734

Intre Costuleni ramane doar Prutul

Sarma ghimpata dintre comuna romaneasca si cea din Republica Moldova este pusa la pamant, dupa cateva decenii in care neamurile aflate de-o parte si de alta s-au rupt aproape cu totul.De vina au fost stapanirile si inundatiile, nu se stie care a venit cu furie mai mare. Cica pana la 1812, cand Basarabia a trecut in Imperiul Rus, era un singur sat Costuleni, care avea case pe ambele maluri ale Prutului. Asa zic, cel putin, istoricii basarabeni.Se mai spune ca desele revarsari au mutat casele tot mai departe de rau, imprastiindu-le pe ambele maluri. O parte dintre cei mutati ar fi infiintat, dupa aceea, satul romanesc de azi, ceilalti s-au dus in stanga, in Basarabia.Pentru ca nu avea timp de maruntisuri, Uniunea Sovietica a ridicat 360 de kilometri de sarma ghimpata la granita cu Romania. De dupa gard, peste apa Prutului, neamurile s-au strigat o vreme, s-au mai cautat. Au trebuit insa sa-si vada si de viata lor, sa faca nunti, sa creasca multi copii si sa moara.Gospodarul Mihaita Butnaru (66 de ani), din comuna Costuleni (raionul Ungheni) zice ca nu-i tarziu nici acum pentru revederi, cand stapanirile s-au schimbat, iar stalpii gardului sunt putrezi si cad usor sub topoarele granicerilor.Planul unei profesoareSa tot fie vreo ora si jumatate cu masina de la Costuleniul basarabean pana la cel din Romania. Treci printre case ingrijite, cu garduri verzi si albastre, apoi prin Ungheni, mai e soseaua serpuita pana la Iasi si de dincolo de oras.Dar nu-i asa simplu in toate cazurile: la Vama Sculeni, de exemplu, cetateanul Republicii Moldova trebuie sa prezinte felurite acte si sa arate apoi ca are la el cei 500 de euro ceruti de Uniunea Europeana.Iar asta tine, deocamdata, in loc planul profesoarei de istorie si geografie Valeria Popa din Costuleni (judetul Iasi), actualmente pensionara. Are totul in minte inca din 2007, de cand a vizitat localitatea geamana impreuna cu o delegatie din comuna, condusa de primarul Dumitru Harabagiu. „Suntem ultima generatie care am putea intregi cele doua maluri ale Prutului. Cei ce vin dupa noi au deja alte preocupari si nu prea stiu ce s-a intamplat cu stramosii lor”, spunea cu acea ocazie primarul Costuleniului romanesc.Pentru Valeria Popa, intregirea asta trebuie sa inceapa frumos, cu un autocar plin de elevi si de batrani din Costuleniul celalalt, cu imbratisari si cu strangeri de mana. MALUL STANGMos Mihaita Butnaru ar vrea sa se scalde in PrutPentru ca mos Mihaita Butnaru sa-ti zica povestea promisa, trebuie sa te ia cu binisorul din gradina, acolo unde te minunezi de stupii lui pictati cu berze si flori. Vei intra in bucatarie, iar tanti Zena iti va lua incaltarile si le va pune langa plita fierbinte, la uscat. Cat Mihaita Butnaru iti va zice povestea lui, tanti Zena va invarti in mancare. Batranul va opri mai intai radioul portabil de pe raft - la care niste oameni tocmai zic ca daramarea gardului de sarma era inevitabila -, apoi se va aseza pe un scaun, aproape de geam.Iti va zice mai intai ca mama lui e din dreapta Prutului, ca stie de la ea si de la altii mai batrani ca inainte de razboi viata era buna, ca oamenii carau sacii la moara in Iasi, ca se duceau si se scaldau in Prut dupa o zi de munca si iarna treceau chiar raul de pe un sloi pe altul, dupa lemne, faceau din ele plute. Istoria lui Mihaita Butnaru trebuie zisa, dar nu mai trebuie traita niciodata. „Dupa ce au pus rusii granita, umblau granicerii calare pe cai. Nu era inca sarma, nu era nimic. Si-apoi