1940. CREAREA MOLDOVEI SOVIETICE
„În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii“. Prin punctul trei al Protocolului adiţional secret, ce însoţea Pactul Ribbentrop-Molotov, U.R.S.S. îşi asigura acceptul tacit al Germaniei pentru pretenţiile sale teritoriale asupra Basarabiei. La 26 iunie 1940, Moscova a transmis României un ultimatum, prin care cerea cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, motivând politic că actul ar fi considerat de Moscova „plată“ a unei „despăgubiri“ datorate de România. Sovieticii au recurs în ultimatumul respectiv la falsuri, susţinând, printre altele, că majoritatea populaţiei este de origine ucraineană: „Basarabia este populată în principal cu ucraineni“.
Existau multiple semnale referitoare la pregătirile sovieticilor de război. Districtele militare Kiev şi Odessa fuseseră trecute în stare de alertă; se formase Frontul de sud, care avea în componenţă trei armate, sub comanda generalului G.K. Jukov. Însă comportamentul autorităţilor de la Bucureşti, atât în perioada premergătoare, cât şi la 27-28 iunie 1940, a lăsat mult de dorit, chiar dacă ne raportăm la circumstanţele internaţionale nefavorabile. Unii istorici consideră că trebuia să se fi optat pentru respingerea necondiţionată a notelor ultimative ale Kremlinului şi acceptarea riscului unui război cu U.R.S.S. Retragerea administraţiei şi a armatei române din Basarabia poate fi catalogată mai degrabă ca o fugă din faţa trupelor sovietice, care nu au respectat termenele stabilite chiar de Moscova pentru operaţiunea în cauză. Imediat după anexare, în 1940, circa 90.000 de oameni au devenit victime ale execuţiilor şi deportărilor sumare. O dată cu ocupaţia Basarabiei de către ruşi, în funcţiile de „preşedinţi şi secretari ai ispolcomurilor [comitetelor executive ale partidului bolşevicilor] sunt anumite persoane venite de peste Nistru, care aproape toţi sunt evrei“ – se arată într-un document păstrat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A.N.R.M.). Către sfârşitul lunii octombrie 1940 numărul celor refugiaţi în România s-a ridicat la peste 100.000 de persoane. Teroarea NKVD-ului a inclus asasinate în masă, represiuni şi deportări. În baza Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali, NKVD al Republicii Socialiste Sovietice Moldova (R.S.S.M.) a solicitat, la 7 iunie 1941, 1.315 vagoane pentru deportarea a 85.000 de basarabeni în regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Novosibirsk etc. S-a reuşit, până la declanşarea războiului, deportarea a peste 22.000 de oameni. Cu excepţia ofiţerilor şi soldaţilor gărzilor albe şi a unor posesori de proprietăţi funciare şi imobiliare, deportările îi vizau în primul rând pe românii basarabeni implicaţi în administraţie şi politică, de la jandarmi şi primari, până la fruntaşii din provincie ai partidelor politice.
În ceea ce priveşte crearea R.S.S.M. (2 august 1940), trebuie precizat încă de la început că au existat două proiecte de formare a acestei entităţi statale sovietice artificiale: unul al autorităţilor centrale de la Moscova, făcut public printr-un articol de fond al ziarului Pravda din 11 iulie 1940, în care se scria că teritoriul viitoarei republici sovietice va fi de peste 50.000 km pătraţi, şi altul ucrainean, care excludea Ismailul şi propunea să fie incluse în viitoarea republică „soră“ doar şase dintre cele 14 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti (R.A.S.S.M.), creată în stânga Nistrului după unirea Basarabiei cu România, în 1918. Documente de arhivă demonstrează că au existat anumite disensiuni între conducerea U.R.S.S. şi cea a R.S.S. Ucraina cu privire la viitoarele hotare ale R.S.S.M., disensiuni care până la urmă au fost soluţionate în favoarea Ucrainei. Au rămas în afara R.S.S.M. judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 persoane. Dintre aceştia, 272.314 (28,4%) erau români, iar 25,4% (244.017 persoane) ucraineni.
