fost aduşi muncitorii originari din Moldova. În prezidiul acelei adunări de pomină au fost văzuţi următorii: Valeriu Pasat, fost demnitar moldovean corupt, care serveşte un stat străin împotriva propriei ţări, Grigori Karamalak, zis „Bulgarul”, cap al lumii interlope, suspectat de comiterea mai multor crime grave, inclusiv asasinate, torturi, tâlhării, aflat în urmărire internaţională la solicitarea autorităţilor Republicii Moldova şi protejat de mai mulţi ani de FSB (Serviciul Federal de Securitate al Rusiei), numitul Andrei Ţărnă şi Dumitru Braghiş. În mod evident compania în care s-a pomenit Braghiş nu a fost una deloc accidentală, ea caracterizându-l cu exactitate ca persoană strâns legată de interesele Moscovei în Republica Moldova.
3. VLADIMIR FILAT
Cu structuri teritoriale şubrede, cu un trecut politic îndoielnic, cu un discurs public lăbărţat şi confuz, dar şi în lipsa unei echipe puternice, dacă va fi constrâns de circumstanţe să meargă de unul singur la viitoarele alegeri parlamentare, Dumitru Braghiş riscă să nu depăşească pragul electoral şi, prin urmare, să lipsească din următoarea legislatură. Apare pentru prima dată în viaţa publică în 1998, când este instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat, prin susţinerea acordată de Petru Lucinschi, pe atunci Preşedinte al republicii, şi Dumitru Diacov, pe atunci preşedinte al Parlamentului şi al unei grupări politice proprezidenţiale, numite Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. La doar câteva săptămâni de la înscăunarea în această funcţie, Filat devine cauza primului scandal de corupţie al acelei guvernări care a zguduit opinia publică. De altfel, în perioada aflării lui Filat în funcţii-cheie la Guvern (1998–1999) subsemnatul a făcut o serie de investigaţii parlamentare, urmate de rapoarte oficiale ale unei Comisii de anchetă parlamentară pe care am condus-o, de declaraţii şi interpelări făcute în plenul Legislativului, de articole de presă. Însă activitatea Procuraturii şi a Justiţiei era la cheremul guvernanţilor corupţi. Aceste cazuri de corupţie, de deturnare a proprietăţilor şi a banilor publici, comise de Filat, au fost reflectate pe larg în cartea „Vladimir Filat, un gangster al tranziţiei care a prădat ţara”, care poate fi găsită şi pe pagina web www.ppcd.md .
Dar să vedem acum ce elemente din trecutul său de până la plasarea în demnităţi înalte de la Guvern pot să prezinte interes pentru înţelegerea mai profundă a profilului acestui personaj. Iată cum ni-l prezintă, de pildă, enciclopedia liberă Wikipedia:
„Vlad Filat s-a născut la data de 6 mai 1969 în satul Lăpuşna (raionul Hânceşti). După absolvirea în anul 1986 a Şcolii medii din Lăpuşna, şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu în cadrul Armatei URSS (1987–1989). A studiat apoi la Tehnicumul Cooperativ din Republica Moldova (1989–1990) şi la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept (1990–1994).
Între anii 1994–1998, Vlad Filat iniţiază şi conduce mai multe afaceri în România, fiind director general la “RoMold Trading SRL” din Iaşi (1994–1997) şi preşedinte al Consiliului administrativ al Societă
Să ne amintim că în preajma campaniei electorale din 2005 polittehnologii ruşi s-au ostenit să adune laolaltă toate uneltele lor politice de la Chişinău în acest megaproiect cu conexiuni puternice la Moscova. E adevărat că pe lângă efortul ruşilor de a strânge grămadă această structură electorală de o singură folosinţă s-au mai ostenit şi unele instituţii occidentale să adune sub flamura lui Urechean mai multe grupuscule răzleţite şi bizare de pe eşichierul politic moldav. Dar, către mijlocul campaniei electorale, fiind atenţionaţi că fac, voit sau inconştient, jocul ruşilor, aceşti activişti occidentali s-au repliat şi au renunţat la orice sprijin în favoarea grupării respective.
Aşadar, această construcţie-mamut, eclectică şi şubredă din start, poate fi numită şi matrioşcă rusească, în burta căreia au încăput mai multe matrioşte mai mici, care imediat după alegeri au ţâşnit rând pe rând din cochilia în care se aciuaseră. Şi cum lui Serafim Urechean i-a revenit rolul de locomotivă electorală, în vagoane au fost aburcate toate personajele dubioase şi exotice ale faunei politice locale. Să le luăm pe rând.