tin minte ca la marginea satului, pe malurile Prutului, erau case. O fata de pe aici s-a casatorit si s-a dus pe partea cealalta. Si cand au venit rusii si au pus granita, neamurile vorbeau peste Prut. O intreba mama pe fata: «Ce mancare faci?». «Iaca niste fasole, ca n-am ce». Dar oamenii din partea asta erau mai gospodari, aveau vaca, aveau oi. Si lui maica-sa ii era jale de ea: «Ti-as da o caldare de lapte pentru copii. Dar cum sa-ti dau?». Istoria asta mi-a ramas in inima de atunci”.O asteptare cam lungaAsa au fost vremurile: podurile au cazut, rusii au zis apoi ca Prutul se umfla, ca e pericol de inundatii si ca, prin urmare, casele de langa apa trebuie demolate, iar ghimpii au impanzit Prutul. Insa lumea a continuat sa se stranga langa mal, fie si pentru o vorba din partea cealalta. „Mai tare ne interesa daca cel de dincolo de Prut stia neamuri. Se ducea omul si-i anunta: «Vezi ca o sa vina Mihai de pe partea cealalta». Dar daca ne auzeau granicerii, era gata, nu mai aveai ce cauta acolo”, povesteste batranul.Neamurile i s-au imprastiat prin toata Romania, are chiar un var drept pe care nu l-a vazut niciodata. Si totusi au trecut dincolo: prin ’72, la o inmormantare, in ’88, cand au luat masina si s-au intalnit cu niste verisori, sau in ’90, cand s-au imprietenit cu familia unui ofiter iesean la Podul de Flori si au fost in vizita la ei. Cam pe-atunci au vazut si manastirile din nordul Moldovei, Curtea de Arges si s-au minunat de munti.Au trecut 20 de ani, si mos Butnaru ii multumeste lui Dumnezeu ca a ajuns sa vada cum dispare sarma: „Am 66 de ani si am trecut peste toate, dintr-un veac in altul. Ne bucuram mult. Parca asteptam din zi in zi sa ne putem duce la Prut sa ne scaldam, sa prindem un peste acolo”.Tanti Zena ii taie putin din avant: „Cred ca tot o sa fie vreo regula, ceva, n-o sa dea voie asa, care cum vrea”. Mos Mihai: „O sa fie pe ore, de exemplu. E greu de spus, dar eu parca vad ca o sa se limpezeasca treburile”. Pe scaunul din fata ta, Mihaita Butnaru intinereste intruna, pana ajunge la varsta unui baiat care, la vremea lui, n-avea voie sa se scalde in Prut.MALUL DREPTO profesoara se pregateste pentru o vizita istoricaProfesoara Valeria Popa (60 de ani) ajunge la primarie intr-un suflet, foarte emotionata, cu monografia comunei sub brat. A scris lucrarea in 1990, a obtinut atunci punctajul maxim. N-are insa nevoie de vreun document ca sa-ti povesteasca istoria localitatii asa cum e, de la prima mosie ridicata pe aceste locuri pana la prezenta situare a suflarii de-a lungul Drumului National 28 Iasi-Albita.„Mosia Costuleni dateaza de pe la 1605, de pe vremea lui Ieremia Movila. Ca sat - de pe timpul lui Stefanita Voda Lupu. Satul era mai jos, intre Prut si Jijia”, povesteste Valeria Popa. Inundatiile i-au mutat pe oameni mai departe de rau - unii si-au facut alte case pe malul drept, pe dealul Marcociu, altii in stanga apei. Asa ar fi luat nastere Costuleniul basarabean: pe cale naturala, cum ar veni.Legaturi au existat mereu. Astazi insa cei mai multi dintre cei care se stiau de acelasi sange au murit, fiecare pe cate-un mal. Mai sunt doar cativa batrani care-si amintesc ca vinul venea mereu de la basarabeni, in butoaie mari, rostogolite cu rabdare pana prin beciurile gospodarilor locului. In anii astia s-au strigat unul pe altul langa apa, fara sa indrazneasca mai mult.La vreme de inghet politic si iernatic, altii au continuat sa treaca dincolo, chiar si fara intentie. „Stiam un morar, prieten cu tatal meu. Era o persoana careia ii placeau femeile, mai bea si un pahar... Si, intr-o noapte, voia sa se duca la mandra lui. Fara sa-si dea seama, euforic fiind, a trecut Prutul inghetat si a intrat intr-o casa din Basarabia. Era chiar pe vremea lui Ceausescu, dar n-a fost incidentul mare, nu s-a facut multa valva. S-a intors tiptil, pe unde trecuse”, isi aminteste profesoara. Stie ca prin comune vecine sunt inca oameni care au fundul gradinii spre Prut, aproape de vreo gospodarie de dincolo. Si vorbesc, ca niste vecini cumsecade.