Pentru a-şi atinge scopul menţionat, acela de a obţine cât mai mult din teritoriul R.S.S.M., naţional-comuniştii ucraineni, urmând modelul sovietic, au făcut şi ei uz de fals şi, până la urmă, au reuşit să-i convingă pe ruşi de necesitatea modificării hotarelor în formula pe care o doreau. Putem presupune că în procesul de gestionare a ocupaţiei Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici, ucrainenii au reuşit să-i convingă pe comuniştii de la Moscova de teza că populaţia provinciei ocupate este neloială faţă de U.R.S.S. şi că românii basarabeni şi conducătorii lor locali nu ar prezenta garanţii suficiente pentru a le acorda încrederea necesară pentru administrarea unei regiuni care are o frontieră atât de întinsă cu România „burghezo-moşierească“. Aceasta cu atât mai mult, cu cât Basarabia era considerată, de ambele pretendente la teritoriul ei, ca fiind un obiectiv strategic de importanţă deosebită pentru controlul asupra gurilor Dunării, motiv ca Molotov, la Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1-7 august 1940), să afirme că este o „achiziţie care trebuie salutată“. Este interesant faptul că istoricii sovietici, în contradicţie cu cifrele pe care le foloseau, au afirmat că guvernul sovietic, trasând frontierele între R.S.S.M. şi R.S.S.U., a luat în consideraţie componenţa naţională a populaţiei, după modelul pe care l-a folosit şi în 1924, atunci când a fost creată R.A.S.S.M. Dacă în ultimul caz am putea afirma că R.A.S.S.M. a avut puţine lucruri în comun cu moldovenii, atât sub aspect numeric, cât şi sub cel al conştiinţei naţionale, republica autonomă fiind una artificial-moldovenească, în cel de-al doilea caz transferul teritoriilor basarabene a avut un substrat politic şi nu a luat în consideraţie componenţa etnică a acestora. Chiar dacă am utiliza cifrele sovieticilor, reiese faptul că în judeţele Ismail, Akerman şi Hotin ale Basarabiei trăiau 25,44% ucraineni, 28,39% români, 18,70% ruşi, 27,47% alte naţionalităţi, adică românii reprezentau grupul naţional cel mai numeros. Caracterul de ocupaţie a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclusiv naţională, reiese din mai multe fapte concrete. Astfel, dintre 51 de persoane confirmate în funcţii de conducere doar două erau de naţionalitate română, însă şi acestea erau originare din afara provinciei. Dintre 75 de funcţionari împuterniciţi să constituie sovietele judeţene, doar doi erau români. De asemenea, nici unul dintre comuniştii ilegalişti din Basarabia nu a participat la Congresul I al P.C.(b) din Moldova, iar mulţi dintre ei au fost deportaţi sau întemniţaţi. Din punct de vedere administrativ, a fost instituit postul de „împuternicit al C.C. al P.C.(b) din U.R.S.S. în R.S.S.M.“. Toate acestea constituie dovezi concrete cu privire la neîncrederea faţă de basarabeni, faptul în cauză demonstrând, la rândul său, că ruşii şi ucrainenii erau conştienţi de caracterul de ocupaţie al actului realizat la 28 iunie 1940.
