Basarabia, experimentele continuă
După zece ani de comunism camuflat sub preşedinţiile lui Snegur şi Lucinschi, ale căror echipe de aparatcici au cochetat - profitabil pentru ei, devastator pentru majoritatea populaţiei - cu capitalismul sălbatic şi rapace, garnitura generalului Voronin, învingătoare în "alegeri libere şi corecte", propune astăzi basarabenilor o întoarcere la conceptele clasice ale comunismului. E timpul să terminăm odată cu experimentele democratice, ne dojeneşte părinteşte preşedintele Vladimir Voronin, tot mai sigur pe el după cele câteva vizite de legitimare în faţa Seniorului de la Moscova. Basarabia intră astfel într-o nouă etapă a existenţei sale chinuite, una care o plasează - ideologic şi politic - cel puţin cu 15 ani în urmă, în perioada de dinaintea perestroikăi gorbacioviste. Se intră, cu alte cuvinte, în orarul unor noi şi dureroase experimente la care va fi supusă populaţia acestui teritoriu.
Cum s-a ajuns la această situaţie bizară, de-a dreptul suprarealistă, când se reia "construcţia" comunismului fără ca acesta să fi fost abandonat cu adevărat vreodată? Comunism după comunism - iată o postură insolită, care singularizează Moldova pe plan mondial. Un răspuns exact nu este uşor de formulat. Pentru aproximarea lui ar trebui făcută o evaluare, cât de succintă, a guvernărilor care au precedat-o pe cea de astăzi, pentru că, în ciuda şocului emoţional şi de imagine pe care îl resimţim mulţi dintre noi odată cu instalarea la putere a celora care se declară, deschis şi cu emfază, comunişti, există, cum spuneam, o continuitate de regim în Republica Moldova din 1991 încoace.
Cum altfel decât comunist poate fi numit regimul Snegur cu liota sa de agrarieni primitivi şi conservatori. Atunci, în acei ani, s-a ratat şansa intrării pe un făgaş al evoluţiilor democratice şi al implementării reformelor economice liberale, care, aşa cum s-a văzut din exemplul altor ţări foste comuniste, după parcurgerea momentului greu, astăzi şi-ar fi arătat roadele. Mircea Snegur a avut cinci ani la dispoziţie pentru a încerca o transformare socială de profunzime. Primul preşedinte al RM nu a căutat sursa sprijinului popular în promovarea oricât de riscantă a acestor reforme, ci, atunci când populaţia a dat semne de nemulţumire, a jucat cartea abjectă a românofobiei (pentru că trebuia să existe un ţap ispăşitor), cu scopul de a-şi asigura supravieţuirea politică. Să ne amintim de episodul "Casa noastră Republica Moldova", sau de laşitatea dirijată de care a dat dovadă "preşedintele prosoapelor" pe durata războiului din Transnistria, de ezitările lui nu mai puţin vinovate, dar decisive, în a afirma drepturile limbii române prin denumirea ei în Constituţie, ca să nu mai vorbim de păcatul originar - semnarea în nume personal a Acordului de aderare a Moldovei la CSI, fapt ce a împiedicat dobândirea unei independenţe reale, politice şi economice, faţă de fosta metropolă de la răsărit. Tot Mircea Snegur, după insuccesele provenite din incapacitatea sa de a realiza o schimbare de sistem autentică, şi-a tras din nou, în 1996, ca un cabotin, straiele de lider naţional şi democrat, doar că între timp apăruse pe scena politică un arlechin mai talentat. Snegur intra în istorie, aşa cum a consemnat cu duritate presa vremii şi a înregistrat conştiinţa publică, drept "un trădător de vocaţie"(expresia aparţine poetului Grigore Vieru), un "tătuc" care a înşelat aşteptările maselor...