Dumitru Diacov cu partidul său zis democrat, provenit din nomenclatura comsomolului şi din cercuri apropiate serviciilor speciale din timpul sovietic, apoi ajuns în 1994 în vârfurile Partidului Democrat Agrar (PDAM). O aripă a PDAM a fost ruptă de preşedintele de atunci al republicii Petru Lucinschi în 1998 şi reciclată în Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă cu „Rândunica” drept simbol electoral. Anume Lucinschi l-a instalat pe Diacov în fruntea noii formaţiuni politice.
Dumitru Braghiş cu social-democraţii lui proveniţi din fostul comsomol condus de acesta până în 1991. În decembrie 1999 este instalat de către Petru Lucinschi în funcţia de prim-ministru. În 2001 Guvernul „Braghiş” participă la alegerile parlamentare cu denumirea de Alianţa „Braghiş” şi intră în Parlament în această formulă datorită resurselor administrative folosite de el în calitate de premier în exerciţiu.
Vladimir Filat, provenit din cercuri obscure care activau pe teritoriul României, adus în 1998 la Chişinău şi instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare Privatizare, apoi, în 1999, ministru de Stat şi Şef al Cancelariei Guvernului „Sturza”. Instalat în guvernele timpului sub protecţia lui Lucinschi şi Diacov, făcea parte şi el din Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, cu simbolul „Rândunica”.
Vitalia Pavlicenco, o persoană care a reuşit să fie membru al Partidului Comunist pe timpul sovieticilor, după care a fost membru mai multor partide-fantomă. Cel mai de durată proiect politic din care a făcut parte a fost Partidul Forţelor Democratice, condus de Valeriu Matei, care şi-a dat obştescul sfârşit politic în alegerile din 2001.
Vladimir Braga, fost preşedinte al Consiliului judeţean Chişinău şi al raionului Ialoveni, practic necunoscut opiniei publice, dar considerat a fi o piesă grea în zona unde deţinea funcţii în administraţia publică locală.
O categorie aparte au constituit-o oamenii de umplutură care erau fie aducători de bani gheaţă pentru alegerile din 2005, fie aducători de voturi prin calitatea de VIP-uri închipuite ce li se atribuia.
Deşi Moscova, dornică să-l pedepsească pe Vladimir Voronin pentru respingerea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003 şi să îi înlăture partidul de la guvernare, a sprijinit masiv Blocul „Moldova Democrată” al lui Urechean, BMD obţine doar 28,33%, reprezentând 34 de mandate în Parlamentul cu 101 locuri. A tunat şi ruşii i-au adunat, glumeau ziariştii.
Dar în cei patru ani de prezenţă zgomotoasă în Parlament, hardughia electorală pe nume BMD s-a destrămat în zdrenţe. Vom arăta mai jos cum anume s-a produs destrămarea BMD şi ce consecinţe pot avea aceste regrupări politice în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare.
1. Dumiotru Diacov
Primul a spart gaşca Dumitru Diacov. Altfel nici nu putea fi. Acest aventurier politic, cu un trecut dubios de activist comsomolist şi de corespondent al agenţiei sovietice de ştiri TASS la Bucureşti, devenise celebru pentru capacitatea de a-şi trăda protectorii şi partenerii. Cunoaşterea elementelor din cariera profesională de până la accederea în 1994 în Parlamentul de la Chişinău este determinantă pentru înţelegerea corectă a profilului psihologic şi politic al acestui personaj. În acest scop reproducem mai jos un fragment preluat din enciclopedia liberă Wikipedia, accesibilă oricui pe Internet:
„Până în anul 1977 a lucrat ca redactor şi redactor-şef de emisiuni la Televiziunea Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizaţiei Tineretului Comunist (Komsomol) sovietic. În perioada 1977-1979, este secretar la Comitetul de Komsomol al Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune, apoi devine instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova. Între anii 1981–1984, Dumitru Diacov lucrează ca şef de departament la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova.
Din anul 1984 a fost corespondent în RSS Moldovenească al cotidianului moscovit „Komsomolskaya pravda” (pe atunci organ oficial al tineretului comunist din URSS). Soseşte apoi la Moscova, în calitate de consilier al Secretarului Comitetului Central al Organizaţiei de Komsomol din URSS (Moscova) (1986–1988).
Între anii 1988 şi 1989 a fost consultant la Departamentul de Relaţii Externe al Comitetului Central al PCUS, iar apoi între 1989 şi 1993 a fost Şeful biroului Agenţiei de Ştiri TASS în România, la Bucureşti.
În anul 1993 revine în Republica Moldova, activând timp de un an în calitate de consilier şi şef al Departamentului Politic al Ambasadei Republicii Moldova la Moscova.”