După lansarea operaţiunilor militare împotriva U.R.S.S., România, fiind aliata Germaniei, şi-a redobândit teritoriile anexate de sovietici în 1940, înaintând şi peste Nistru, unde fusese creat, până la Bug, un district militar special. În acelaşi timp, România nu a avut nicio revendicare teritorială dincolo de Nistru. Hotarul între România şi Transnistria a fost trasat pe Nistru, unde s-au amplasat trupe de grăniceri, puncte vamale etc. Regimul administrativ instalat în Transnistria a fost deosebit de cel din Basarabia sau Bucovina. Armata română a fost întîmpinată cu bunăvoinţă de majoritatea populaţiei care, în decurs de un an, se lămurise ce însemna comunismul. În acelaşi timp, au existat persoane, în special din rândul minorităţilor, care nu au agreat revenirea Basarabiei sub suveranitatea română. „Pătura subţire de nemulţumiţi de revenirea administraţiei româneşti în Basarabia era alcătuită din cei ce au avut mână liberă şi au fost încurajaţi de bolşevici pentru jafuri şi deposedarea de bunuri a celor înstăriţi şi bogaţi. Administraţia venită le-a abolit drepturile ce li se acordaseră în sensul arătat mai sus, de către bolşevici“.
La 3 septembrie 1941 a fost emis Decretul-lege nr. 790 „Pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei“, în baza căruia erau gestionate provinciile în cauză, fiind creat şi un Cabinet civilo-militar având în sarcină administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Pentru restabilirea adevărului istoric şi înlăturarea unei imagini idilice se cuvine să amintim şi unele deficienţe ale administraţiei româneşti în perioada iniţială a campaniei militare. Ca şi în anii interbelici, acestea au constat în repartizarea, ca o consecinţă a unor sancţiuni disciplinare, a unor funcţionari civili şi militari din Vechiul Regat în provinciile eliberate, practică sistată în august 1942, în urma protestelor exprimate de localnici. De asemenea, populaţia, în special romii şi evreii, de pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, precum şi din Basarabia şi Bucovina, a avut de suferit mult din cauza măsurilor represive întreprinse de Antonescu şi aliaţii germani, fiind deportate sau ucise câteva zeci de mii de persoane, în primul caz, şi aproximativ 123.000, în cazul evreilor. Opinia publică românească, mulţi oameni politici şi unii generali nu susţineau avansarea Armatei Române dincolo de Nistru. Istoricul Vlad Georgescu menţiona: „Bun patriot şi bun militar, Antonescu, totuşi, nu era, din punct de vedere al abilităţilor politice, la înălţimea nevoilor momentului; nu era nazist, nici fascist, nici măcar filogerman, dar ca soldat a crezut în victoria Reichului şi această credinţă l-a împins să-şi arunce ţara dincolo de limitele fireşti ale recuceririi teritoriilor pierdute, într-un război din care nu avea decât de pierdut; a crezut cu naivitate că în acest fel îl va convinge pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord şi nu a scăpat nici o ocazie pentru a aminti Führerului că Dictatul de la Viena fusese nedrept şi că aştepta revocarea lui [...] Spre deosebire de Mannerheim, general finlandez, care se oprise după recucerirea Kareliei, Antonescu a ales să continue ofensiva înlăuntrul Rusiei sovietice alături de nemţi pentru salvarea credinţei, ordinii, civilizaţiei [...], în aceste lupte pierzându-şi viaţa 147.000 de soldaţi şi ofiţeri şi 180.000 fiind făcuţi prizonieri“.
Dacă recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord au fost acţiuni fără îndoială populare, acceptate de marea masă a românilor, continuarea războiului dincolo de Nistru a fost întîmpinată cu ostilitate. Unii dintre generalii armatei române au dezavuat decizia lui Antonescu, în frunte cu şeful Marelui Stat Major, I. Iacobici. Maniu, care scrisese Conducătorului, la 18 iulie 1941, că steagul românesc a ajuns să fluture „deasupra unui lagăr de sclavi pentru a le indica naţionalitatea“, a protestat şi el în termeni foarte duri: „Armatele române nu trebuie să invadeze teritorii care nu le-au aparţinut [...], nu este admisibil să ne prezentăm astăzi ca agresori împotriva Rusiei, aliată de acum a Angliei [...], nu este admisibil să ne legăm soarta cu Axa prin războaie de agresiune şi cucerire“. În memoriul său din ianuarie 1942, cererile lui Maniu cu privire la retragerea armatei române din Rusia au stârnit furia lui Hitler, care l-a întrebat pe mareşal de ce tolerează activitatea unui om care „acţionează conştient pentru slăbirea rezistenţei frontului intern“.