„Nu suntem la fel de buni”Avem multe de invatat de la basarabeni, considera Valeria Popa: „Parca sunt mai patrioti ca noi. Parca sunt mai umani, mai cu suflet. Cand am fost acolo, am intalnit un profesor de istorie care era o inima de roman. Cred ca nu suntem la fel de buni ca ei. Ar trebui sa fim mai aproape, ca nu suntem asa aproape in momentul de fata, si sa raspundem cu aceeasi dragoste pe care ne-o arata ei”.Si asta nu e deloc greu: pentru comuna Costuleni din dreapta Prutului asta inseamna, pentru inceput, intoarcerea vizitei de acum trei ani, sigur o sa se aranjeze. Ar fi vorba in special de batrani care au apucat vremea unei Romanii mai mari si de copii care vor prinde zile cu mai multe poduri. Ar fi candva, dupa Pasti, profesoara ar intitula evenimentul „O zi de scoala: Costuleni la Costuleni”, dar asta mai ramane de vazut.Trebuie sa fie neaparat o zi cu soare, sa se urce cu totii pe deal si cei de acolo sa-si vada comuna cum nu si-au vazut-o niciodata, un pic mai de la Vest. Chiar nu e mare lucru sa se faca asta. DESTEPTAREA„Nu suntem o turma de animale inchise in tarc”E ceasul victoriei pentru presedintele Consiliului raional Ungheni, Ion Harea. Din 2007 incoace se chinuieste, impreuna cu ceilalti reprezentanti ai partidelor pro-europene, sa scoata putreziciunea si rugina de pe malul Prutului. A fost mai intai o hotarare a Consiliului Raional, cu privire la „facilitarea accesului cetatenilor din Republica Moldova la Prut, prin lichidarea gardului de sarma ghimpata”.La acea vreme, Voronin s-a facut foc si para, i-a amenintat pe toti cu puscaria si le-a zis ca granita nu le apartine. Nu era insa vorba de granita - care e bine-mersi pe Prut -, ci de acel gard al rusinii, o intindere de 360 de kilometri de lemn si de sarma. Intr-o prima faza, initiatorii proiectului au castigat in instanta, insa au pierdut runda urmatoare, dupa ce rotitele sistemului controlat de comunisti s-au pus in miscare.Intre timp, s-a schimbat aerul la Chisinau si a venit un ordin de la noul premier Vlad Filat: „Purcedeti la lucru fara taieri de panglici! Important este ca procesul sa fie dus la bun sfarsit in timp util”. Concret, seful guvernului a cerut ca intregul gard sa fie pus la pamant pana la finalul lunii viitoare.„Nu suntem o turma de animale, inchisa intr-un tarc. Si apoi, ne mai intereseaza si pe noi ce face lumea civilizata. Inchisi aici, eram asa de bine indoctrinati ca ajunsesem sa credem ca suntem cei mai buni. Foarte multa lume a patimit din cauza sarmei asteia. (...) Lumea se uita la noi de peste gard, ce impresie poate sa-si faca? Zic: «Astia ori nu vor, ori asa vor sa traiasca». Insa noi n-am vrut sa traim asa, si-o s-o scoatem frumusel”, explica acum Ion Harea. Lemnul va ajunge pe foc, sarma prin muzee. Harea isi aminteste ca, la un moment dat, un taran a venit cu o alta idee: „Cu sarma ghimpata sa fie invelita statuia lui Lenin. Cand o sa mearga la el, comunistii o sa-si zgaraie fruntile si mintile si poate o sa-si mai revina la viata”.
0