Ar fi de corectat detaliul de la sfârşitul acestui fragment. În 1993 Diacov nu revine în Moldova, ci la Moscova. Iar în 1994, în campania electorală pentru Parlament, el a fost plasat pe lista Partidului Democrat Agrar, gruparea respectivă fiind una antireformatoare, antinaţională şi subordonată în întregime intereselor imperiale ale Rusiei. Aşadar, Diacov este paraşutat în Parlamentul de la Chişinău după ce îşi demonstrează loialitatea faţă de Moscova prin întreaga sa carieră, inclusiv prin activitatea pe lângă Ambasada sovietică de la Bucureşti între anii 1989 şi 1993, unde lucrează sub acoperirea de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS în capitala României. Menţionăm în treacăt că Diacov a fost trimis în misiune la Bucureşti cu doar câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, episod ce reprezintă o pagină întunecată din biografia sa. De la Bucureşti este mutat din nou la Moscova pe post de diplomat la Ambasada Republicii Moldova, unde activează alături de Valeriu Pasat, iar de acolo direct în vârfurile ierarhiei politice de la Chişinău.
Amintim că Partidul Democrat-Agrar, acest „partid al puterii”, creat de sus în jos, i-a avut drept stâlpi pe cei trei exponenţi ai nomenclaturii sovietice, aflaţi în funcţii-cheie în acea perioadă: Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, preşedinte al Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru. Această troică a vârfurilor nomenclaturii, aflată mereu în rivalitate şi adunată provizoriu laolaltă sub umbrela agrarienilor din PDAM, s-a spart o dată cu alegerile prezidenţiale din 1996, la care au candidat tustrei, fiecare împotriva celuilalt. Din acel scrutin Lucinschi a ieşit câştigător, cel mai mare perdant fiind până la urmă Andrei Sangheli. Imediat după încheierea alegerilor prezidenţiale din 1996 cei trei au şi pornit pregătirile pentru alegerile parlamentare din 1998.
Ce-i drept, Mircea Snegur reuşise să desprindă încă în 1995 unsprezece deputaţi din fracţiunea PDAM în frunte cu vicepreşedintele de atunci al Parlamentului, Nicolae Andronic, încropindu-şi propria formaţiune politică, botezată Partidul Renaşterii şi Concilierii. La scurt timp Petru Lucinschi a procedat exact ca Mircea Snegur, rupând din aceeaşi fracţiune a agrarienilor, care iniţial număra 56 de mandate, un număr de 24 de deputaţi în frunte cu Dumitru Diacov, acesta deţinând, ca şi Andronic, funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului. Gruparea înjghebată de Lucinschi, care l-a şi plasat pe Diacov pe post de preşedinte al acesteia, a fost numită Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (BpMDP). Remarcăm în treacăt că atât Andronic, cât şi Diacov au fost sancţionaţi pe rând de către PDAM pentru dezertare şi demişi din funcţiile de vicepreşedinţi ai Legislativului. Gruparea respectivă, avându-l drept patron şi protector pe Preşedintele Petru Lucinschi, reuşeşte să obţină un scor remarcabil în alegerile din 1998, alegându-se cu 18,16 % şi, respectiv, cu 24 de mandate de deputaţi, fiind a treia ca rezultat după comunişti şi Convenţia Democrată. Însă, imediat după instalarea lui în jilţul de preşedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov îl trădează pe Lucinschi şi caută să-şi facă propriul joc.
În cârdăşie cu Ion Sturza, Vladimir Filat şi alţii, cei din gruparea lui Diacov reuşesc să devină într-un timp-record eroii unor multiple scandaluri de corupţie scoase în vileag de o comisie de anchetă parlamentară, condusă de subsemnatul. Ca urmare a acestui lanţ de scandaluri în care erau implicaţi Dumitru Diacov şi protejaţii săi, ca şi în urma unei guvernări incompetente şi antisociale, formaţiunea respectiva este respinsă de către electorat şi nu mai ajunge să depăşească pragul electoral în Parlamentul din 2001. Aceeaşi soartă de fapt au avut-o şi celelalte două componente ale unei majorităţi parlamentare şubrede şi corupte, respectiv partidul condus de Mircea Snegur şi cel al lui Valeriu Matei, ambele dispărând definitiv după eşecul electoral din 2001.