La 21 noiembrie 1944 Comisia Aliată de Control, dominată de sovietici, a solicitat guvernului Sănătescu ca toţi locuitorii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, aflaţi pe teritoriul României, să fie trimişi pe teritoriul provinciilor menţionate, sub motivaţia că aceştia ar fi cetăţeni sovietici. Autorităţile române au încercat să reziste sau să interpreteze limitat principiile de selectare. Încă din perioada instalării lui Groza în funcţia de prim-ministru, acesta a afirmat că nu are nevoie de basarabeni. Conform informaţiilor Comisiei române de aplicare a Armistiţiului, în perioada 23 august–30 septembrie 1946 au fost „repatriaţi“ 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la est de Nistru. Dintre aceştia, majoritatea au fost deportaţi sau executaţi pentru colaborare sau aflare în serviciul forţelor şi autorităţilor „româno-fasciste“. De asemenea, atunci când armata sovietică a avansat, ocupând Basarabia, mulţi români basarabeni, bucovineni şi transnistreni au fost înrolaţi în rândul Armatei Roşii şi trimişi drept „carne de tun“ pe linia întâi, în cele mai dificile sectoare. În acest context, se cuvine să atragem atenţia asupra modului în care a funcţionat un mecanism psihologic aparte, bazat în mare parte pe mijloace ideologice, prin care a avut loc un fenomen de sacralizare a participării la război, care a determinat pactizarea între călăi şi victime. Este evident faptul că războiul împotriva Germaniei hitleriste nu a fost un război al românilor basarabeni, trimişi să se jertfească pentru o ţară care i-a cotropit. Însă, o dată cu trecerea anilor şi exercitarea propagandei sovietice, prin intermediul practicării „ritualurilor“ de decorare, a serbării zilei de 9 mai, a acordării unor facilităţi sociale pentru participanţii la războiul antihitlerist etc., s-a ajuns la o situaţie absurdă, prin care acea parte din „carnea de tun“ care a supravieţuit măcelului a trebuit a posteriori să-şi însuşească tezele comuniştilor ruşi, potrivit cărora suferinţele sale au fost determinate de un obiectiv comun, şi nu de unul impus de sovietici.
Astfel, peste ani, s-a realizat un gen de raţionalizare a evenimentelor (care la vremea producerii lor nu au putut fi argumentate logic), impunându-se un sens acolo unde, în mod firesc, acesta nu avea cum să existe. În zilele noastre, o dată cu accesul la informaţie şi demitizarea modelului „fratelui sovietic eliberator“, este evident pentru românii basarabeni faptul că Rusia stalinistă a luptat împotriva Germaniei hitleriste, iar ei au fost pur şi simplu „masă de manevră“, căreia i s-a solicitat chiar şi o adeziune ideologică. Paradoxul este că acest din urmă fapt a reuşit în mare măsură, mai ales din cauza suferinţelor îndurate de români pe linia frontului. Proiectul naţional de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari s-a desfăşurat în paralel cu un proiect rusesc „în oglindă“. Acesta din urmă a avut un caracter mai degrabă ideologic, plecând de la nişte realităţi trunchiate, care, aşa cum timpul a dovedit-o de cele mai multe ori, au efecte mai nocive decât un neadevăr istoric. Proiectul menţionat avea puţine elemente concrete care să fie viabile, inatacabile de logica realităţii istorice şi avea ca obiectiv crearea unei entităţi autonome la stânga Nistrului, desemnate de bolşevici să joace rolul unui pol de „atracţie“ pentru România şi/sau Basarabia. Cu toate acestea, bolşevicii ruşi au întâmpinat dificultăţi deosebite în procesul de transformare a ţăranilor transnistreni în cetăţeni sovietici, nu în ultimul rând datorită caracterului federalismului sovietic şi naţional-comunismului ucrainean, care ucrainizase în mare parte populaţia din stânga Nistrului. Cu toate aceste dificultăţi, ocuparea Basarabiei, cel de-Al Doilea Război Mondial şi victoria U.R.S.S. în această conflagraţie au condus la crearea R.S.S.M. şi la conferirea unei noi identităţi teritoriale artificiale provinciei în cauză.
