Acum doua decenii s-a constituit Miscarea Democratica din Moldova, care si-a asumat rolul de readucere a grafiei latine in R. Moldova si de proclamare a independentei RSSM. Un jubileu simbolic a marcat si Cenaclul social-politic „Al. Mateevici”, un deschizator de idealuri nationale in anii sovietici. De ce, totusi, a esuat aceasta perioada frumoasa a romantismului patriotic, numita astfel de pragmatici? De ce nu sintem si noi in UE, ca si Tarile Baltice, care au pledat pentru idealurile nationale cu aceleasi lozinci? Ce fac acum eroii acelei epoci? La aceste intrebari am rugat sa ne raspunda trei lideri, simboluri ale sfirsitului anilor ’80 – scriitorii Ion Hadirca si Leonida Lari si conducatorul Cenaclului „Al. Mateevici”, Anatol Salaru.Anatol Salarupolitician, 46 de aniLa sase ani invata sa citeasca in grafie latina, ca peste un an sa descopere ca exista o alta limba cu alt alfabet. Copilaria lui inseamna satul Varatec, de pe malul Prutului, si filme cu actori romani, cu Stan si Bran si desene animate cu ciocanitoarea Woody. La 17 ani vine la studii in Chisinau. La 25 de ani, aflat pe Aleea Clasicilor, la bustul lui Mihai Eminescu, tinarul Anatol Salaru, cu facultatea de medicina terminata, inainteaza o propunere care-i va schimba intreaga viata. Nu stia atunci ca va deveni o legenda a anilor ‘80. In 1988, Anatol Salaru fondeaza Cenaclul „Al. Mateevici” – un forum al ideilor libere si nationale, creat in anii de apus ai URSS si de inceput ai restructurarii.Cenaclul „Mateevici” a insemnat zeci de mii de oameni adunati pe Aleea Clasicilor, la Teatrul de Vara, in Piata Marii Adunari Nationale, curaj civic, vise si sperante, sute de declaratii politice si patriotice, care au dus la inceputul „revolutiei” moldovenesti de la sfirsitul anilor ’80. Astazi, la 20 de ani de la crearea renumitului cenaclu, il regasim pe Anatol Salaru, dupa o absenta de aproape 15 ani din vizorul public, in politica, un domeniu care nu-i este deloc strain.La 15 ianuarie 1988, la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor s-a adunat mai multa lume pentru a-l omagia pe marele poet. Am venit si eu cu niste colegi de serviciu. Ne-a placut faptul ca manifestarea avusese loc in aer liber, or, pe timpurile celea, toate intrunirile se faceau in spatii inchise - la Centrul republican al tineretului „Iuri Gagarin”, la cel orasenesc sau la Uniunea Scriitorilor. Atunci mi-a venit o idee – de ce sa nu ne intilnim mai des? Am propus sa ne vedem peste doua saptamini, la aceeasi ora, in acelasi loc. La urmatoarea intilnire au venit vreo 15-20 de persoane. Am discutat si am cintat cintece patriotice – aveau succes cei care stiau sa cinte la chitara, recitam poezii din Eminescu – era o chestie extraordinara sa declami „Doina” sau „Scrisoarea a III-a” in anul 1988! Cind ne-am intilnit in martie, eram mai multi si am fost „acostati” de cei de la partid, care ne-au spus ca nu ne mai putem intilni asa, liber si ca, in conformitate cu legea, trebuia sa ne inregistram. Eram putini oameni ca sa ne opunem, nu eram 30.000 ca sa putem spune „nu”. Astfel, pe 26 aprilie 1988, pe Aleea Clasicilor, a avut loc prima sedinta oficiala a Cenaclului literar-muzical socio-politic „Al. Mateevici”.Pe atunci, multa lume ma asemana cu Alexei Mateevici, pentru ca purtam mustata si parul lung. De fapt, noi am numit cenaclul in numele lui Mateevici pentru ca este autorul capodoperei „Limba noastra”, iar noi