Despre scuturi antiracheta a inceput sa se vorbeasca in anii 80, dupa ce presedinte al SUA devenise Ronald Reagan, autorul faimoasei expresii „Imperiul Raului", cu referire la URSS, si cel care obisnuia sa spuna ca „socialismul ar functiona numai in doua locuri: in rai, unde nu este nevoie de el, si in iad, unde exista deja". Tot el a lansat Initiativa de Aparare Strategica, cunoscuta sub numele de „razboiul stelelor". In spatele acestei initiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic...Produsul national brut al economiei sovietice era de sase ori mai redus decat cel american, dar hybris-ul sovietic era sa arate ca URSS e tot pe locul intai: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai inalta decat statuia Libertatii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douazeci de centimetri mai mult decat omologul sau american, Galaxy. De unde si celebrul banc din perioada comunista care spune ca: „Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic". Solutia americanilor, inclusiv initiativa „razboiului stelelor", a fost sa ii invite pe rusi la o competitie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administratia americana a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum sa faca fata. URSS a intrat in colaps, iar americanii au castigat detasat Razboiul Rece. Aceasta a fost una dintre functiile principale ale „razboiului stelelor".Actualul scut american de aparare antiracheta nu are legatura directa cu anii '80. Logica Razboiului Rece a fost depasita, astfel ca decizia din 17 septembrie a presedintelui Obama de inlocuire a vechiului proiect de scut localizat in Polonia si Cehia are alte mize. Ideea de baza este o mai buna protectie a fortelor americane si aliate desfasurate in Europa, dar si a teritoriului SUA si al partenerilor sai. In esenta, e vorba despre un proiect desfasurat pe patru etape. Etapa intai (2011) presupune desfasurarea de sisteme radar si amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizeaza protectia aliatilor prin amplasarea in baze terestre a unei noi generatii de interceptoare (SM-3) in Europa de Est. Faza a treia (2018) vizeaza extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre in nordul Europei. Ultima etapa (2020) urmareste asigurarea unei protectii sporite a SUA impotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale.Romania este vizata strict in etapa a doua, respectiv gazduirea de interceptori terestri (rachete de interceptare) care vor deveni operationali in 2015. Invitatia de participare a fost lansata de SUA la 5 februarie 2010 si a fost aprobata de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect si cu ocazia vizitei vicepresedintelui american Joe Biden la Bucuresti (22 octombrie 2009) sau alte intalniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva Romaniei, acceptarea invitatiei americane inseamna, prioritar, cresterea nivelului de securizare prin participarea in acest proiect pe osatura caruia se vor construi si scuturile NATO. Ideea ca Bucurestiul devine tinta prin asemenea gesturi, deci trebuia sa refuze oferta lui Obama, este bizara: pe aceeasi logica, Romania nu ar fi trebuit nici sa intre in Alianta, nici sa gazduiasca baze americane pe teritoriul sau. Dar participarea la scut mai inseamna si asumarea unor obligatii care revin Romaniei in calitate de membra a Aliantei si de semnatara a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relatii diplomatice cu America capata acum semnificatii speciale.Cum au privit partenerii Romaniei acest gest? Invitatia Washingtonului si acceptul Bucurestiului nu au fost, in realitate, o surpriza pentru nimeni. Ideea relocarii din Polonia si Cehia a „scutului Bush" era cunoscuta (la fel de cunoscuta era si opozitia Moscovei la un scut ce putea periclita echilibrul global prin capacitatea de a bloca rachetele intercontinentale). Negocierile ruso-americane au existat fara indoiala, cuprinzand o paleta mai ampla de dosare (Iran, STAR2, Afganistan, extinderea NATO, energie etc.). Mai mult, in discursul sau de la Paris din 29 ianuarie, Hillary Clinton spunea explicit: „Sistemul antiracheta va face din continentul european un loc mai sigur. Aceasta siguranta se poate extinde si la Rusia, daca decide sa coopereze cu noi. Este o oportunitate de cooperare... pentru securitatea noastra reciproca".Nici NATO, nici Bruxellesul nu au manifestat obiectii de niciun fel, iar ambasadorul american din RM se grabea sa asigure ca scutul „va spori securitatea in regiune". Nici reactiile oficiale ruse nu au fost spectaculoase. Ministerul Afacerilor Externe Rus a dat un comunicat relativ echilibrat, ministrul Lavrov a cerut la cateva zile detalii SUA, iar vocile din zona militara mai contondente (seful Statului Major) au fost corectate de Casa Alba in urma convorbirilor telefonice intre Clinton si Lavrov si presedintii american si rus. In timpul ultimei discutii, Rusia nu si-a exprimat in niciun fel preocuparea in legatura cu desfasurarea scutului in Romania. Nici la Conferinta pentru Securitate de la Munchen partea rusa - nici cea iraniana! - nu a ridicat obiectii limpezi si de la nivel inalt, in ciuda faptului ca nu odata presa rusa incerca sa sugereze asta. In concluzie, deocamdata cel putin, ideea ca scutul readuce tensiunea de tip Razboi Rece in regiune nu are justificare.Paradoxal si nu prea, contestatarii de serviciu ai „imperialismului american" in varianta 2010 au iesit la iveala din... RM. Dincolo de pozitia oficiala, echilibrata si neutra, voci politice sau experte s-au pronuntat cu iritare greu camuflata. Pentru fostul presedinte Voronin, care compara plasarea scutului american in Romania cu alianta dintre maresalul Antonescu si Hitler impotriva Uniunii Sovietice in timpul celui de-al doilea razboi mondial, scutul a cazut ca o mana cereasca: l-a folosit urgent pentru a justifica toate esecurile in chestiunea transnistreana, mai ales cele din mandatul propriu! Vezi Doamne, daca nu se plasa scutul, armamentul rus s-ar fi retras, se „demilitariza total regiunea", iar soldatii rusi plecau acasa... Altii au spus ca „autoritatile de la Chisinau" trebuie sa-si exprime - inclusiv la ONU! - „ingrijorarile privind pericolele care ipotetic pot aparea". Un fost ministru taxa gestul Romaniei ca unul absolut negativ pentru ca „orice obiect militar prezinta pericol pentru cei din jur". Unui politician democrat de la Chisinau amplasarea scutului „ii trezeste multe semne de intrebare si ingrijorare". Iar un expert local lega haotic scutul de Ucraina, hidrocarburile din Insula Serpilor, gazoductul Nabbuco...In realitate, ceea ce trebuia subliniat era altceva. In primul rand, prezenta scutului si solutionarea problemei transnistrene nu au nicio legatura, iar cei care folosesc scutul ca o scuza se fac a uita ca aproape 20 de ani nu exista scut american in regiune. In al doilea rand, devine tot mai limpede astazi ca RM nu are, de fapt, nicio solutie de securitate. In al treilea rand, strategia Voronin de negociere a Chisinaului cu Moscova, prin abandonarea pozitiilor ce i-ar fi putut aduce forta de negociere - apropiere de UE si NATO - a fost o greseala majora care astazi da „roade". Si in al patrulea rand, desi scutul are valente strict defensive, politic acesta marcheaza, dincolo de integrarea euroatlantica, episodul cel mai semnificativ pentru sporirea prestigiului si a puterii de negociere a Romaniei inclusiv pe dimensiunea rasariteana.Dan Dungaciu