Existau multiple semnale referitoare la pregătirile sovieticilor de război. Districtele militare Kiev şi Odessa fuseseră trecute în stare de alertă; se formase Frontul de sud, care avea în componenţă trei armate, sub comanda generalului G.K. Jukov. Însă comportamentul autorităţilor de la Bucureşti, atât în perioada premergătoare, cât şi la 27-28 iunie 1940, a lăsat mult de dorit, chiar dacă ne raportăm la circumstanţele internaţionale nefavorabile. Unii istorici consideră că trebuia să se fi optat pentru respingerea necondiţionată a notelor ultimative ale Kremlinului şi acceptarea riscului unui război cu U.R.S.S. Retragerea administraţiei şi a armatei române din Basarabia poate fi catalogată mai degrabă ca o fugă din faţa trupelor sovietice, care nu au respectat termenele stabilite chiar de Moscova pentru operaţiunea în cauză. Imediat după anexare, în 1940, circa 90.000 de oameni au devenit victime ale execuţiilor şi deportărilor sumare. O dată cu ocupaţia Basarabiei de către ruşi, în funcţiile de „preşedinţi şi secretari ai ispolcomurilor [comitetelor executive ale partidului bolşevicilor] sunt anumite persoane venite de peste Nistru, care aproape toţi sunt evrei“ – se arată într-un document păstrat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A.N.R.M.). Către sfârşitul lunii octombrie 1940 numărul celor refugiaţi în România s-a ridicat la peste 100.000 de persoane. Teroarea NKVD-ului a inclus asasinate în masă, represiuni şi deportări. În baza Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali, NKVD al Republicii Socialiste Sovietice Moldova (R.S.S.M.) a solicitat, la 7 iunie 1941, 1.315 vagoane pentru deportarea a 85.000 de basarabeni în regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Novosibirsk etc. S-a reuşit, până la declanşarea războiului, deportarea a peste 22.000 de oameni. Cu excepţia ofiţerilor şi soldaţilor gărzilor albe şi a unor posesori de proprietăţi funciare şi imobiliare, deportările îi vizau în primul rând pe românii basarabeni implicaţi în administraţie şi politică, de la jandarmi şi primari, până la fruntaşii din provincie ai partidelor politice.
În ceea ce priveşte crearea R.S.S.M. (2 august 1940), trebuie precizat încă de la început că au existat două proiecte de formare a acestei entităţi statale sovietice artificiale: unul al autorităţilor centrale de la Moscova, făcut public printr-un articol de fond al ziarului Pravda din 11 iulie 1940, în care se scria că teritoriul viitoarei republici sovietice va fi de peste 50.000 km pătraţi, şi altul ucrainean, care excludea Ismailul şi propunea să fie incluse în viitoarea republică „soră“ doar şase dintre cele 14 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti (R.A.S.S.M.), creată în stânga Nistrului după unirea Basarabiei cu România, în 1918. Documente de arhivă demonstrează că au existat anumite disensiuni între conducerea U.R.S.S. şi cea a R.S.S. Ucraina cu privire la viitoarele hotare ale R.S.S.M., disensiuni care până la urmă au fost soluţionate în favoarea Ucrainei. Au rămas în afara R.S.S.M. judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 persoane. Dintre aceştia, 272.314 (28,4%) erau români, iar 25,4% (244.017 persoane) ucraineni.