Revenit surâzător în prim-planul vieţii politice din Moldova, după un "priveghi" de câţiva ani la căpătâiul vechiului PCUS (perioadă foarte responsabilă, când s-a "împărţit" valuta partidului), Petru Lucinschi a marcat un prim punct în palmaresul său de ostaş al continuităţii cauzei comuniste încă în postura sa de speaker al Parlamentului de la Chişinău, readucând în legalitate partidul comunist ţinut câţiva ani pe tuşă de elanul mişcării - cum s-a spus - "de eliberare naţională". Ajuns preşedinte, dorinţa cea mai fierbinte a lui Petru Chirilovici a fost să promoveze ideea unei alianţe de guvernământ cu ortacii lui Voronin şi să submineze metodic partidele de orientare democratică şi pro-europeană. Culmea acestui joc periculos "pe-a prăpastiei buză" - cum ar spune o poetă mistică şi revoluţionară de la noi - a constituit-o absurdul proiect de republică prezidenţială, izvorât din nesăţioasa dorinţă a dlui Lucinschi de a-şi asigura un nou mandat. Pentru că, la drept vorbind, nu a avut deloc cu ce să se înfăţişeze la o dare de seamă în faţa poporului, pe care l-a ameţit cu promisiuni nesăbuite. Petru Lucinschi se antrenase atât de mult în sforăriile sale de culise şi în intrigi de palat, încât nu a sesizat, nici măcar în ultima clipă, că îşi pregăteşte propria debarcare. Memoria timpului îi va reţine, probabil, profilul de monument al ezitărilor şi al expectativei, de maestru neîntrecut al intrigilor şi al combinaţiilor fără scrupule. Ultima sa "creatură politică" - Alianţa Braghiş - s-a dovedit o adunătură de arivişti, care şi-a trădat "boss-ul" cu prima ocazie. Ce figură emblematică a fost, pentru garnitura cu care a marşat în anii din urmă Lucinschi, tovarăşul Zidul, bunăoară (fost membru CC şi ministru al Învăţământului în guvernul sovietic de la Chişinău), care nu a ezitat să treacă cu arme şi bagaje în tabara lui Voronin chiar la şedinţa de inaugurare a noului Parlament! Dezertarea lui a fost urmată şi de alţii, fapt ce a demonstrat că Alianţa Braghiş este o str`nsură politică lipsită de principii şi coeziune ideologică. Însă caracteristica cea mai importantă care i se potriveşte în acest moment lui Lucinschi este aceea a unui politician egoist şi perdant, care ne-a furnizat, pe tavă, garniturii revanşarde a lui Voronin.
Cei doi preşedinţi de până acum ai Moldovei ne-au dezgustat, în perioada guvernării lor, prin micimea şi mediocritatea aspiraţiilor etalate. Ei au râvnit puterea de dragul puterii. Nici unul dintre ei nu şi-a dorit să acceadă la adevărata demnitate a funcţiei pe care au deţinut-o. Adică să realizeze ceva durabil - cu riscuri de moment pentru imaginea lor politică (vezi cazul Balcerowicz, părintele reformei din Polonia) - dar benefic pentru ţara pe care o conduc...
Ar fi însă o interpretare superficială şi oarecum nedreaptă să personalizăm excesiv perioada dramatică pe care a parcurs-o Basarabia în ultimii zece ani, chiar dacă modelul paternalist, de extracţie asiatică, pare să fi prins cel mai mult într-o societate ca a noastră, lipsită de reflexul libertăţii. S-ar cuveni să vorbim, cred, despre falimentul întregii clase politice din Republica Moldova, care nu a avut curajul şi capacitatea să lupte pentru o schimbare autentică de sistem. Cu alte cuvinte, la mijloc este calitatea "materialului uman" din această zonă: aici pare să se ascundă sursa tuturor nefericirilor noastre de după '89. Reproşul cel mai greu îl merită politicienii aşa-zişi democraţi, care pe lângă faptul că au mers "triumfal" din eşec în eşec (fraudând sponsorizări "frăţeşti" şi irosind simpatia şi susţinerea maselor), au compromis pentru mult timp ideea de alternativă la nomenclatura