Andrei PLESU: Ciinii si romanii

In Curierul de Iasi, nr. 129 din 26 noiembrie 1876, Mihai Eminescu publica un text intitulat „Ce se intimpla din nesupravegherea cinilor“. Textul suna astfel: „D.N. Pascu, subprefect in tinutul Dorohoiului, primblindu-se pe ulitele Mihailenilor, a fost muscat de un ciine turbat. Idrofobia au cuprins fara scapare organismul numitului mai sus, incit, cu toate silintele amicilor si rudelor, dar mai ales cu toata laudabila ingrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat in 17 curent. Acest caz ne reimprospateaza in minte drepturile de cari se bucura ab antiquo cinii in iubitul nostru oras Iasi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odata bine stabilit ca este oarecare deosebire intre Iasi si Mihaileni, am intreba cu multa umilinta: oare multa vreme au sa ramiie neatinse imunitatile cinilor din oras, cari cind izolati, cind doi cite doi, cind constituiti in mici societati de voiagiu, se bucura de o existenta foarte nesuparata si totusi foarte suparatoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistica specific iesana a cazurilor de idrofobie, credem ca nu gresim rugind autoritatile competente a ordona o mai stricta minuire a masurilor pentru stirpirea ciinilor de prisos“. Textul lui Eminescu nu poate sa nu ne lase visatori. Care va sa zica, acum 130 de ani, peisajul autohton pregatea deja viitorul. In ciuda diferentelor (inevitabile ca si cele dintre Iasi si Mihaileni), orasul romanesc contemporan pastreaza inca atmosfera si problematica vechilor orase. Avem traditii. Si le pastram pios, fara sa „minuim“ masuri pripite impotriva lor. Carol I, proaspat ajuns in noua (si modesta) lui resedinta bucuresteana, tot ciini a vazut inainte de toate: ciini si grupuri pitoresti de dansatori si dansatoare de etnie roma (numiti, pe atunci, cu o incorectitudine politica inca inocenta, „tigani“). Asa cum, la tara, romanul se face frate cu codrul, la oras el se inconjoara de ciini, pe care ii asociaza cu o mitologie tandra: cind, de pilda, vrea sa evoce belsugul, romanul vorbeste de „ciini cu covrigi in coada“. Cind vrea sa infiereze dezordinea unei comunitati, vorbeste despre „sat fara ciini“. Ciinele are deci, preponderent, conotatii pozitive: te trimite cu gindul la prietenie, la fidelitate, la buna-stare, la protectie si la Brigitte Bardot. Dumnezeu insusi a avut, cindva, nevoie de un ordin calugaresc care sa-L reprezinte pe pamint cu umilitatea si rigoarea ciinilor: dominicanii, „ciinii Domnului“. Lucrurile s-au mai schimbat, totusi: modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adica transformarea satului fara ciini in oras cu ciini. Si chiar daca excesul numeric al ciinilor creeaza, paradoxal, aceeasi impresie de sat fara ciini, trebuie sa admitem ca vechea realitate e ridicata, acum, pe o treapta superioara. Ciinii nostri sint, de la 1 ianuarie 2007, ciini europeni. Au alte „imunitati“ decit pe vremea lui Eminescu. In curind, expresia „ciine rau“ va fi prohibita ca discriminatorie. „Viata de ciine“ va trebui sa devina o viata demna, decenta, cu drepturi ferme, ca ale tuturor vietuitoarelor. Dar nicaieri ca in Romania, ciinii nu se vor bucura de atitea libertati post-revolutionare si nu vor beneficia cu atita aplomb de nobletea unei milenare istorii: aici, la Dunare, traim, „ab antiquo“, in mitologia lupoaicei, de sinii careia atirna, lacom, stramosii nostri, Romulus si Remus. Dupa veacuri de domesticire si decantare, lupoaica a coborit de pe steagul dacic si de pe soclul latin si a devenit „catea comunitara“. Si pentru ca Romulus si Remus au crescut, ea tine, nu la sin, ci in gura, cite un subprefect sau cite un diplomat japonez. E democratica si multiculturala. Grivei, Zdreanta si Bubico ies, incet-incet, din lincezeala idilica a culturii si a mediului domestic, pentru a reprezenta „strada“ si a intra, uninominal, in Parlament. E noapte. Scriu, nu fara un mic palpit istoric, aceste rinduri si, deodata, dinspre cladirea Guvernului (cu care ma mindresc a fi vecin), aud latraturile viguroase ale ciinilor din cartier. Sint ciinii mei. Ai nostri. In nici o capitala a Europei unite, nu poti face experienta unei comuniuni atit de intime cu trecutul si viitorul reunite. Ascult si aud, in intuneric, mesajul, totodata imemorial si eschatologic, al destinului national.http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=237&cmd=articol&id=8955