Pentru a-şi atinge scopul menţionat, acela de a obţine cât mai mult din teritoriul R.S.S.M., naţional-comuniştii ucraineni, urmând modelul sovietic, au făcut şi ei uz de fals şi, până la urmă, au reuşit să-i convingă pe ruşi de necesitatea modificării hotarelor în formula pe care o doreau. Putem presupune că în procesul de gestionare a ocupaţiei Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici, ucrainenii au reuşit să-i convingă pe comuniştii de la Moscova de teza că populaţia provinciei ocupate este neloială faţă de U.R.S.S. şi că românii basarabeni şi conducătorii lor locali nu ar prezenta garanţii suficiente pentru a le acorda încrederea necesară pentru administrarea unei regiuni care are o frontieră atât de întinsă cu România „burghezo-moşierească“. Aceasta cu atât mai mult, cu cât Basarabia era considerată, de ambele pretendente la teritoriul ei, ca fiind un obiectiv strategic de importanţă deosebită pentru controlul asupra gurilor Dunării, motiv ca Molotov, la Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1-7 august 1940), să afirme că este o „achiziţie care trebuie salutată“. Este interesant faptul că istoricii sovietici, în contradicţie cu cifrele pe care le foloseau, au afirmat că guvernul sovietic, trasând frontierele între R.S.S.M. şi R.S.S.U., a luat în consideraţie componenţa naţională a populaţiei, după modelul pe care l-a folosit şi în 1924, atunci când a fost creată R.A.S.S.M. Dacă în ultimul caz am putea afirma că R.A.S.S.M. a avut puţine lucruri în comun cu moldovenii, atât sub aspect numeric, cât şi sub cel al conştiinţei naţionale, republica autonomă fiind una artificial-moldovenească, în cel de-al doilea caz transferul teritoriilor basarabene a avut un substrat politic şi nu a luat în consideraţie componenţa etnică a acestora. Chiar dacă am utiliza cifrele sovieticilor, reiese faptul că în judeţele Ismail, Akerman şi Hotin ale Basarabiei trăiau 25,44% ucraineni, 28,39% români, 18,70% ruşi, 27,47% alte naţionalităţi, adică românii reprezentau grupul naţional cel mai numeros. Caracterul de ocupaţie a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclusiv naţională, reiese din mai multe fapte concrete. Astfel, dintre 51 de persoane confirmate în funcţii de conducere doar două erau de naţionalitate română, însă şi acestea erau originare din afara provinciei. Dintre 75 de funcţionari împuterniciţi să constituie sovietele judeţene, doar doi erau români. De asemenea, nici unul dintre comuniştii ilegalişti din Basarabia nu a participat la Congresul I al P.C.(b) din Moldova, iar mulţi dintre ei au fost deportaţi sau întemniţaţi. Din punct de vedere administrativ, a fost instituit postul de „împuternicit al C.C. al P.C.(b) din U.R.S.S. în R.S.S.M.“. Toate acestea constituie dovezi concrete cu privire la neîncrederea faţă de basarabeni, faptul în cauză demonstrând, la rândul său, că ruşii şi ucrainenii erau conştienţi de caracterul de ocupaţie al actului realizat la 28 iunie 1940.
După lansarea operaţiunilor militare împotriva U.R.S.S., România, fiind aliata Germaniei, şi-a redobândit teritoriile anexate de sovietici în 1940, înaintând şi peste Nistru, unde fusese creat, până la Bug, un district militar special. În acelaşi timp, România nu a avut nicio revendicare teritorială dincolo de Nistru. Hotarul între România şi Transnistria a fost trasat pe Nistru, unde s-au amplasat trupe de grăniceri, puncte vamale etc. Regimul administrativ instalat în Transnistria a fost deosebit de cel din Basarabia sau Bucovina. Armata română a fost întîmpinată cu bunăvoinţă de majoritatea populaţiei care, în decurs de un an, se lămurise ce însemna comunismul. În acelaşi timp, au existat persoane, în special din rândul minorităţilor, care nu au agreat revenirea Basarabiei sub suveranitatea română. „Pătura subţire de nemulţumiţi de revenirea administraţiei româneşti în Basarabia era alcătuită din cei ce au avut mână liberă şi au fost încurajaţi de bolşevici pentru jafuri şi deposedarea de bunuri a celor înstăriţi şi bogaţi. Administraţia venită le-a abolit drepturile ce li se acordaseră în sensul arătat mai sus, de către bolşevici“.