Între anii 2001 şi 2005, cât a durat legislatura Parlamentului respectiv, partidul lui Diacov părea dispărut definitiv de pe arena politică. Dar iată că în preajma alegerilor din 2005 Diacov este scos de la naftalină, reciclat şi pus pe lista comună a BMD-ului lui Serafim Urechean. Chiar în prima şedinţă a noului legislativ Diacov îl trădează pe Serafim Urechean şi blocul cu care a intrat în Parlament, obţinând recunoaşterea propriei fracţiuni parlamentare formate din zece fugari din BMD, printre care şi adjunctul său, Vladimir Filat. Evident, trădarea lui Serafim Urechean de către Diacov a fost una condiţionată. Acesta a trecut de partea lui Voronin, acceptând să-l voteze pentru cel de-al doilea mandat în schimbul recunoaşterii propriei fracţiuni parlamentare, evadate din BMD. Aşadar, Dumitru Diacov se alege în urma acestei infracţiuni politice, prin care i se recunoaşte ca fiind legal constituită fracţiunea parlamentară, chiar dacă aceasta nu a fost un subiect electoral autonom în alegeri, cu un automobil de serviciu, cu consilier şi secretară, dar mai ales cu pretenţia de a fi egalul celorlalte partide care au ajuns prin propriul efort, ca subiecţi electorali aparte, în Parlament. La scurt timp de la trădarea lui Urechean în favoarea lui Voronin, Diacov îl trădează şi pe Voronin, regretându-şi cu stângăcie votul în susţinerea acestuia. Respectivul gest de mea culpa a arătat, de fapt, că acesta ar fi aşteptat favoruri mult mai mari din partea şefului statului, dar şi faptul că personajul cu pricina a încercat în felul acesta să se repoziţioneze pe eşichierul politic, luându-se la întrecere cu exponenţii AMN-ului lui Urechean în retorici anticomuniste şi antiguvernamentale. În mod evident, prin erijarea în postura de opozant al guvernării, Diacov a sperat să-şi atragă simpatiile publicului şi ulterior niscaiva voturi pentru formaţiunea sa.
Printr-un efect al bumerangului, însă, Dumitru Diacov se pomeneşte el însuşi trădat de cel mai apropiat acolit al său, Vladimir Filat, care îi trânteşte în nas şefului său uşa partidului şi îşi încropeşte în 2007 propria grupare politică. Diacov se grăbeşte să îl taxeze pe fostul său adjunct drept trădător şi este greu să nu-i dăm dreptate. Numai că aici a ieşit ca-n vorba populară: cucu-şi cântă numele. Reiese că trădătorul Filat l-a trădat pe trădătorul Diacov. Este adevărat că Diacov a căutat să recompenseze cumva plecarea lui Filat prin atragerea în echipa sa a două nume sonore, Oazu Nantoi şi Oleg Serebrian. Cei doi sunt în general purtători de imagine pozitivă, fiind cunoscuţi mai curând ca analişti politici decât ca actori politici. Anterior ambii au încercat să-şi construiască propriile partide politice, dar fără nici un succes. Eroarea de calcul a acestor intelectuali remarcabili, în opinia noastră, a constat în confundarea comentariului politic cu construcţia de partid şi cu managementul politic. Aşa sau altminteri, acest mariaj contra firii, prin care s-a încercat aglutinarea a două nume respectabile, cunoscute pentru viziunile lor democratice şi poziţia patriotică, cu un partid fără identitate, fără valori, circumstanţial şi cu un trecut deloc onorabil, în mod categoric nu a adus un plus de imagine acestei grupări. Poate mai curând a aruncat o umbră de îndoială asupra bunului nume al celor doi.
Pentru a-şi spori şansele de a penetra în Parlament, acum câteva luni Dumitru Diacov iniţiază un flirt public cu Dumitru Braghiş. Cei doi au declarat că au început procesul de negocieri în vederea fuzionării partidelor conduse de ei, respectiv Partidul Democrat şi Partidul Social-Democrat. S-a pretins sus şi tare că la baza procesului de unificare a celor două formaţiuni politice ar sta adeziunea lor la doctrina social-democrată, asta în timp ce de fapt se ştie că însuşirea de către cei doi a etichetei ideologice respective este una circumstanţială, tipică, de altfel, pentru spaţiul ex-comunist, unde fosta nomenclatură obişnuieşte să se fardeze cu alifii ideologice de centru-stânga şi să-şi afişeze măşti social-democrate. De fapt, singurul element definitoriu comun pentru cei doi este trecutul lor îndelungat de exponenţi de frunte ai regimului sovietic în organele de conducere ale organizaţiei tineretului comunist, numite Komsomolul leninist. Aşa cum era şi de aşteptat, toată această vânzoleală s-a soldat cu un eşec lamentabil. Două săbii comsomoliste nu au încăput într-o singură teacă social-democrată. Disputele asupra preşedinţiei în eventualul partid unificat, ca şi asupra denumirii şi asupra eventualei ordini pe lista electorală s-au dovedit a fi insurmontabile, cei doi învinuindu-se reciproc de eşecul procesului de fuzionare. Nici chiar riscurile majore de a nu trece pragul electoral nu au fost de natură să tempereze veleităţile celor doi.
