Dilema veche:''Moartea se traieste mai frumos la romani!''

Ai vazut ce scrie colegul tau de dileme? – ma intreaba amicul B., intinzindu-mi un numar anterior din Dilema veche. Nu, nu vazusem, asa ca citesc cu atentie. Si fac ochii mari: In urma unei recente experiente personale, tin sa spun ca inmormintarea ortodoxa este cel mai inuman rit de trecere, un spectacol sinistru de exhibare a durerii, mai intii prin faptul ca expune indecent trupul neinsufletit, creind in jurul lui un soi de pelerinaj comunitar, apoi pentru ca stimuleaza si intretine suferinta, dar si ipocrizia credintei prin tot felul de simboluri si superstitii primitive. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca obliga la o cheltuiala suficient de mare pentru a saraci o familie cu venituri modeste. Un ritual in care propria moarte e inchinata vecinilor, popilor si altor straini. Suna a notificare de la Oficiul pentru Protectia Consumatorului: un produs incorect ambalat de catre niste provideri ilegitimi – daca nu de-a dreptul sarlatani –, care este nejustificat de scump si care mai incalca si dreptul de proprietate: moartea este a mea, a individului, si ca atare trebuie consumata doar in intimitatea acestei proprietati private! Aceasta moarte pacatuieste insa, in primul rind, prin prezenta, in timp ce dincolo, in tarile civilizate, serviciile funerare fac toate cele necesare pentru a o oculta si a nu deranja lumea fericita si eficienta, cu astfel de inconveniente. In rest, ce sa spun, este o descriere teribil de precisa. Doar ca seamana cu perceptia uluita a unui om care ar veni din cu totul alt context si care nu a avut timp – sau nu si-a dat osteneala – sa afle si sa inteleaga sensul mortii in cultura asta „primitiva“ cu care a fost nevoit, din intimplare, sa se confrunte. – Si acum citeste ce scrie despre „moartea la romani“ Alison Mutler, corespondenta Associated Press la Bucuresti – adauga amicul meu si imi intinde un print de pe un blog: Turda. Ianuarie 2000. Inmormintarea lui Ion Ratiu: ardelean si englez prin adoptie, cu sarmul de a fi imperfect in ambele. Un frig alb si neiertator ingheta si incetinea totul, chiar si emotiile celor de acolo. Elizabeth Ratiu era intruchiparea vaduvei nobile britanice in doliu. Cu greu puteai sa discerni pierderea pe mina ei. Doar uriasul efort de a-si stapini emotiile trada sentimentele ei profunde. In fata mortii trebuie sa arati demn. In Anglia, sentimentele puternice se exprima doar in intimitate. Noua ani mai tirziu. Intr-o marti la fel de gri, am stat aproape impietrita la televizor. Ultima scena a lui Stefan Iordache se derula. Acest ultim act al unui mare actor se petrecea la Teatrul National. Pe fondul imaginilor transmise de la Teatrul National, se auzea glasul sau frumos, grav si linistitor. In fata frumusetii lui m-a cuprins o melancolie deloc britanica. Tristetea de pe fata lui Mitica Popescu atirna ca o piatra. Shakespeare era prezent la acest priveghi. Am constatat din nou ca romanii se pricep la moarte. O traiesc deplin. In complexitatea, profunzimea si drama ei, romanii stiu ce inseamna moartea. Romanii sint mai generosi si mai buni in moarte decit de multe ori in viata. Unde in Europa ar transmite televiziunile de stiri imagini in direct ale unui priveghi timp de o jumatate de zi? Cind moare un om in Anglia, inmormintarea poate avea loc o saptamina, chiar doua mai tirziu. Deseori, omul e dus la crematoriu, nu la cimitir. Chiar si rudele cele mai apropiate incearca sa isi stapineasca emotiile in public. Unii considera de bun-gust sa nu vorbesti despre cel plecat, ca sa nu risti sa stirnesti emotiile celor apropiati. Fiind o tara majoritar protestanta, nu avem priveghiuri, nici parastas de 3, 6, 9 si 40 de zile. Nu se dau vase, prosoape si batiste. Nu sint 24 de vami pe care trebuie sa le traversezi dupa moarte. La Biserica anglicana nu sint luminari pentru cei morti, si arareori pentru cei vii. In nici un caz cosciugul nu e deschis. Moartea e tinuta igienic si discret ascunsa de lume, ca sa nu o tulbure prea mult. Si jurnalista britanica incheie mica sa meditatie despre moartea la romani cu urmatoarea declaratie surprinzatoare: Acum niste ani, mama mea m-a intrebat unde vreau sa fiu inmormintata. Fara sa stau pe ginduri, am bulversat-o cu raspunsul meu: „in Romania“. Moartea se traieste mai frumos la romani! Toate acestea imi aduc aminte de o taranca din Bulgaria care, vorbind despre Sfinta Paraschiva, povestea cu aerul unei constatari indrituite ca „sfintii se nasc la noi, dar vin sa moara la voi, in Romania“. N-as putea sa va spun de ce, intrebati-i pe sfinti...http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=243&cmd=articol&id=9238