comunistă de toate nivelele, nomenclatură ce pare să se eternizeze în Basarabia. Răzleţiţi, duşmănindu-se reciproc, fără speranţă (se declanşau - ca la comandă -, cum bine ne amintim, atacuri şi execuţii fratricide în campaniile electorale, când era nevoie de unitate pentru a rezista buldozerului comunist), "democraţii", în rândurile cărora apăruseră deja mici napoleoni şi talibani de ceară, şi-au ascuns întotdeauna ineficienţa şi impostura sub cele - eterne! - 8-9 % de sufragii electorale. O cronică a eşecului RM din epoca post- '89 (ştiu că la Chişinău se scriu deja câteva studii serioase pe această temă) va înregistra, cu destule amănunte, deopotrivă jenante şi descalificante, înfrângerea scandaloasă a "democraţilor" aflaţi pe scena politică. Dar ceea ce li se va reproşa în mod special este lipsa lor de iniţiativă în decomunizarea reală a spaţiului politic. "Democraţii", anticomunişti cu vorba, n-au pledat consecvent şi hotărât - mai ales atunci când au avut un raport favorabil de forţe în Parlament, iar comuniştii îşi lingeau rănile prin tranşeele ilegalităţii - pentru adoptarea legilor lustraţiei şi accesului la dosarele poliţiei politice (KGB). Legi care ar fi dus la primenirea spaţiului public şi la o despărţire/distanţare de trecut, aşa cum s-a întâmplat în fostele ţări comuniste, care au adoptat aceste legi. Traseul parcurs de RM până acum - o cacofonie a celor mai bizare experimente - ne demonstrează că oamenii politici basarabeni sunt într-un grad destul de mare şantajabili. Rezultatul acestei ecuaţii nu putea fi altul decât fundătura în care ne găsim acum, postură indiscutabil "eroică", din care vom rezista în faţa Europei - aşa cum vorbeşte în numele nostru, al tuturor, generalul Voronin - precum Cuba rezistă în faţa imperialismului american.
Ultimele evoluţii din Basarabia arată că experimentele continuă. De pildă, se experimentează o stranie conciliere cu Transnistria, un conflict pe care l-am manageriat dezastruos în timpul scurs de la declanşarea lui, deşi problema enclavei rebele, de departe moştenirea cea mai gravă pentru Republica Moldova din perioada sovietică, ar fi putut fi transformată dintr-un handicap inconturnabil într-un important atu internaţional. Pentru aceasta ar fi trebuit să prezentăm lumii, consecvent, la toate nivelele puterii - preşedinţie, parlament, guvern - adevărata esenţă a separatismului transnistrean, contribuţia nefastă a Rusiei la ţinerea Moldovei în plasa unui regim mafiot şi criminal, care reprezintă un adevărat pericol pentru întreaga regiune sud-est europeană. N-am editat la Chişinău măcar o "Carte Albă" a războiului din Transnistria, pe care să o traducem în limbi de circulaţie internaţională şi să o depunem la marile cancelarii ale lumii. Sigur, o atitudine demnă în această problemă i-ar fi expus unor riscuri pe politicienii basarabeni, i-ar fi adus în situaţia de a înfrunta deschis politica Rusiei în Moldova. Şi mulţi dintre ei, aşa cum sugeram mai sus,
Cum s-a ajuns la această situaţie bizară, de-a dreptul suprarealistă, când se reia "construcţia" comunismului fără ca acesta să fi fost abandonat cu adevărat vreodată? Comunism după comunism - iată o postură insolită, care singularizează Moldova pe plan mondial. Un răspuns exact nu este uşor de formulat. Pentru aproximarea lui ar trebui făcută o evaluare, cât de succintă, a guvernărilor care au precedat-o pe cea de astăzi, pentru că, în ciuda şocului emoţional şi de imagine pe care îl resimţim mulţi dintre noi odată cu instalarea la putere a celora care se declară, deschis şi cu emfază, comunişti, există, cum spuneam, o continuitate de regim în Republica Moldova din 1991 încoace.