Ar mai exista un element comun al celor doi, ieşit la suprafaţă recent o dată cu agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în august 2008 şi anexarea de către Moscova a celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. Diacov şi Braghiş au susţinut, fiecare în felul lui, agresiunea Federaţiei Ruse, învinuind Georgia de agresiune şi de aplicarea forţei militare contra celor două republici separatiste. Dacă mai punem tot aici şi lipsa de susţinere din partea celor doi politicieni a Revoluţiei Rozelor din 2003 de la Tbilisi, ca şi evitarea de a-şi arăta sprijinul faţă de Revoluţia Portocalie din 2004 de la Kiev, plus refuzul de a recunoaşte Marea Înfometare a poporului ucrainean de către regimul totalitar-comunist în anii 19932-1933 drept genocid împotriva poporului ucrainean şi de a se solidariza cu autorităţile ucrainene cu prilejul comemorării celor 75 de ani de HOLODOMOR, profilul identitar al acestor fraţi siamezi ai politicii moldoveneşti devine şi mai limpede. Ambii gravitează pe orbita intereselor ruseşti şi evită să ia atitudini care ar provoca nemulţumiri la Moscova. Aici lipsa de reacţie, refuzul de a lua atitudini tranşante sunt uneori mai elocvente decât o declaraţie publică. Dacă mai amintim şi episodul surprinderii celor doi foşti activişti komsomolişti de către ziarişti în aeroportul de la Chişinău, vizibil băuţi, în toiul campaniei electorale din 2005, întorcându-se pe furiş dintr-o vizită confidenţială la Moscova, asemănarea dintre cei doi devine şi mai izbitoare, iar afilierea lor politică şi mai flagrantă. Şi totuşi mariajul nu s-a produs, interesul personal dovedindu-se mai puternic decât riscurile de a se aneantiza politic în urma eşecului electoral din 2009.
Recenta încercare a lui Diacov de a ieşi la rampă prin scoaterea de la naftalină şi prezentarea drept candidat PD la funcţia de premier a lui Valeriu Bulgari (nu Bulgaru, cum ar fi normal să îşi corecteze şi să îşi ortografieze numele) în perspectiva viitoarei configuraţii post-electorale, un personaj uitat pe bună dreptate, provenit din vechea nomenclatură comunistă şi cunoscut ca fiind una din figurile-cheie ale guvernărilor corupte şi antinaţionale, conduse pe rând de premierii Andrei Sangheli, Ion Ciubuc şi Ion Sturza, în care acesta a fost vicepremier şi ministru al agriculuturii, îl aruncă pe Diacov în ridicol. Aici primejdia de a compromite iremediabil umbra de onorabilitate pe care ar putea să o mai aibă Partidul Democrat este evidentă.
Unul dintre motivele de optimism în perspectiva viitorului scrutin electoral al lui Diacov ar putea fi legat de mariajele celor două fiice ale sale. Una dintre ele s-a căsătorit cu milionarul Gabriel Stati, fiul cunoscutului om de afaceri, magnatul Anatol Stati, patronul companiei ASCOM GROUP. Cealaltă e căsătorită cu un cetăţean de origine libaneză pe nume Mahmoud Hammoud, despre care se spune că ar fi legat cu organizaţiile teroriste islamice. Acest exponent al unei importante grupări libaneze a ajuns acum circa zece ani în Republica Moldova după ce i s-a interzis şederea în România. Aici reuşeşte să penetreze rapid în cercurile politice, obţine cetăţenia Republicii Moldova printr-un decret semnat de preşedintele Petru Lucinschi, devine Consul onorific al Libanului şi candidează pe lista Partidului Naţional Liberal condus de Mircea Rusu în alegerile parlamentare din 2001, între alţii alături de Vitalia Pavlicenco. Această ascensiune spectaculoasă este explicată de cei care cunosc cazul prin faptul că personajul respectiv ar fi nepotul fostului ministru de Externe şi ministru al Apărării al Libanului care poartă acelaşi nume (vezi mai mult pe Google), dar şi prin fondurile generoase oferite de acesta politicienilor moldoveni, care au acceptat, contra-cost, să îi facă aceste favoruri. În octombrie 2001 preşedintele Vadimir Voronin îi retrage cetăţenia lui Mahmoud Hammoud în urma unor informaţii furnizate de Serviciul de Informaţii şi Securitate, care la rândul său le primise de la partenerii occidentali. Însă în iunie 2003 preşedintele Voronin îi redă cetăţenia lui Hammoud Mahmoud. El se stabileşte în Germania, unde capătă statut de diplomat împreună cu fiica lui Diacov care este funcţionara Ambasadei Moldovei în această ţară.