La 3 septembrie 1941 a fost emis Decretul-lege nr. 790 „Pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei“, în baza căruia erau gestionate provinciile în cauză, fiind creat şi un Cabinet civilo-militar având în sarcină administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Pentru restabilirea adevărului istoric şi înlăturarea unei imagini idilice se cuvine să amintim şi unele deficienţe ale administraţiei româneşti în perioada iniţială a campaniei militare. Ca şi în anii interbelici, acestea au constat în repartizarea, ca o consecinţă a unor sancţiuni disciplinare, a unor funcţionari civili şi militari din Vechiul Regat în provinciile eliberate, practică sistată în august 1942, în urma protestelor exprimate de localnici. De asemenea, populaţia, în special romii şi evreii, de pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, precum şi din Basarabia şi Bucovina, a avut de suferit mult din cauza măsurilor represive întreprinse de Antonescu şi aliaţii germani, fiind deportate sau ucise câteva zeci de mii de persoane, în primul caz, şi aproximativ 123.000, în cazul evreilor. Opinia publică românească, mulţi oameni politici şi unii generali nu susţineau avansarea Armatei Române dincolo de Nistru. Istoricul Vlad Georgescu menţiona: „Bun patriot şi bun militar, Antonescu, totuşi, nu era, din punct de vedere al abilităţilor politice, la înălţimea nevoilor momentului; nu era nazist, nici fascist, nici măcar filogerman, dar ca soldat a crezut în victoria Reichului şi această credinţă l-a împins să-şi arunce ţara dincolo de limitele fireşti ale recuceririi teritoriilor pierdute, într-un război din care nu avea decât de pierdut; a crezut cu naivitate că în acest fel îl va convinge pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord şi nu a scăpat nici o ocazie pentru a aminti Führerului că Dictatul de la Viena fusese nedrept şi că aştepta revocarea lui [...] Spre deosebire de Mannerheim, general finlandez, care se oprise după recucerirea Kareliei, Antonescu a ales să continue ofensiva înlăuntrul Rusiei sovietice alături de nemţi pentru salvarea credinţei, ordinii, civilizaţiei [...], în aceste lupte pierzându-şi viaţa 147.000 de soldaţi şi ofiţeri şi 180.000 fiind făcuţi prizonieri“.
Dacă recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord au fost acţiuni fără îndoială populare, acceptate de marea masă a românilor, continuarea războiului dincolo de Nistru a fost întîmpinată cu ostilitate. Unii dintre generalii armatei române au dezavuat decizia lui Antonescu, în frunte cu şeful Marelui Stat Major, I. Iacobici. Maniu, care scrisese Conducătorului, la 18 iulie 1941, că steagul românesc a ajuns să fluture „deasupra unui lagăr de sclavi pentru a le indica naţionalitatea“, a protestat şi el în termeni foarte duri: „Armatele române nu trebuie să invadeze teritorii care nu le-au aparţinut [...], nu este admisibil să ne prezentăm astăzi ca agresori împotriva Rusiei, aliată de acum a Angliei [...], nu este admisibil să ne legăm soarta cu Axa prin războaie de agresiune şi cucerire“. În memoriul său din ianuarie 1942, cererile lui Maniu cu privire la retragerea armatei române din Rusia au stârnit furia lui Hitler, care l-a întrebat pe mareşal de ce tolerează activitatea unui om care „acţionează conştient pentru slăbirea rezistenţei frontului intern“.
