28 iunie 1940

28 iunie 1940: la radio s-a anuntat ca Sovietele ne-au cerut ultimativ sa parasim BasarabiaLa 28 iunie 1940 Uniunea Sovietica ?i-a anexat Basarabia. Evacuarea in Romania a fost posibila doar timp de cateva ore. Iata ce scria la acel moment Pan Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despar?iri.«Din clipa cand un prieten mi-a sunat de la Bucuresti si m-a rugat sa-i pregatesc imediat baiatul si sa-l expediez cu primul tren din Chisinau, unde venise de abia de cateva zile in vacanta, am inteles ca-n capitala tarii s-au intamplat lucruri grave. Nu stiam ce anume, dar cererea de expediere imediata din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vara, imi dadea sa inteleg ca lucrurile grave de la Bucuresti privesc provincia mea natala.Am primit telefonul in timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnata-mea, care sta impreuna cu noi, a parasit chiar masa si s-a dus sa-l anunte pe nepot sa se pregateasca de drum. Intr-o jumatate de ora, nepotul era la noi si ne lamurea ca chemarea pe care i-o face tatal sau de la Bucuresti inseamna dupa o intelegere intre dansii ceva grav la Nistru.Nu era deci vreme de pierdut si toti s-au pus pe impachetat bagajele. De la un timp, ai mei, vazandu-ma ca stau linistit, au inceput sa ma indemne sa ma pregatesc si eu de drum. Eu insa am refuzat, pentru ca inca de la inceputul razboiului, din toamna anului trecut, cand Polonia fusese zdrobita in doua saptamani si resturile armatei poloneze, impreuna cu fugarii, isi gasise ada­ post vremelnic la noi, in Basarabia se produsese o panica, si eu, pentru ca sa dau pilda de curaj, facusem o cerere la comandamentul Corpului III de inscriere ca voluntar in armata pentru apararea hotarului rasaritean al tarii. Acum, banuind, ca este vorba de inceperea ostilitatilor intre noi si rusi, nu puteam parasi garnizoana Chisinaului tocmai in clipele acestea.Am sunat la prietenii mei — prefectul judetului Lapusna si rezidentul Tinutului Nistru — ca sa ma lamureasca daca stiu ceva. M-au asigurat si unul si altul ca nu stiu nimica si ca nu cred sa fie ceva care sa indreptateasca plecarea imediata. Le-am atras atentia ca vecinii mei militari si-au expediat tot calabalacul din casa si fac pregatiri de plecare si a familiilor. Mi-au repetat insa si prefectul, si rezidentul ca nu stiu nimic si ca ma vor anunta daca vor primi vreo instiintare din Bucuresti.Dupa ce mi-am petrecut familia la gara, unde am vazut mai mult militari care isi expediau familiile si bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pamantul nadejdiilor mele — un volumas de versuri inchinat taranimii basarabene. Tipografia la ora aceea — sapte si ceva — era inchisa si directorul lipsea de la locuinta. Mi-am pus in gand ca voi reusi sa-mi vad lucrarea a doua zi de dimineata si m-am dus in bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca sa adun informatii din mijlocul vietii. Chisinaul facea impresia unui furnicar starnit de o mana nesocotita si nemiloasa. Autobuze si carute incarcate cu mobile si bagaje, ca in zilele premergatoare Sfantului Gheorghe sau Sfantului Dumitru, intalneai pe toate strazile. Se incepea bejenia spontana si neoranduita, care duce la rezultatul contrariu celui urmarit: prea putin se salveaza din ceea ce dorim sa salvam, iar valmaseala care se produce sporeste circulatia zvonurilor si opreste circulatia normala a vietii si a gandului bun si sanatos.In amurg, strazile Chisinaului s-au umplut cu huruitul tunurilor si nesfarsitelor convoaie militare. Nu zabava vreme, la radio s-a anuntat ca Sovietele ne-au facut cereri ultimative sa parasim Basarabia si ca, la Palatul Regal din Bucuresti, Consiliul de Coroana discuta situatia creata. S-a produs o consternare a carei proportii am inceput sa le banuiesc de neintreruptele chemari la telefon si sonerii la usa. Prieteni, cunoscuti si necunoscuti ma intrebau daca am auzit comunicatul de la radio si ce-i de facut. Le raspundeam ca trebuie sa staruim pe langa Rezidentia Regala sa se faca un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieti de munca si de economie. Aflasem ca rezidentul regal a convocat pe sefii autoritatilor si pe parlamentari ca sa discute cu ei masurile de luat.Dupa ce prietenul meu din Bucuresti mi-a sunat a doua oara, pe la ora 23, si m-a intrebat, daca i-am expediat baiatul, probozindu-ma ca n-am plecat si eu, am inteles ca evacuarea se va face fulgerator, caci rusii nu intelegeau sa dea decat patru zile pentru parasirea intregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidentia Regala si am intrebat daca se va discuta planul de evacuare a Chisinaului cu institutiile lui si daca nu s-ar putea sa fiu incadrat in acest plan si eu cu arhivele institutiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populara, Universitatea Muncitoreasca, Comitetul pentru ajutorarea romanilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care