ne doream sa renastem limba romana. Cenaclul „Mateevici” a inceput in 1988 o campanie de colectare a semnaturilor pentru proclamarea limbii romane limba de stat si pentru revenirea la grafia latina. Am inceput sa actionam, intilnindu-ne in fiecare duminica pe Aleea Clasicilor. Autoritatile au inteles ca nu sintem un grup de tineri nevinovati, romantici, care vin numai sa cinte si sa spuna poezii, ci sintem porniti sa discutam probleme foarte serioase, cum ar fi revenirea la grafia latina, deportarile, toate problemele stringente despre care nu s-a spus in perioada sovietica. La una din sedintele Cenaclului am citit pentru prima data pactul Molotov-Ribbentrop. Asa ca, intr-o zi, ne-am trezit ca nu mai avem scena pe Aleea Clasicilor... Ne-am dus in fata monumentului lui Stefan cel Mare. Apoi, autoritatile ne-au propus sa mergem la estrada „Lumina” de la Lacul Comsomolist, unde erau vreo 200 de locuri. Apoi, ne-am mutat la Teatrul de Vara, dar si acesta a devenit neincapator. Cenaclul „Mateevici” a devenit cunoscut datorita unei greseli a comunistilor - au inceput sa ne atace in presa. Foarte dur, in toata presa sovietica de atunci. Dar oamenii, aflind despre noi, au inceput sa vina cu autocarele din toata Moldova, de la Briceni, Cahul, de peste tot. Nu pot sa compar cu nimic ceea ce simteam atunci. A fost o chestie extraordinara, nu mi-a fost frica de nimic. Multi zic ca am avut un curaj nebun de a infrunta monstrul acela sovietic. Dar am avut un entuziasm, o bucurie enorma. Am fost fericit in acea perioada, mai ales cind vedeam ca oamenii vin cu copiii, vin batrini, cu totii dorind sa afle adevarurile istorice si politice. E o senzatie aparte atunci cind mergi pe strada si cineva iti ofera, pur si simplu, flori... In decembrie1989, fiind la Iasi, am intrat intr-un magazin si mi-am cumparat o pereche de pantofi. Dupa ce i-a impachetat, vinzatoarea a scris pe cutie: „La multi ani, dle Salaru!”.Sefii mei, trimisi de partid, au inceput sa urmareasca ce fac eu duminicile si sa vina la sedintele cenaclului. Dar, au venit dusmani si au plecat prieteni. Pentru ca au vazut ca nu discutam acolo cum sa-i omorim pe rusi si sa-i alungam din Moldova, dar abordam niste probleme mult mai umane. In acea perioada, am vrut sa-mi fac aspirantura la Kiev, unde eram 17 candidati pe un loc. Si chiar daca am fost admis la studii, am renuntat, pentru ca ma ocupam de Cenaclu, cu toate ca cei de la Institut ma rugau din toata inima sa ma duc sa invat... N-aveau ce sa-mi faca, devenisem o persoana publica. Tin minte ca in 1988 am fost invitat la Televiziune, la „Unda tineretului”, unde am vorbit pentru prima data despre ocuparea Basarabiei de catre rusi. A doua zi veneau oamenii la mine la serviciu, sa vada daca nu m-au arestat. Nu aveam idealuri politice, pentru ca nu existau politicieni pe masura. Cel mai mare politician al vremii era Mihail Gorbaciov. Oricum, nu l-am crezut pe Gorbaciov nici atunci, caci restructurarea s-a efectuat la comanda. Stiti cum se spune - daca e ordin, cu placere. Miscarea Democratica din Moldova, care s-a format la 3 iunie 1988, a fost facuta la initiativa lui Gorbaciov. El a dat indicatii ca in toate republicile unionale sa se formeze miscari de sustinere a restructurarii. Pina atunci, nimeni nu avea de gind sa faca vreo organizatie sau altceva... In momentul in care s-a dat liber de la Moscova, toti au devenit curajosi. Pastrindu-si aparentele