Recent lui Mahmoud Hammoud i s-ar fi interzis intrarea în Republica Moldova pe motiv că acesta ar fi fost declarat persona non grata pe teritoriul ţării noastre. Navigând pe Internet în căutarea unor informaţii suplimentare despre acesta, imediat ce am accesat motorul de căutare Google, a apărut pagina web a Interpolului, care anunţă oficial că Mahmoud Abbas Hammoud este dat în căutare internaţională. Aflăm de la Interpol că acesta este născut la 14 februarie 1968 în localitatea Arzay, Liban, are înălţimea de 1,75 metri, culoarea ochilor brun-verde, culoarea părului brun întunechat. La categoria crimelor săvârşite sunt indicate crime împotriva copiilor, kidnaping ( engl: răpirea, furtul copiilor sau în general a oamenilor). Se mai specifică şi faptul că arestarea lui este cerută de autorităţile Slovaciei.
Cu toate că Diacov a intrat încă prin 1998 în conflict cu Lucinschi, persoana care le-ar putea înlesni relaţia şi comunicarea ar fi Anatol Stati, date fiind legaturile vechi şi prieteneşti ale acestui om de afaceri cu fostul preşedinte al ţării. În timpul aflării lui Petru Lucinschi în fruntea statului se zice că anume Anatol Stati a fost cel mai apropiat şi mai favorizat om de afaceri. Aici este bine să nu se uite că Lucinschi rămâne a fi unul dintre jucătorii activi (e drept, mai mult din umbră) în Moldova, el fiind conectat puternic la centrele decizionale de la Moscova, inclusiv la unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai săi, combinat cu interesele serviciilor speciale ruseşti, Valeriu Pasat.
Cu toate acestea, o eventuală injecţie masivă de capital n-ar putea modifica esenţial şansele electorale ale lui Diacov, asta şi din cauza inabilităţii lui manageriale, dar şi întrucât structurile locale ale PD nu au o relaţie funcţională cu conducerea partidului, aceasta fiind una mai degrabă clientelară şi lipsită de orice liant de ordin doctrinar sau de o raportare la un set de valori comune.
În concluzie, este cazul să menţionăm că Dumitru Diacov nu a devenit niciodată deputat pe cont propriu. În 1994 el a fost adus în Parlament de ambarcaţiunea electorală a PDAM, în 1998 a intrat pe spinarea lui Petru Lucinschi, iar în 2005 a fost transportat de carul electoral al BMD-ului condus de Serafim Urechean. Singura lui tentativă de a păşi pragul electoral de sine stătător a fost cea din 2001, care s-a soldat cu un eşec lamentabil. Este adevărat că Partidul Democrat al lui Diacov obţine anumite rezultate în alegerile locale, dar acestea se explică nu prin calităţile manageriale ale lui Dumitru Diacov, nici prin contribuţia conducerii partidului în ansamblu. Cauza acestor reuşite relative este cu totul alta. Nucleele locale ale PD se trag din fostul PDAM, iar acest partid al nomenclaturii locale s-a creat având la bază demnitarii din administraţia publică locală, preşedinţii de colhoz şi specialiştii din fostele gospodării agricole colective, deveniţi peste noapte „lideri” ai gospodăriilor ţărăneşti, un fel de vechili care exploatează, de regulă în mod abuziv, pământurile ţăranilor, de naivitatea şi sărăcia cărora profită „noua boierime”. De fapt, baza socială a PD din teritoriu este în mare de aceeaşi factură cu cea a AMN, cu singura deosebire că ultimul a reuşit să strângă în jurul său mai multe elemente clientelare.
Aşa stând lucrurile, perspectivele electorale ale PD în preajma alegerilor din 2009 sunt cu totul sumbre.
2. Dumitru Braghiş
Dumitru Braghiş este unul dintre exponenţii emblematici ai nomenclaturii sovietice. Aflarea îndelungată în funcţii-cheie ale Komsomolului a lăsat o amprentă de neşters asupra acestei persoane. În perioada ultimului deceniu de existenţă a URSS dezmăţul şi luxul în care se scălda „aristocraţia sovietică” deveniseră deosebit de cinice şi detestabile pe fundalul unei mizerii materiale tot mai generalizate a poporului. Iar printre cei „aleşi” să facă parte din „pătura superpusă” care se lăfăiau ca la un chef pe vreme de ciumă era şi Dumitru Braghiş, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al Komsomolului din Moldova Sovietică, membru al Comitetului Central al Komsomolului din URSS, ajuns şi deputat în Congresul Deputaţilor URSS de la Moscova tot cu sprijinul Partidului Comunist. Am desprins din aceeaşi enciclopedie liberă Wikipedia câteva rânduri din trecutul sovietic al lui D. Braghiş pe care le reproducem mai jos, menţionând în treacăt că, spre deosebire de cazul lui Diacov, de exemplu, trecutul lui Braghiş este prezentat cu omisiuni considerabile şi într-o formă mult mai sumară:
„Activitatea profesională şi-a început-o la Uzina de Tractoare din Chişinău, în calitate de inginer-constructor (1980–1981). Din anul 1981 şi până în anul 1992, deţine diverse funcţii eligibile în cadrul Uniunii Tineretului Comunist-Leninist (Komsomolului) din URSS. Între anii 1987 şi 1988 este instructor în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova. În perioada 1989–1991, este deputat al poporului din URSS. În anii 1992–1995, deţine funcţia de vicedirector general al Societăţii FRCE “Moldova Exim”. În perioada 1995–1997, deţine funcţia de director general al Departamentului relaţii economice externe al Ministerului Economiei.”