Cum altfel decât comunist poate fi numit regimul Snegur cu liota sa de agrarieni primitivi şi conservatori. Atunci, în acei ani, s-a ratat şansa intrării pe un făgaş al evoluţiilor democratice şi al implementării reformelor economice liberale, care, aşa cum s-a văzut din exemplul altor ţări foste comuniste, după parcurgerea momentului greu, astăzi şi-ar fi arătat roadele. Mircea Snegur a avut cinci ani la dispoziţie pentru a încerca o transformare socială de profunzime. Primul preşedinte al RM nu a căutat sursa sprijinului popular în promovarea oricât de riscantă a acestor reforme, ci, atunci când populaţia a dat semne de nemulţumire, a jucat cartea abjectă a românofobiei (pentru că trebuia să existe un ţap ispăşitor), cu scopul de a-şi asigura supravieţuirea politică. Să ne amintim de episodul "Casa noastră Republica Moldova", sau de laşitatea dirijată de care a dat dovadă "preşedintele prosoapelor" pe durata războiului din Transnistria, de ezitările lui nu mai puţin vinovate, dar decisive, în a afirma drepturile limbii române prin denumirea ei în Constituţie, ca să nu mai vorbim de păcatul originar - semnarea în nume personal a Acordului de aderare a Moldovei la CSI, fapt ce a împiedicat dobândirea unei independenţe reale, politice şi economice, faţă de fosta metropolă de la răsărit. Tot Mircea Snegur, după insuccesele provenite din incapacitatea sa de a realiza o schimbare de sistem autentică, şi-a tras din nou, în 1996, ca un cabotin, straiele de lider naţional şi democrat, doar că între timp apăruse pe scena politică un arlechin mai talentat. Snegur intra în istorie, aşa cum a consemnat cu duritate presa vremii şi a înregistrat conştiinţa publică, drept "un trădător de vocaţie"(expresia aparţine poetului Grigore Vieru), un "tătuc" care a înşelat aşteptările maselor...
Revenit surâzător în prim-planul vieţii politice din Moldova, după un "priveghi" de câţiva ani la căpătâiul vechiului PCUS (perioadă foarte responsabilă, când s-a "împărţit" valuta partidului), Petru Lucinschi a marcat un prim punct în palmaresul său de ostaş al continuităţii cauzei comuniste încă în postura sa de speaker al Parlamentului de la Chişinău, readucând în legalitate partidul comunist ţinut câţiva ani pe tuşă de elanul mişcării - cum s-a spus - "de eliberare naţională". Ajuns preşedinte, dorinţa cea mai fierbinte a lui Petru Chirilovici a fost să promoveze ideea unei alianţe de guvernământ cu ortacii lui Voronin şi să submineze metodic partidele de orientare democratică şi pro-europeană. Culmea acestui joc periculos "pe-a prăpastiei buză" - cum ar spune o poetă mistică şi revoluţionară de la noi - a constituit-o absurdul proiect de republică prezidenţială, izvorât din nesăţioasa dorinţă a dlui Lucinschi de a-şi asigura un nou mandat. Pentru că, la drept vorbind, nu a avut deloc cu ce să se înfăţişeze la o dare de seamă în faţa poporului, pe care l-a ameţit cu promisiuni nesăbuite. Petru Lucinschi se antrenase atât de mult în sforăriile sale de culise şi în intrigi de palat, încât nu a sesizat, nici măcar în ultima clipă, că îşi pregăteşte propria debarcare. Memoria timpului îi va reţine, probabil, profilul de monument al ezitărilor şi al expectativei, de maestru neîntrecut al intrigilor şi al combinaţiilor fără scrupule. Ultima sa "creatură politică" - Alianţa Braghiş - s-a dovedit o adunătură de arivişti, care şi-a trădat "boss-ul" cu prima ocazie. Ce figură emblematică a fost, pentru garnitura cu care a marşat în anii din urmă Lucinschi, tovarăşul Zidul, bunăoară (fost membru CC şi ministru al Învăţământului în guvernul sovietic de la Chişinău), care nu a ezitat să treacă cu arme şi bagaje în tabara lui Voronin chiar la şedinţa de inaugurare a noului Parlament! Dezertarea lui a fost urmată şi de alţii, fapt ce a demonstrat că Alianţa Braghiş este o str`nsură politică lipsită de principii şi coeziune ideologică. Însă caracteristica cea mai importantă care i se potriveşte în acest moment lui Lucinschi este aceea a unui politician egoist şi perdant, care ne-a furnizat, pe tavă, garniturii revanşarde a lui Voronin.
Cei doi preşedinţi de până acum ai Moldovei ne-au dezgustat, în perioada guvernării lor, prin micimea şi mediocritatea aspiraţiilor etalate. Ei au râvnit puterea de dragul puterii. Nici unul dintre ei nu şi-a dorit să acceadă la adevărata demnitate a funcţiei pe care au deţinut-o. Adică să realizeze ceva durabil - cu riscuri de moment pentru imaginea lor politică (vezi cazul Balcerowicz, părintele reformei din Polonia) - dar benefic pentru ţara pe care o conduc...