unui mare democrat, meritul lui Mihail Gorbaciov este ca a evitat un razboi civil. Prima demonstratie masiva din Chisinau a avut loc la 19 februarie 1989, cind lumea, adunata la Cenaclul „Mateevici”, zeci de mii de oameni, a pornit spre Comitetul Central, a mers pina la Academia de Stiinte si s-a intors inapoi, blocind centrul capitalei. A fost un cutremur pentru toti, conducerea nu si-a putut reveni mult timp. Intelegind ca situatia este grava, au inceput sa urzeasca diferite planuri, de genul de a-l pune pe Semion Grosu in fruntea Miscarii Democratice, la propunerea lui Ion Druta. Noi insa n-am cedat, pentru ca la „Al. Mateevici” nu au existat intrigi - nimeni dintre noi nu a vrut putere, n-am vrut mandate de deputati. In schimb, am controlat cu mina de fier activitatea Cenaclului, am limitat accesul provocatorilor la microfon, pentru ca erau multi aventurieri si profitori care vroiau sa se afirme fara vreun temei. La sedintele cenaclului participau specialisti in lingvistica si istorie, profesori si academicieni abilitati sa vorbeasca despre limba romana si istoria romanilor. La „Mateevici” au vorbit prima data Constantin Tanase, Ion Hadirca, Leonida Lari, Andrei Vartic, Emil Loteanu. La inceput, unora le era frica de autoritati, pina cind au inteles ca nimeni nu este omorit pentru declaratiile facute. Ne-au ajutat, cu vorba si cu fapta, ziaristii Dinu Mihail si Boris Vieru. Tarile Baltice au ajuns in structurile europene pentru ca au fost mult mai pragmatice in toate avinturile lor nationale, avind si sprijinul unor tari serioase precum Finlanda si Suedia. Noi am facut numai poduri de flori. Cu regret, multora dintre politicienii nostri comunismul si tradarea le-au ramas pina in ziua de azi in singe. In 1990, cind s-a format primul parlament, Frontul Popular avea peste 30 %, insa, sub presiunea strazii, Parlamentul a reusit sa voteze multe legi bune. Ulterior, unii deputati frontisti au fost cumparati cu posturi, altii au fost santajati cu dosare si pina la urma am ramas foarte putini. Majoritatea au trecut de partea agrarienilor, a comunistilor, iar liderii frontisti au aparat cu totii interesele Rusiei. Si Romania a comis o greseala, recunoscind independenta R. Moldova - Guvernul roman niciodata nu a avut un plan strategic cu privire la Basarabia, s-a spalat pe miini si a uitat de noi. Guvernul Iliescu i-a ajutat foarte mult pe agrarieni, care slujeau Moscovei. In perioada primului legislativ democrat exista o presiune fantastica a strazii. Mii de oameni se adunau in fata Parlamentului si blocau circulatia - lumea nu era indiferenta fata de hotaririle votate in Parlament. Unii deputati votau din frica, mai erau si din cei indecisi, mai erau deputatii comunisti de la Tiraspol... Cei care nu votau corect, erau huliti, puteau si bataie sa ia, iar celora care votau bine, oamenii le dadeau flori.Succesul cel mai mare al Cenaclului „Al. Mateevici” si a Miscarii Democratice reprezinta trezirea constiintei nationale si mobilizarea populatiei pentru atingerea scopurilor concrete – limba si alfabet. Aceste doua sarcini primordiale au fost realizate cu succes inca in timpul Uniunii Sovietice. Alt succes al nostru, dar care a depins mai putin de noi, a fost proclamarea Independentei. Din pacate, nu am putut evita razboiul din Transnistria. Insuccesele au „reprezentat” unii oameni in care am crezut cu totii. Probabil, nu trebuia sa-i promovam pe Mircea