De remarcat că pe parcursul peroadei marilor transformări de la sfârşitul ultimului deceniu de existenţă a URSS, cu Perestroika însemnând un nou dezgheţ al regimului totalitar comunist, cu ieşirea din starea de amorţeală şi relansarea pe scena istoriei a „popoarelor captive”, cu avântul mişcării de renaştere şi eliberare naţională, cu lupta pentru recucerirea Alfabetului Latin şi a Limbii de Stat, a Tricolorului şi în definitiv a Independenţei, Braghiş, la fel ca Diacov, Urechean sau Filat, a fost printre „marii absenţi”, atunci când n-au fost direct printre prigonitorii militanţilor democraţi.
Întreaga biografie politică a lui Braghiş este strâns legată de cea a protectorului său, a mentorului său spiritual, Petru Lucinschi. Anume acestui fost prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova şi secretar al PCUS, devenit în 1996 Preşedinte al Republicii Moldova, îi datorează Braghiş mandatul de prim-ministru, obţinut la sfârşitul lui 1999. Tot lui Lucinschi îi datorează el şi crearea aşa-numitului bloc electoral „Alianţa Braghiş”, care a intrat în Parlament în urma alegerilor din 2001 prin utilizarea masivă a resurselor administrative. Astăzi este clar că, dacă Braghiş nu ar fi deţinut funcţia de prim-ministru, el nu ar mai fi apucat să-şi încropească o ambarcaţiune electorală de o singură folosinţă şi cu atât mai puţin să penetreze în legislativul ţării. De menţionat că pe lista acelei alianţe au figurat pe locuri de frunte, deloc întâmplător, figurile-cheie din Guvernul „Braghiş”, vicepremierii Valeriu Cosarciuc şi Lidia Guţu, şeful departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, Alexandru Oleinic, precum şi Ion Guţu, fost membru al Guvernului în mai multe cabinete, Mihai Plămădeală, fost ministru de Interne (ultimii doi fiind cunoscuţi ca apropiaţi ai lui Lucinschi). O glumă lansată cu ocazia alegerilor din 2001 a caracterizat scurt şi plastic rezultatele electorale de atunci. În Parlament au intrat două partide şi un Guvern: comuniştii, creştin-democraţii şi Guvernul „Braghiş”.
Pe la jumătatea mandatului acelei legislaturi, Braghiş îşi rebotează creatura politică în Alianţa Social-Democrată, deoarece pe atunci titulatura de Partid Social-Democrat aparţinea unei formaţiuni apărute încă în 1990 şi era legată de numele lui Oazu Nantoi. În ajunul alegerlior din 2005, Braghiş intră cu această formaţiune politică în Blocul „Moldova Democrată”. Însă peste un timp el urmează exemplul lui Diacov şi, împreună cu alţi câţiva deputaţi, se separă de blocul care l-a adus în legislativ. Peste încă ceva timp el reuşeşte să producă o fuzionare cu Partidul Social-Democrat, ajuns între timp în posesia familiei Muşuc, în mediul gazetăresc circulând povestea că Oazu Nantoi i-ar fi cedat partidul lui Muşuc în urma unor înţelegeri de ordin pecuniar. Astfel, Braghiş ajunge preşedinte în noua grupare unificată, iar tânărul Eduard Muşuc ocupă funcţia de secretar general. În mediul politic se zvoneşte totuşi că sudura între gruparea lui Braghiş şi cea a lui Muşuc nu s-a mai produs, între ele menţinându-se o falie încă nevăzută, dar care produce disfuncţii considerabile în interiorul formaţiunii.
Aşa cum Eduard Muşuc a fost ales între timp în funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău inclusiv prin votul consilierilor comunişti, ceea ce l-a apropiat pe tânărul Muşuc de Guvern şi de preşedintele Voronin, în timp ce Braghiş rămâne strâns legat de Petru Lucinschi, se pare că riscurile spargerii acestui tandem ocazional cresc o dată cu apropierea viitorului scrutin electoral. Intrarea lui Muşuc în graţiile lui Voronin nu s-a extins şi asupra lui Braghiş, ultimul simţindu-se marginalizat şi frustrat în raport cu junele său coleg de partid.