Ar fi însă o interpretare superficială şi oarecum nedreaptă să personalizăm excesiv perioada dramatică pe care a parcurs-o Basarabia în ultimii zece ani, chiar dacă modelul paternalist, de extracţie asiatică, pare să fi prins cel mai mult într-o societate ca a noastră, lipsită de reflexul libertăţii. S-ar cuveni să vorbim, cred, despre falimentul întregii clase politice din Republica Moldova, care nu a avut curajul şi capacitatea să lupte pentru o schimbare autentică de sistem. Cu alte cuvinte, la mijloc este calitatea "materialului uman" din această zonă: aici pare să se ascundă sursa tuturor nefericirilor noastre de după '89. Reproşul cel mai greu îl merită politicienii aşa-zişi democraţi, care pe lângă faptul că au mers "triumfal" din eşec în eşec (fraudând sponsorizări "frăţeşti" şi irosind simpatia şi susţinerea maselor), au compromis pentru mult timp ideea de alternativă la nomenclatura comunistă de toate nivelele, nomenclatură ce pare să se eternizeze în Basarabia. Răzleţiţi, duşmănindu-se reciproc, fără speranţă (se declanşau - ca la comandă -, cum bine ne amintim, atacuri şi execuţii fratricide în campaniile electorale, când era nevoie de unitate pentru a rezista buldozerului comunist), "democraţii", în rândurile cărora apăruseră deja mici napoleoni şi talibani de ceară, şi-au ascuns întotdeauna ineficienţa şi impostura sub cele - eterne! - 8-9 % de sufragii electorale. O cronică a eşecului RM din epoca post- '89 (ştiu că la Chişinău se scriu deja câteva studii serioase pe această temă) va înregistra, cu destule amănunte, deopotrivă jenante şi descalificante, înfrângerea scandaloasă a "democraţilor" aflaţi pe scena politică. Dar ceea ce li se va reproşa în mod special este lipsa lor de iniţiativă în decomunizarea reală a spaţiului politic. "Democraţii", anticomunişti cu vorba, n-au pledat consecvent şi hotărât - mai ales atunci când au avut un raport favorabil de forţe în Parlament, iar comuniştii îşi lingeau rănile prin tranşeele ilegalităţii - pentru adoptarea legilor lustraţiei şi accesului la dosarele poliţiei politice (KGB). Legi care ar fi dus la primenirea spaţiului public şi la o despărţire/distanţare de trecut, aşa cum s-a întâmplat în fostele ţări comuniste, care au adoptat aceste legi. Traseul parcurs de RM până acum - o cacofonie a celor mai bizare experimente - ne demonstrează că oamenii politici basarabeni sunt într-un grad destul de mare şantajabili. Rezultatul acestei ecuaţii nu putea fi altul decât fundătura în care ne găsim acum, postură indiscutabil "eroică", din care vom rezista în faţa Europei - aşa cum vorbeşte în numele nostru, al tuturor, generalul Voronin - precum Cuba rezistă în faţa imperialismului american.
Ultimele evoluţii din Basarabia arată că experimentele continuă. De pildă, se experimentează o stranie conciliere cu Transnistria, un conflict pe care l-am manageriat dezastruos în timpul scurs de la declanşarea lui, deşi problema enclavei rebele, de departe moştenirea cea mai gravă pentru Republica Moldova din perioada sovietică, ar fi putut fi transformată dintr-un handicap inconturnabil într-un important atu internaţional. Pentru aceasta ar fi trebuit să prezentăm lumii, consecvent, la toate nivelele puterii - preşedinţie, parlament, guvern - adevărata esenţă a separatismului transnistrean, contribuţia nefastă a Rusiei la ţinerea Moldovei în plasa unui regim mafiot şi criminal, care reprezintă un adevărat pericol pentru întreaga regiune sud-est europeană. N-am editat la Chişinău măcar o "Carte Albă" a războiului din Transnistria, pe care să o traducem în limbi de circulaţie internaţională şi să o depunem la marile cancelarii ale lumii. Sigur, o atitudine demnă în această problemă i-ar fi expus unor riscuri pe politicienii basarabeni, i-ar fi adus în situaţia de a înfrunta deschis politica Rusiei în Moldova. Şi mulţi dintre ei, aşa cum sugeram mai sus,