Snegur si Petru Lucinschi, insuccesele politicii lor i-au adus pe comunisti la putere. Multi dintre cei care au stat in fruntea Miscarii au preferat sa plece in Romania. Mircea Druc a fost convins, cu mare succes, de Iurie Rosca sa candideze la Presedintia Romaniei. Despre Leonida Lari nu vreau sa spun mai multe, pentru ca nu pot sa o inteleg: in momentul in care a devenit senator in Romania, a uitat de promisiunile facute la Chisinau. Exista citeva persoane care nu m-au dezamagit pe parcursul acestor ani. Moral si perseverent a fost Gheorghe Ghimpu, care a mers pina la capat, sacrificindu-si viata pentru interesul nostru national. Foarte putini au ramas din cei care nu au fost cumparati cu bani sau cu posturi. Nu m-a dezamagit Mihai Ghimpu, Ion Hadirca, desi ultimul s-a lasat convins sa demisioneze din functia de prim-vicepresedinte al Parlamentului. Nicolae Tiu este un om cu foarte mult bun simt, demnitate si patriotism. Daca ar fi sa revin in 1988, as face aceleasi lucruri. Nu-mi pare rau deloc de ceea ce am facut, dimpotriva, as face mai multe, daca as avea mintea de acum. I-as fi dat afara pe multi din Frontul Popular. L-am fi ales pe Ion Hadirca presedinte al Parlamentului, am fi promovat cu totul alti oameni in posturile-cheie. Nu stiu daca ar mai putea exista o Miscare Democratica astazi. Ar putea exista un scop – integrarea in Uniunea Europeana. Moldova trebuie in continuare sa pledeze pentru aderarea la Uniunea Europeana si Alianta NATO. Desi conducerea de astazi a votat strategia de securitate a R. Moldova, ce prevede neutralitatea statului nostru, nici o tara din Europa de Est nu a intrat in Uniunea Europeana fara a fi membra a NATO. Poporul nostru nu are alt viitor decit in Uniunea Europeana. Conationalii nostri trebuie sa inteleaga un singur lucru – UE garanteaza drepturi egale pentru toata lumea. Dupa expirarea mandatului meu de deputat, am lucrat doi ani in domeniul privat. In 1996 m-am angajat la „Ascom group”, in perioada 1997-1999 am fost director general al reprezentantei „Ascom group” din Turkmenistan. Am facut o pauza de trei ani si am revenit in companie in 2002, fiind in anii 2003-2008 director general pentru Irak. Din februarie 2008, am renuntat la munca mea de la „Ascom”. A trebuit sa aleg intre politica si afaceri. Am ales sa fac politica din mai multe motive. In primul rind, cred ca acum e momentul ca toti oamenii care pot sa faca politica, sa o faca. Al doilea lucru, poate cel mai important, este faptul ca am venit sa sustin fenomenul Dorin Chirtoaca. Consider ca tot ceea ce am inceput noi in 1988, cu Cenaclul „Al. Mateevici”, continua acum cu Dorin. M-am intors in politica si am pus la dispozitia Partidului Liberal energia si cunostintele mele. Am acceptat sa ader la PL pentru faptul ca aici este Mihai Ghimpu, omul care nu a cedat si care vine dintr-o familie cu mari traditii in lupta pentru eliberarea nationala. Generatia lui Dorin, creata in Occident si nu in URSS, va cistiga si va restabili ordinea in tara. Pentru ca nu putem sa facem o tara noua cu o mentalitate de rob. Multi cred ca in politica este ca in business. Dar, daca in afaceri 1000 plus 1000 fac 2000, in politica 1 plus 1 nu intotdeauna este egal cu 2. De cele mai multe ori este egal cu 0,5. Cu mici exceptii, aproape tuturor politicienilor moldoveni le place sa mearga cu turma, sa faca conventii, liste comune, numai ca sa fuga de responsabilitate, pentru