Pentru a întregi profilul politic al lui Braghiş este necesar să ne amintim de un episod din toiul campaniei electorale din 2005, când cercurile guvernante de la Moscova au sprijinit deschis şi agresiv Blocul „Moldova Democrată” împotriva lui Vladimir Voronin, care se făcea vinovat pentru ieşirea din subordinea Kremlinului prin respingerea planului Kozak şi a ideii de legalizare a prezenţei militare ruseşti în Moldova. Anume în acea perioadă Braghiş a fost văzut făcând campanie electorală în zona separatistă din stânga Nistrului, fiind însoţit de automobile cu girofar aparţinând serviciilor speciale ale lui Smirnov. Tot în perioada fierbinte a alegerilor parlamentare din 2005 serviciile speciale ruse au fabricat o făcătură antimoldovenească la Moscova, numită „Patria Moldova” şi condusă de un agent-provocator al acestora pe nume Andrei Ţărnă. Tot atunci în capitala Federaţiei Ruse a fost organizat şi un aşa-zis congres al moldovenilor, la care au fost aduşi muncitorii originari din Moldova. În prezidiul acelei adunări de pomină au fost văzuţi următorii: Valeriu Pasat, fost demnitar moldovean corupt, care serveşte un stat străin împotriva propriei ţări, Grigori Karamalak, zis „Bulgarul”, cap al lumii interlope, suspectat de comiterea mai multor crime grave, inclusiv asasinate, torturi, tâlhării, aflat în urmărire internaţională la solicitarea autorităţilor Republicii Moldova şi protejat de mai mulţi ani de FSB (Serviciul Federal de Securitate al Rusiei), numitul Andrei Ţărnă şi Dumitru Braghiş. În mod evident compania în care s-a pomenit Braghiş nu a fost una deloc accidentală, ea caracterizându-l cu exactitate ca persoană strâns legată de interesele Moscovei în Republica Moldova.
3. VLADIMIR FILAT
Cu structuri teritoriale şubrede, cu un trecut politic îndoielnic, cu un discurs public lăbărţat şi confuz, dar şi în lipsa unei echipe puternice, dacă va fi constrâns de circumstanţe să meargă de unul singur la viitoarele alegeri parlamentare, Dumitru Braghiş riscă să nu depăşească pragul electoral şi, prin urmare, să lipsească din următoarea legislatură. Apare pentru prima dată în viaţa publică în 1998, când este instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat, prin susţinerea acordată de Petru Lucinschi, pe atunci Preşedinte al republicii, şi Dumitru Diacov, pe atunci preşedinte al Parlamentului şi al unei grupări politice proprezidenţiale, numite Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. La doar câteva săptămâni de la înscăunarea în această funcţie, Filat devine cauza primului scandal de corupţie al acelei guvernări care a zguduit opinia publică. De altfel, în perioada aflării lui Filat în funcţii-cheie la Guvern (1998–1999) subsemnatul a făcut o serie de investigaţii parlamentare, urmate de rapoarte oficiale ale unei Comisii de anchetă parlamentară pe care am condus-o, de declaraţii şi interpelări făcute în plenul Legislativului, de articole de presă. Însă activitatea Procuraturii şi a Justiţiei era la cheremul guvernanţilor corupţi. Aceste cazuri de corupţie, de deturnare a proprietăţilor şi a banilor publici, comise de Filat, au fost reflectate pe larg în cartea „Vladimir Filat, un gangster al tranziţiei care a prădat ţara”, care poate fi găsită şi pe pagina web www.ppcd.md .
Dar să vedem acum ce elemente din trecutul său de până la plasarea în demnităţi înalte de la Guvern pot să prezinte interes pentru înţelegerea mai profundă a profilului acestui personaj. Iată cum ni-l prezintă, de pildă, enciclopedia liberă Wikipedia:
„Vlad Filat s-a născut la data de 6 mai 1969 în satul Lăpuşna (raionul Hânceşti). După absolvirea în anul 1986 a Şcolii medii din Lăpuşna, şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu în cadrul Armatei URSS (1987–1989). A studiat apoi la Tehnicumul Cooperativ din Republica Moldova (1989–1990) şi la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept (1990–1994).
Între anii 1994–1998, Vlad Filat iniţiază şi conduce mai multe afaceri în România, fiind director general la “RoMold Trading SRL” din Iaşi (1994–1997) şi preşedinte al Consiliului administrativ al Societă