La 21 noiembrie 1944 Comisia Aliată de Control, dominată de sovietici, a solicitat guvernului Sănătescu ca toţi locuitorii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, aflaţi pe teritoriul României, să fie trimişi pe teritoriul provinciilor menţionate, sub motivaţia că aceştia ar fi cetăţeni sovietici. Autorităţile române au încercat să reziste sau să interpreteze limitat principiile de selectare. Încă din perioada instalării lui Groza în funcţia de prim-ministru, acesta a afirmat că nu are nevoie de basarabeni. Conform informaţiilor Comisiei române de aplicare a Armistiţiului, în perioada 23 august–30 septembrie 1946 au fost „repatriaţi“ 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la est de Nistru. Dintre aceştia, majoritatea au fost deportaţi sau executaţi pentru colaborare sau aflare în serviciul forţelor şi autorităţilor „româno-fasciste“. De asemenea, atunci când armata sovietică a avansat, ocupând Basarabia, mulţi români basarabeni, bucovineni şi transnistreni au fost înrolaţi în rândul Armatei Roşii şi trimişi drept „carne de tun“ pe linia întâi, în cele mai dificile sectoare. În acest context, se cuvine să atragem atenţia asupra modului în care a funcţionat un mecanism psihologic aparte, bazat în mare parte pe mijloace ideologice, prin care a avut loc un fenomen de sacralizare a participării la război, care a determinat pactizarea între călăi şi victime. Este evident faptul că războiul împotriva Germaniei hitleriste nu a fost un război al românilor basarabeni, trimişi să se jertfească pentru o ţară care i-a cotropit. Însă, o dată cu trecerea anilor şi exercitarea propagandei sovietice, prin intermediul practicării „ritualurilor“ de decorare, a serbării zilei de 9 mai, a acordării unor facilităţi sociale pentru participanţii la războiul antihitlerist etc., s-a ajuns la o situaţie absurdă, prin care acea parte din „carnea de tun“ care a supravieţuit măcelului a trebuit a posteriori să-şi însuşească tezele comuniştilor ruşi, potrivit cărora suferinţele sale au fost determinate de un obiectiv comun, şi nu de unul impus de sovietici.
Astfel, peste ani, s-a realizat un gen de raţionalizare a evenimentelor (care la vremea producerii lor nu au putut fi argumentate logic), impunându-se un sens acolo unde, în mod firesc, acesta nu avea cum să existe. În zilele noastre, o dată cu accesul la informaţie şi demitizarea modelului „fratelui sovietic eliberator“, este evident pentru românii basarabeni faptul că Rusia stalinistă a luptat împotriva Germaniei hitleriste, iar ei au fost pur şi simplu „masă de manevră“, căreia i s-a solicitat chiar şi o adeziune ideologică. Paradoxul este că acest din urmă fapt a reuşit în mare măsură, mai ales din cauza suferinţelor îndurate de români pe linia frontului. Proiectul naţional de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari s-a desfăşurat în paralel cu un proiect rusesc „în oglindă“. Acesta din urmă a avut un caracter mai degrabă ideologic, plecând de la nişte realităţi trunchiate, care, aşa cum timpul a dovedit-o de cele mai multe ori, au efecte mai nocive decât un neadevăr istoric. Proiectul menţionat avea puţine elemente concrete care să fie viabile, inatacabile de logica realităţii istorice şi avea ca obiectiv crearea unei entităţi autonome la stânga Nistrului, desemnate de bolşevici să joace rolul unui pol de „atracţie“ pentru România şi/sau Basarabia. Cu toate acestea, bolşevicii ruşi au întâmpinat dificultăţi deosebite în procesul de transformare a ţăranilor transnistreni în cetăţeni sovietici, nu în ultimul rând datorită caracterului federalismului sovietic şi naţional-comunismului ucrainean, care ucrainizase în mare parte populaţia din stânga Nistrului. Cu toate aceste dificultăţi, ocuparea Basarabiei, cel de-Al Doilea Război Mondial şi victoria U.R.S.S. în această conflagraţie au condus la crearea R.S.S.M. şi la conferirea unei noi identităţi teritoriale artificiale provinciei în cauză.