ca nu sint si n-au fost capabili de sacrificiu, dind dovada de iresponsabilitate. Cred in evolutia la fel de spectaculoasa ca a lui Dorin Chirtoaca a Partidului Liberal. Importante sint aceste luni pina la alegerile parlamentare, pe care vrem sa le cistigam. Nu vom merge pe o lista comuna, desi ni se propun multe naivitati politice. Ca sa ajunga partidele de dreapta la guvernare, acestea nu trebuie sa lucreze pentru voturile de „sezon”, ci permanent si temeinic. Am vrut sa dam un exemplu electoratului dupa modelul aliantei de la Consiliul Municipal Chisinau – sa aratam ca se poate sa venim in aceeasi componenta si in parlament, dar PSD-ul lui Braghis si Musuc a facut pasul fatal pentru ei. Sper ca familia mea s-a impacat cu gindul ca in casa a aparut un politician. Desi nu sint cu mine in fiecare zi, pentru ca ei stau la Bucuresti, sint la curent cu toate activitatile mele. Sotia mea, Carolina, are grija de cei doi copii ai nostri. Avem un baiat de 13 ani pe nume Nicolae-Dan, care invata la Liceul „Goethe”, unde limba de studiu este germana. Este primul in clasa la invatatura, vicecampion national la dansuri sportive si campionul Europei de Sud la dans sportiv in Italia. Ne mindrim foarte mult cu el. Anul acesta, la 1 aprilie, a venit pe lume fiica noastra, Victoria-Maria, careia i-am pus numele in cinstea tatalui meu, Victor, care a decedat cu o zi inainte de a se naste ea. Am un hobby care m-a insotit inca din studentie – fotografia. Pentru ca am pastrat o impresionanta colectie de fotografii si inregistrari audio din perioada Cenaclului „Al. Mateevici”, ma ocup acum de scanarea fotografiilor si de digitalizarea inregistrarilor, pe care intentionez sa le public. Leonida Lari-Iorgadeputat in Parlamentul Romaniei, 58 de aniI se spunea Jana d’Arc a Moldovei. Prin discursurile sale, zguduia multimile adunate la Teatrul de Vara, Aleea Clasicilor sau in Piata Marii Adunarii Nationale. Leonida Lari se afla astazi la cel de-al cincilea sau mandat in Parlamentul Romaniei. Articolele scrise in perioada ’80 in apararea demnitatii nationale in presa timpului au stirnit reactii nebanuite. Ea a fondat primul ziar in grafie latina de la Chisinau, „Glasul”,tiparit la Vilnius. Nu-mi plac simbolurile. Sint o femeie destul de modesta, am trait 58 de ani si am vazut destul de multe in viata asta. Am luptat cu toata convingerea mea alaturi de marii patrioti ai Basarabiei pentru limba romana, grafie latina si reunificarea tarii. La 18 ani mi-am dat seama ca sintem doar o colonie a imperiului sovietic. Cind am mers la facultate, tatal meu, Ion, profesor de matematica, a avut o singura rugaminte – sa nu intru in sistem. Avea sa aflu mai tirziu de mirsaviile KGB-ului. Am inceput lupta de eliberare si reintregire nationala in 1987, la Uniunea Scriitorilor, alaturi de minunatii barbati Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Matcas, Nicolae Dabija, Ion Vatamanu, Ion Ungureanu, Ion Hadirca si de o femeie neinfricata, Lida Istrati, cerind limba de stat – limba romana, grafie latina, istoria romanilor, insemne nationale si reunificarea tarii. Scriitorii aveau o forta uluitoare asupra multimii. Imi aduc aminte de zecile de mii de oameni adunati in fata Guvernului care cintau cintece patriotice si nu aveau frica de nimic. Miscarea Democratica din Moldova a esuat pentru ca au fost prea multi tradatori, pentru ca a existat un Ion Iliescu care a recunoscut independenta