inglobeaza si o biblioteca istorica de documentatie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vietii. Mi s-a raspuns ca nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de lupta si rezistenta. Nu mai intelegeam nimic.Am stat pana in zorii zilei de 28 iunie langa telefon, raspunzand tuturor ce ma intrebau ce-i de facut. Mi-au sunat si la usa cativa prieteni si de cate ori ma duceam sa deschid, vedeam cum se expediaza bagaje in camioane mari.De la un timp huruitul strazilor Chisinaului, din cauza plecarii tunurilor si tancurilor, a umplut tot vazduhul. Eu nu puteam insa intreprinde nimic, neavand nici un cuvant de ordine si neavand nici lazi pregatite pentru impachetarea cartilor.Pe la ora 3 de noapte am adormit langa telefon, in fotoliul meu larg si comod, si m-am trezit buimac pe la sase, din cauza unui sunet deznadajduit si lung la usa. M-am dus sa deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean batranul Gheorghe Madan, care a venit sa vada daca am plecat. In fuga, mi-a spus ca nu-i vreme de pierdut si ca ar fugi si el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decat la ce se astepta el si a plecat cu blesteme grele si neobisnuite in gura unui batran bland si obosit de viata: blastama pe acei care aruncau pamantul natal al Basarabiei in noul infern al suferintei. Tot atunci a venit un nepot al meu, functionar la Rezidentia Regala, sa ma anunte in numele rezidentului sa plec imediat, caci se formeaza de-acum bande, care vor cauta sa impiedice plecarea fostilor fruntasi politici basarabeni.Ce era de facut? Pierdusem atata vreme in asteptarea unui cuvant de ordine si mai ales de ajutor. Nu l-am capatat si acum nu-mi ramanea decat sa adun cateva camasi si o haina in bagajul de mana si sa plec sarac si osandit sa-mi petrec restul vietii intr-o pribegie printre frati de acelasi sange, dar fara cartile mele dragi, fara tablourile si obiectele de arta, pe care le-au adunat cu atata dragoste si atatea jertfe materiale nevasta-mea si cumnata-mea!Din ajun comandasem doua-trei lazi, dar nu mi-au sosit decat in momentul cand plecam cu putinul bagaj adunat intr-un geamantan si doua-trei pleduri. Carutasul, pe care l-am gasit cu mare greutate, mi-a cerut 300 de lei ca sa ma duca cu bruma aceasta de avere la gara si n-a vrut sa urneasca din loc pana cand nu i-am pus banii in palma.La iesire din casa am imbratisat pe cei cativa poeti si scriitori, care venisera sa ma vada si sa ma petreaca. Am plecat la gara sub caraitul zgomotos al stancutelor de pe acoperisurile caselor si croncanitul grav al ciorilor! Le invidiam si pe unele, si pe altele, pentru ca puteau sa ramana fara nici o teama in cuiburile lor din cosurile caselor si din copacii inalti ai gradinilor. Eu insa eram silit sa lepad casa, in care traisem douazeci si sapte de ani, unde redactasem ziarele si revistele ???Cuvant Moldovenesc» si ???Viata Basarabiei» si unde s-au pus la cale atatea acte in legatura cu miscarea nationala din Basarabia!In gara, numai multumita unui hamal, pe care l-am avut de-atatea ori ascultator la conferintele mele populare in cadrul Partidului National-Taranesc, al Universitatii Populare Moldovenesti si al Universitatii Muncitoresti, am putut razbate la casa de bagaje si apoi intr-un compartiment, unde am stat inghesuiti tot drumul vreo zece persoane. In compartiment cu mine s-au nimerit Teodor Paduraru, directorul administrativ al revistei ???Viata Basarabiei», si unul din harnicii ei colaboratori, Gheorghe Bezviconi. Cu acelasi tren au mers atatia alti compatrioti basarabeni, pe care i-am putut vedea doar la coborare in Gara de Nord din Bucuresti, caci coridoarele vagoanelor erau asa de ticsite de oameni si bagaje, incat era cu neputinta sa te misti din loc…… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a inmultit cu cei veniti din partile Baltilor si Sorocii. Si la Ungheni, si la Iasi, si in toate garile pana la Bucuresti, am vazut sute si mii de persoane in asteptarea rudelor si prietenilor pe care ii credeau incaputi in trenul nostru de pe atatea meleaguri basarabene. Eram asaltati cu intrebari, daca nu-i in tren cutare din cutare oras, daca nu am auzit ceva despre dansii, daca au sa mai soseasca trenuri cu refugiati si asa mai departe. Vaierul intrebarilor in gari crestea pe masura ce ne apropiam de Bucuresti, unde se cunostea de acum bine ca evacuarea Basarabiei trebuia sa fie executata rapid si din cauza aceasta se transforma intr-un hazard. In Gara de Nord din Bucuresti numarul intampinatorilor era cu mult mai mare decat numarul celor sositi, incat de abia mai puteai inainta printre randurile acestor oameni, a caror fiinta era numai ochi si numai asteptare! Pretutindeni imbratisari si lacrimi!Lacrimi putine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!» Pan Halippa………………………..Iata si cateva imagini ale acelei zilehttp://www.youtube.com/watch?v=eFmE9-_qRbM