unui stat in stat, ignorind toate victoriile noastre de pina atunci. Cu regret, Romania nu a avut un plan in privinta Moldovei, votind existenta RSSM, numai ca fara de „SS”. Tarile Baltice au mers atit de departe deoarece au fost state unitare si nu au fost rupte si bucatite precum Basarabia. Turcii si rusii au pretins secole de-a rindul la paminturile romanesti... Cititi opera social-politica a lui Eminescu si vedeti ce spune el acolo. Aceste teritorii nu au apartinut niciodata nici rusilor, nici turcilor. Din pacate, in toate timpurile s-au gasit oameni care sa slujeasca cu vrednicie imperiile reactionare de alta culoare. Inca in anii ’80, pe cind eram deputat in Sovietul Suprem al Deputatilor URSS, le-am vorbit si lui Luchianov, si lui Gorbaciov despre pactul Molotov-Ribbentrop... Despre art. 3 al celei mai reactionare constitutii sovietice, din 1936, ce nu admitea rupturile teritoriale, ceea ce a savirsit imperiul sovietic impotriva Romaniei... Despre art. 14 al aceleiasi constitutii staliniste, stipuleaza ca nu exista prerogative constitutionale pentru fondarea unor state pe teritorii cotropite. Daca ar fi sa schimb ceva in istoria noastra recenta, as schimba in primul rind mentalitatea. Oamenii trebuie sa inteleaga ca Dumnezeu e mai presus de toate. Cei care au distrus poporul nostru, in afara de Gorbaciov, care a vrut schimbarea, isi au propriile examene de constiinta. Dupa toata degringolada de la Chisinau, dupa ce fusesera atacati Matcovschi si Dabija, am fost nevoita sa ma retrag la Bucuresti. La plecare, la conferinta de presa, am declarat atunci ca inca 100 de ani de lupta impotriva hidrei rusesti, n-ar insemna nimic fara ajutorul tarii-mama. Din pacate, in Romania am gasit o clasa politica pusa pe capatuiala, corupta si vinduta. Numai eu stiu cite am indurat aici, fiind numita rusoaica, KGB-ista si comunista. Mai bine ma impuscau atunci cind s-a tras in geamurile casei mele din Chisinau... Dar sa nu uitam un lucru: chiar daca Iliescu ne-a tradat, au ramas destui patrioti in tara asta. Ion Hadirca Nu cred ca sint simbol al anilor 80-90. Chiar as fi curios sa-l vad pe cel care s-ar declara un simbol. (O, dar, pare-mi-se ca, iata-l, se aude, mititelul!). In spatiul nostru, grav accidentat de scenarii oculte si orgolii mioape, este putin verosimila proiectia si perpetuarea unor simboluri stabile. Cu toate acestea, ii putem considera drept certe simboluri ale rezistentei spiritului romanesc pe un Gheorghe Ghimpu, stegar al Miscarii patriotice din Basarabia, pe Nicolae Costenco – patriarhul liricii basarabene, supravietuitor, ca si Gh. Ghimpu, al Gulag-ului stalinist, pe Ilie Ilascu, martirul inchisorilor transnistrene sau pe Doina si Ion Aldea-Teodorovici, simboluri ale cintecului patriotic romanesc... Miscarea Democratica a fost un imperativ al zilei, care si-a indeplinit misiunea istorica si si-a diminuat influenta politica si sociala odata cu realizarea programului sau minim sau mai bine zis imediat: democratizarea societatii, pluripartidismul, obtinerea suveranitatii si independentei, alias dizolvarea URSS. In acest sens, MD si-a jucat onest rolul sau istoric (multi isi amintesc cu nostalgie de aceasta perioada romantica) si nu consider ca a esuat. Republicile baltice sint si au fost intotdeauna mai aproape de Europa, de aceea au si ajuns primii in Uniunea Europeana. Primii, chiar comparativ cu Romania, care, datorita balastului comunist insurmontabil, a avut un parcurs mai dificil decit ne asteptam cu totii... Imi este greu, deosebit de greu sa raspund la intrebarea daca as schimba ceva in tot ceea ce s-a intimplat in 1988-1991, intrebare care pentru mine, credeti-mi sinceritatea, este una obsedanta: unde am gresit, ce am omis, ce n-am prevazut, ce-as face altfel de ar fi s-o iau de la inceput? Mai intii, cred ca noi ne-am confruntat cu dificultati care au depasit toate calculele si previziunile noastre. Mai apoi, chiar daca rolul si faptele personalitatilor in istorie sint adeseori decisive, sa nu uitam, totusi, ca istoria se misca dupa legi numai de ea stiute. Asa ca am gresit, evident, lasind totul pe seama unuia si asteptind de la unul singur ceea ce este peste puterile omului. Fotograful Andrei Mardare m-a invitat pentru fotografii pe scena Teatrului de Vara, in fata unui amfiteatru pustiu, care altadata fremata de multimile desteptate. Avea o temere ca nu voi accepta mizanscena sugestiva. Am acceptat-o, cu riscul de a cadea in derizoriu, din citeva motive. Mai intii, pentru ca orice ar spune colegii mei, nu ’88, ci ’87 este anul primelor confruntari ale unicei organizatii obstesti rebele, Uniunea Scriitorilor. Rog sa mi se ierte aparenta lipsa de modestie, dar as insista sa amintesc aici un lucru pe care multstimatii mei colegi si cronicari ai noii istorii se fac a-l trece permanent cu vederea. Si anume faptul ca raportul meu si primul proiect de program coerent, prezentate la adunarea deschisa a organizatiei de partid a Uniunii Scriitorilor (din octombrie 1987!) au deschis drumul multor manifestari consecvent realizate de un colectiv monolit. Literalmente, intr-o discutie cordiala, imi amintesc, venerabilul Valentin Mindicanu mi-a recunoscut franc: „Draga Ioane, fara raportul dumitale, n-ar fi fost posibil nici aparitia eseului „Vesmintul fiintarii noastre!”... Bine, daca tot am asteptat atitia ani, macar cineva sa-si aminteasca de acel inceput... Al doilea motiv al asumarii simbolisticii imaginate de fotograf este chiar absenteismul general si tot mai accentuat pe care-l traverseaza intreaga noastra societate.Nu este doar o durere sau o hiba de-a mea, personala... Ne place sau nu, este o imagine de ansamblu pe care trebuie sa ne-o asumam cu totii si s-o depasim efectiv (mitingurile de 10 persoane sau adunarile „nationale” in jurul berii fac parte din aceeasi algebra entropica). In fine, al treilea motiv mi-a fost sugerat de o geniala lectura postmoderna, facuta de un poet contemporan rus, celebrului basm puskinian cu pestisorul de aur. Textual, in viziunea postmoderna, se facea ca pestisorul de aur, traversind mai multe navoade si pofte si-a dat seama ca bietul pescar a fost un inocent pe linga ambitiosii ce l-au urmat! Ma rog, mosul nici n-a prea avut mari ambitii: o mica reforma a ambientului, colea, citiva bani convertibili in punga si un pic de suveranitate intre cei doi girneti ai ocolului. Pe cind urgia de baba, apoi rudele, apoi partidul cumetrilor, apoi votul majoritar si na-ti-o buna... de covata sparta. A inteles pestisorul de aur ca degeaba si-a pedepsit musteriul si-si zice: ia sa trec limanul sa vad ce mai face omul meu, poate-l ajut cu ceva, mai stii? Trage pestele la mal, iar acolo vede doar o movilita de pamint, strajuita de o cruce injghebata din vislele altadata lopatind zgomotos pe oglinda lacului...http://vipmagazin.md/index.php?mod=article&id=15963